Laszlo Alexandru

 

ROMAN – FILM – TEATRU

Una dintre cărţile pentru care am făcut o pasiune în adolescenţă (vîrsta la care, nu-i aşa, a fi pătimaş nu e ruşinos) a fost La vie devant soi de Romain Gary. Publicat de autorul francez în 1975 sub pseudonimul Emile Ajar, romanul avusese un succes imens în Franţa, se vînduse într-un milion de exemplare şi obţinuse Premiul Goncourt. Abia cîţiva ani mai tîrziu, după sinuciderea lui Gary, publicul a aflat că frămîntatul artist scrisese, în ultimii ani ai vieţii, în dublu registru, sub două identităţi diferite şi obţinuse astfel în două rînduri suprema distincţie literară franceză.

Afecţiunea mea pentru cartea cu pricina a fost instantanee. Încă nu cunoşteam legenda potrivit căreia G. Călinescu, atunci cînd trebuia să aprecieze un text literar începea, din cîte se zice, să copieze el însuşi cîteva pasaje de mînă pentru a-şi forma o părere. La mine impulsul de-a traduce volumul, ca semn de identificare cu obiectul admiraţiei, era presant. Nu aveam nici cea mai mică intenţie de a-l publica şi oricum habar n-aveam cum se face aşa ceva. Trăiam în plină dictatură ceauşistă, cînd tipărirea unei cărţi româneşti era o aventură, iar a uneia occidentale rămînea un hazard bine orientat ideologic. Aşa că, date fiind circumstanţele, îmi limitam intenţiile culturale doar la o solitară aventură intelectuală între patru pereţi.

Căderea comunismului, în decembrie 1989, a schimbat totul în ordinea existenţelor, a gîndurilor şi a proiectelor noastre. Ceea ce zăcea în cămările ascunse ale minţii îşi căuta drumul către expresia publică. Am relatat între timp (vezi Povestea unei cărţi, în Tribuna, nr. 98/octombrie 2006) diversele amănunte definitorii, ţinînd de publicarea traducerii mele Ai toată viaţa înainte: un şir de circumstanţe norocoase, pilotate de-o stăruinţă nedescurajată.

Am avut nu demult prilejul de-a vedea filmul realizat de Moshe Mizrahi pe baza cărţii lui Romain Gary. Este intitulat Madame Rosa şi a fost foarte repede lansat, la doar doi ani după succesul editorial al romanului. În rolul evreicei supravieţuitoare de la Auschwitz, fostă prostituată care şi-a găsit refugiul în Belleville, la periferia Parisului, şi care îşi duce zilele îngrijind copiii de curvă, performează nimeni alta decît Simone Signoret. Pelicula a avut la rîndul ei un remarcabil răsunet, obţinînd în 1977 Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin şi Premiul César pentru cea mai bună actriţă.

Recitalul de performanţă al protagonistei e mai presus de orice îndoială. Madame Rosa este bătrînica speriată de situaţia în care viaţa a adus-o: să îşi tîrască zilele şi kilogramele pînă la etajul şase fără lift, cu economiile în curs de epuizare, fără o sursă sigură de venit (căci numărul copiilor aflaţi în îngrijire scade, pe măsură ce îi secătuiesc puterile fizice necesare pentru exercitarea activităţii). Regizorul a ales să insiste oarecum asupra evreităţii bătrînei victime şi a ambientului în care ea evoluează. De-a lungul filmului se repetă scenele de rugăciune disperată, pe limba “strămoşilor”, sfeşnicul tradiţional îşi are locul său în fruntea obiectelor din recuzită, doctorul Katz îşi are profilul semitic inconfundabil. Stăruinţa pe această direcţie simbolică îşi trage întemeierea din chiar litera textului scris.

Doar că Romain Gary avusese grijă să contrabalanseze orice tendinţă de autovictimizare, prin numeroasele ironii, vorbe în doi peri şi aluzii pipărate la adresa “monopolului evreiesc” al suferinţei. Toată construcţia textului literar evoluează, de fapt, pe lama de cuţit a echilibrului dintre comic şi dramatic. Aici trebuie căutată performanţa răsunătoare a romancierului: în abilitatea lui, cu totul ieşită din comun, de-a ţine balanţa între sentimente şi percepţii atît de diferite, aparent ireconciliabile. Melting pot-ul arăbesc-evreiesc de la periferia pariziană e transpus în contopirea sentimentelor opuse. Lacrimile din ochii cititorului sînt provocate, în egală măsură, de compasiunea pentru situaţia umană la limită, dar şi de comicul exploziv al naivităţilor mimate. În filmul lui Moshe Mizrahi, în schimb, lacrimile sînt monovalente. Acolo unde izbeşte dramatismul, ironia uită să mai dilueze. Balanţa artistică dintre contrarii e sacrificată.

Recenta călătorie la Bucureşti mi-a oferit, acum patru zile, aşteptata ocazie de-a viziona Ai toată viaţa înainte, spectacol pus în scenă la Teatrul Nottara, în regia tinerei Alina Rece şi avîndu-i ca interpreţi pe Laura Vasiliu (Momo), Ruxandra Sireteanu (Madam Roza), Boris Petroff (Hamil, Yusuf Kadîr), Corina Dragomir (Moise), Mihai Perşa (Dr. Katz) etc. Semnasem cu instituţia bucureşteană, cu vreo doi ani în urmă, contractul prin care îi autorizam să adapteze traducerea mea sub formă de reprezentaţie teatrală.

Ştiam fireşte că nu e vorba despre o iniţiativă insolită. Teatrul Habima din Israel prezentase deja cu mare succes o altă adaptare a cărţii lui Gary, în regia lui Iţik Weingarten, după traducerea semnată de Dori Parnas şi cu prestaţia artistică asigurată de Lya Koenig (Madam Roza), Oşri Cohen (Momo), Avraham Mor (Dr. Katz) etc.

Primul lucru care m-a surprins în versiunea de la Nottara a fost strategia regizorală. Întreaga pondere a spectacolului e deplasată pe umerii lui Momo. În cartea lui Romain Gary exista naratorul (pseudo)naiv, care exprimă, cu o comică dezinvoltură explozivă, marile adevăruri ale existenţei. Puştiul edifică prin vorbe portretul bătrînei decrepite, aflate în faţa morţii, însă care, în ciuda progresivei decăderi, inspiră afecţiunea puţinelor persoane ce-i stau în preajmă. Moartea iminentă şterge diferenţele artificiale pe care viaţa le marchează permanent.

Aici, însă, accentul este plasat pe situaţia deznădăjduită a copilului orfan, mereu în căutarea unui punct de sprijin. Ispitit de delincvenţa infantilă, recurgînd la furtişaguri ocazionale şi la bravada zgomotoasă, Momo este un Gavroche arab, franţuzit de nevoie. Jocul actoricesc al Laurei Vasiliu este vulcanic, dezlănţuit în disperările adînci, pe care le azvîrle în ochii publicului cu voce tunătoare. Celelalte personaje îl anturează pe Momo spre a-i explicita regulile necruţătoare ale vieţii (toţi oamenii trebuie să moară!), spre a-l încuraja atît cît se mai poate.

Sînt totuşi ciudate prefacerile pe care le poate suferi unul şi acelaşi univers ficţional. Ansamblul edificat de Romain Gary este deturnat către one woman show în filmul lui Mizrahi: totul se învîrte în jurul extincţiei treptate a lui Madam Roza. În piesa teatrală regizată de Alina Rece, privirea se îndreaptă mai ales asupra frămîntărilor copilului Momo: durerea pricinuită de pierderea persoanei care l-a crescut şi l-a iubit, spaima de singurătate şi incertitudine, angoasa privind drumul în viaţă, revolta faţă de nedreptatea “legilor naturii” etc.

Un elogiu trebuie adus pentru fidelitatea cu care sînt rostite pe scenă replicile pline de vervă ale scriitorului francez. Astfel se păstrează neştirbit zigzagul de la comic la dramatic, destinat să-i buimăcească pe spectatori. Fireşte că unele situaţii ale romanului sînt eliminate din economia generală a reprezentaţiei teatrale, iar altele sînt schematizate şi ratate, ca de pildă finalul sordid din pivniţă al protagonistei. Dar coarda emoţiei estetice vibrează, întinsă la maxim. Am priceput asta şi din ochii plini de lacrimi ai unora dintre cei prezenţi care, după ultimul monolog, s-au ridicat pentru a aplauda în picioare. Le înţelegeam tulburarea şi le-o împărtăşeam, însă dintr-un alt motiv. Nu bănuisem niciodată că acel şirag de cuvinte, la care meditasem fără speranţă, în liniştea camerei mele de lucru, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, va răsuna cu atîta precizie în perimetrul unei săli de spectacole, în faţa unui public aşa de impresionat.