Laszlo Alexandru

 

VINTILĂ HORIA - CE-A FOST ŞI CE SE ZICE AZI

 

          De-a lungul deceniilor în care România a zăcut sub îngheţul comunist, discuţia publică a reprezentat un monopol de stat. Nu existau ziare sau reviste private, întreaga presă era etatizată şi se supunea indicaţiilor cenzurii. Postul public de televiziune avea programul tot mai prescurtat şi mai indigest, radioul de stat era atent supravegheat. În aceste condiţii, subiectele dezbătute erau doar cele agreate sau măcar tolerate de către oficialităţi.

          Istoria reprezenta un subiect de importanţă strategică. Manevrînd orwellian cercetarea trecutului, cu scopul de a stăpîni prezentul ideologizat, propaganda comunistă a îngrădit cercetarea curajoasă. Chiar trecutul fascist al României a rămas într-un con de umbră, pentru a fi doar uneori excavat, fragmentar, parţial, în scopuri politizate. În anii ‘70-‘80, regimul îşi umplea puşculiţa vînzînd peste hotare, pe valută forte, cetăţeni din minoritatea germană sau evreiască. Ultimul lucru care trebuia publicizat era faptul că un alt regim politic românesc, situat la cealaltă extremă, cu doar cîteva decenii mai înainte, marginalizase, persecutase, exilase sau masacrase o parte a aceleiaşi minorităţi evreieşti. Liniştea apăsătoare care s-a aşternut asupra incidentelor criminale din perioada fascismului a menţinut în culise numele unor semnificativi scriitori români, care se puseseră în slujba discriminărilor politice.

          O dată cu redobîndirea libertăţii, după decembrie 1989, moştenirea apăsătoare s-a dovedit greu gestionabilă. Ce preluăm din trecut? Care sînt criteriile noastre de lectură? După ce priorităţi judecăm păcatele comise cu vorba şi cu fapta? Răspunsurile la aceste întrebări n-au mai venit pe o singură voce, ci au reflectat orientarea politică, ideologică, de simpatie personală, de calcul strategic etc. a diverşilor vorbitori. Prăbuşirea cenzurii a adus polifonia, însă dispariţia criteriilor limpezi de judecată a provocat cacofonia.

          Mari bătălii de imagine s-au dus îndeosebi în jurul scriitorilor prestigioşi care, în perioada interbelică, s-au înregimentat în batalioanele propagandei din extrema dreaptă: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica etc. Ultimul în această galerie de portrete a răsărit în lumina dezbaterii Vintilă Horia. Autor al unui cunoscut roman, Dumnezeu s-a născut în exil (Premiul Goncourt, 1960), victimă a unei devastatoare campanii de presă a regimului comunist, imediat mai apoi, refugiat în Spania, unde a şi murit în 1992, figura sa inefabilă părea să pretindă explicaţii suplimentare. Întrucît opinia culturală din ţară se menţinea într-o prudentă expectativă, voci tot mai insistente au început să se facă auzite, în ultimii ani, de peste graniţă. Magazinul “pentru românii canadieni şi nu numai” Tribuna noastră (nr. 41/oct.-nov. 2003) lansa bunăoară un apel patetic Spre o reabilitare a lui Vintilă Horia. Prevala aici imaginea exilatului tînjind după regăsirea patriei. O fi avut şi anumite păcate de tinereţe, ce-i drept, dar ele au fost nesemnificative, efemere şi rapid depăşite. O aflăm din înseşi cuvintele autorului: “În ceea ce priveşte un articol apărut în 1938, în care făceam elogiul lui Adolf Hitler, acesta ilustra atitudinea mea din primăvara acelui an, cînd timp de trei luni, am simpatizat cu naţional-socialismul. Mi-am dat repede seama că mă înşelasem, mi-am retras admiraţia şi am scris, de atunci şi pînă la sfîrşitul războiului, articole în care atacam principiile unui partid şi ale unei ideologii cu care un creştin nu putea fi de acord. Am scris, tot în acea epocă, articole împotriva fascismului, într-o vreme în care Mussolini îşi manifesta simpatia pentru Ungaria…”[1].

          Alte detalii privind trecutul lui Vintilă Horia intră în circuitul public de la noi, o dată cu minuţioasa lucrare a lui Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc. Sînt reluate aici fragmente din corespondenţa romancierului, care insista, de pildă, într-o scrisoare trimisă unei semi-clandestine publicaţii româneşti din străinătate: “Ţin să afirm, de asemeni – şi nu o fac din nevoia de a mă justifica în vreun fel, ci din aceea de a răspunde leal lealelor articole din «BIRE»  –  că: / – n-am fost niciodată antisemit, / – nici «militant nazist»; / că în cele zece sau douăsprezece cărţi publicate între 1936-1960, roman, poeme sau eseuri, nimeni nu va putea găsi altceva decît expresia unui suflet dornic de pace şi de înfrăţire între oameni”[2].

          O briză de sprijin în aducerea scriitorului sub ochii cititorilor autohtoni o constituie întîlnirea sa cu ziarista de televiziune Marilena Rotaru. Harnică recuperatoare a personalităţilor exilului anticomunist (Regele Mihai, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Paul Goma, Sergiu Celibidache etc.), cu care a realizat dialoguri televizate, jurnalista rămîne marcată de personalitatea autorului, căruia îi consacră în 2002 o carte şi un film: Întoarcerea lui Vintilă Horia (distins cu Premiul pentru cel mai bun documentar, de către Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România). Figura sa e evocată, de hagiografa contemporană, în termeni exaltaţi, care nu au prea multe în comun cu discursul ştiinţific: “În martie 1990, l-am întîlnit pe Vintilă Horia la Madrid. De atunci viaţa mea se împarte în două: înainte şi după Vintilă Horia. Îi datorez clarificarea sensului existenţei, aprofundarea dialogului meu cu Dumnezeu, angajamentul şi acceptarea sacrificiului în numele adevărului şi consolidarea credinţei că lumea poate fi schimbată dacă vrem să ne schimbăm” [3] etc.

          Nu după multă vreme, revista “de politică şi cultură creştin㔠Rost preia subiectul şi îi dedică un grupaj special (în nr. 16/iunie 2004). Cristian Bădiliţă deplor㠖 cu spume la gur㠖 dezinteresul publicului la adresa romancierului şi o pune pe seama “neo-stîngismului ambiental combinat cu un dispreţ sistematic al valorilor româneşti”. De vină ar fi nu bubele de pe faţa omului, ci fandacsiile din creierul comunităţii: “Merită psihanalizată această formă de nesimţire a poporului român, care, abia ieşit din grota stalinist-ceauşistă, caută refugiu, cu un soi de frenezie disperată, în bordelul stîngismului consumist”[4]. Theodor Cazaban îşi evocă nostalgic deceniile de prietenie cu cîştigătorul Premiului Goncourt şi aruncă în derizoriu, cu o seninătate stupefiantă, partizanatele fasciste ale acestuia: “Vintilă Horia s-a refugiat în Spania, aşa de cumplită şi murdară a fost campania împotriva lui pentru nişte articole din tinereţe, care în realitate nu conţineau nimic scandalos”[5]. Marcel Petrişor îşi exprimă indignarea “pentru felul în care ideologia încearcă, şi deseori reuşeşte, să dicteze scara de valori în lumea creatorilor”[6]. Cosmetizarea insistentă şi retuşul gros îi confirmă cititorului că răsfoieşte o tipăritură care, prin militantismul politic, vehemenţa expresiei şi calitatea partizanatelor, se năpusteşte spre extrema dreaptă a discursului publicistic. Efortul de a crea în România imaginea neprihănită a lui Vintilă Horia avea nevoie de o nouă opinteală, mult mai consistentă.

          Începutul anului 2007 consemnează una dintre cele mai răsunătoare campanii din presa culturală. Diverse publicaţii, cu cele mai diferite orientări, sînt cooptate: cotidiane  (de ex. Ziua din 16 ian. 2007), săptămînale (de ex. Adevărul literar şi artistic din 17 ian. 2007) sau trimestriale (de ex. Jurnalul literar din oct.-nov.-dec. 2006). Toate susţin, la unison, un clamoros Memoriu pentru Vintilă Horia. Semnatarii provin din cele mai diferite zone ale vieţii intelectuale: scriitori din ţară şi din străinătate (Paul Goma, Alexandru Husar, Constantin Ciopraga, Monica Lovinescu, Octavian Paler, Dorin Tudoran, Dan Hăulică, Doina Jela, Gheorghe Carageani, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Marina Constantinescu, Liviu Antonesei, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Florescu, Ileana Corbea, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Nicolae Stroescu-Stînişoară, Răzvan Codrescu, Cristian Bădiliţă, Adrian Papahagi ş.a.), artişti plastici de reputaţie (Camilian Demetrescu), distinşi militanţi pentru drepturile omului (Doina Cornea, Sorin Ilieşiu, Dinu Zamfirescu, preşedintele Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc), cunoscuţi istorici (Matei Cazacu), importanţi traducători (Mihai Cantuniari, Micaela Ghiţescu, Andrei Ionescu), specialişti ai Televiziunii Române (Marilena Rotaru, Vartan Arachelian), actori vizibili (Ion Caramitru), economişti, ingineri, profesori-doctori, medici, arhitecţi, preoţi, un fost plagiator (Mircea Stănescu), un fost protocronist (Dan Zamfirescu, “scriitor şi profesor universitar”) etc. etc.

          Apelul public se îndreaptă spre ierarhia supremă a statului şi a organismelor sale: “Ne adresăm Preşedintelui României, Primului-Ministru, Ministrului Culturii, Preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Academiei Române, Comisiei de Cercetare a Totalitarismului Comunist, precum şi tuturor instituţiilor de presă, cu apelul de a ni se alătura, pentru a determina instituţiile de stat competente să adopte şi să aplice măsurile de repunere în drepturi, oficial, a lui Vintilă Horia”[7]. Imperativul respectului pentru valorile naţionale pare a fi motorul ce propulsează toată armata de semnatari: “Nici un alt scriitor român n-a mai fost distins (pînă în zilele noastre) cu acest premiu [Goncourt] şi nici cu altul similar ca importanţă literară mondială”. O reparaţie morală s-ar impune cu stringenţă, avînd în vedere c㠓Securitatea şi întregul aparat de propagandă comunistă au fabricat o acuzaţie extrem de gravă, menită să ducă la compromiterea scriitorului, la retragerea premiului şi la denigrarea lui de către presa franceză. În parte, au reuşit. Acuzaţia de legionar şi de fascist a fost preluată mai întîi de către publicaţiile franceze de stînga, apoi şi de către cele de dreapta. Probele aduse atunci de Vintilă Horia şi de alţi intelectuali români din exil n-au contat”. Am avea de-a face, aşadar, cu o manevră propagandistică lipsită de scrupule, o grosolană intoxicare a opiniei publice occidentale, de către defunctul regim comunist. Iniţiatoarea memoriului colectiv, Marilena Rotaru, a studiat deja “dosarele de la Securitate şi de la SIE ale lui Vintilă Horia. Din ele rezultă că Vintilă Horia nu a fost legionar şi că totul a fost fabricat de regimul securisto-comunist de la Bucureşti”. Statul român ar avea obligaţia de conştiinţă de a elimina nedreptatea strigătoare la cer. Trebuie să se procedeze la o “extrem de necesară reparaţie de ordin moral, istoric, cultural, pentru cei 58 de ani în care Vintilă Horia şi-a servit exemplar Ţara, cu întreaga sa fiinţă şi creaţie”.

          Alte voci ale presei culturale consacră îndată comentarii favorabile şi îşi manifestă sprijinul pentru incendiarul “Apel întemeiat”[8]. O importantă instituţie se grăbeşte să iasă în întîmpinarea doleanţelor: “În limitele competenţelor sale, care nu includ şi reglementări de ordin juridic, Ministerul Culturii şi Cultelor împărtăşeşte punctul de vedere al semnatarilor memoriului”[9].

          Luînd în considerare amploarea publică pe care această problemă a dobîndit-o, numele semnificative care s-au implicat în tranşarea ei, precum şi tonurile presante la care s-a recurs, se impune o analiză foarte atentă a întregii situaţii, în limitele corectitudinii ştiinţifice. Cum stau, de fapt, lucrurile? Cine a fost, în realitate, Vintilă Horia?

          Cercetătorul Z. Ornea îi regăsise deja freneticele articole de preamărire a fascismului italian şi a lui Benito Mussolini, în presa extremistă a anilor ‘30: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne”[10].

          Răsplata pentru fierbinţii ditirambi nu se lasă prea mult aşteptată. Protectorul Nichifor Crainic (alt combatant de frunte pe baricadele fascismului publicistic), pe atunci ministru al Informaţiilor şi Propagandei, îl sprijină pe Vintilă Horia să devină, în iunie 1940, ataşat de presă la Legaţia României din Italia[11]. Privilegiul diplomatic, obţinut prin exces de zel în presa extremistă, e însă de scurtă durată. Rechemat în ţară de noul guvern legionar, scriitorul îşi reia ocupaţia pe care o stăpîneşte cel mai bine, propaganda furibundă, lipsită de orice umbră de sfială sau reticenţă. Trecerea sa prin redacţia cotidianului Sfarmă-piatră, una dintre cele mai infame oficine ale vremii, lasă dîre groase pe pagina tipărită. În contextul atacului militar spre Răsărit, lefegiii cu condeiul sînt obligaţi să justifice în faţa publicului agresiunea, prefigurînd printre rînduri discursul antisemit. Iată-l pe Vintilă Horia la datorie: “Mi-aduc aminte de zilele de groază ale anului trecut, cînd Asia se revărsase peste Nistru şi cînd scursura evreiască a tîrgurilor Basarabiei şi Bucovinei pălmuia obrajii curaţi ai ostaşului român”[12]. Nu trec trei zile şi vocea lui Vintilă Horia intonează imnuri la adresa dictatorilor continentului: “Doctrina lui Mussolini a suflat ca un vînt nou pe deasupra Europei (…) focare de luptă care s-au numit fasciste şi au reprezentat noua linie defensivă a continentului împotriva Asiei barbare, încăpută pe mîna abil organizatoare a evreilor. Hitler, Franco, Salazar şi Ion Antonescu au zdrobit pe rînd între hotarele ţării lor hidra comunistă pe care o sprijineau democraţii, evreii şi francmasonii” [13].

          Armata român㠖 dar şi plutoanele de jandarmi sau trupele neregulate – erau ocupate pe linia frontului, luptînd împotriva inamicului, precum şi în spatele frontului, exterminînd civilii evrei. Proiectul mareşalului Antonescu, privind “curăţarea” teritoriului de “elementul jidănesc”, trebuia justificat şi credibilizat. Gazeta fascistă publică aşadar, pe centrul paginii întîi, comunicatul oficial al guvernului: La Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti care au tras asupra soldaţilor germani şi români. Pe aceeaşi primă pagină, dar ceva mai jos, pe coloanele centrale, Vintilă Horia argumentează crima: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” [14].

          Vechea pasiune, prin care scriitorul îşi pune lecturile culturale în slujba ignominiei, se manifestă într-un articol mai amplu, un exerciţiu comparativ între Napoleon şi Hitler. Duşman feroce al ideii de democraţie, V. Horia nu-i poate nicicum ierta împăratului francez greşeala de-a fi lăsat în urmă o asemenea moştenire înfiorătoare: “Ceea ce a dăruit el patriei sale a fost, în fond, democraţia însăşi, care a minat un veac şi jumătate inima Franţei, ducînd-o, din decadenţă în decadenţă, pînă la dezastrul din vara anului 1940”. Datorită acestei… carenţe, “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.) în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”[15].

          Propaganda e menită nu doar să traseze perimetrul cultural-teoretic al situaţiei, ci să îndemne şi concret la luptă. Elogiul agresiunilor româneşti dincolo de graniţe, de-a lungul istoriei, constituie o astfel de temă: “În 1877 şi în 1913 am trecut Dunărea, în 1919 Tisa, acum Nistrul, acest hotar politic, dar nu şi naţional”[16].

          Dar culmea dezmăţului fascist, cînd informaţia culturală e menită să legitimeze crima, o găsim într-unul din textele semnate de Vintilă Horia. Sentimentul acut de greaţă persistă, la lectura unor asemenea nemernicii, chiar şi peste decenii: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (s. V.H.)”[17]. În timp ce gazetarul turbat făcea asemenea zarvă împrejur, fumul se ridica silenţios din crematoarele lagărelor de concentrare. Morţii nu aveau puterea să protesteze.

          Nici de această dată zelul nu i-a rămas nerăsplătit. În primăvara anului 1942, Vintilă Horia a fost numit ataşat de presă la Consulatul român din Viena[18].

          Sfîrşitul războiului îl prinde pe Vintilă Horia pe meleaguri străine. El nu are aşadar ghinionul de-a se înghesui pe banca acuzaţilor, în faţa instanţei care îl judecă la 20 februarie 1946. Argumentele acuzatorului public, dr. Silviu Rapoţescu, întinse pe puncte şi subpuncte, bazate pe numeroase titluri şi scandaloase citate din presă, sînt impresionante:

“Acuzatul Vintilă Horia Caftangioglu, ziarist, este unul din cei care prin activitatea sa gazetărească a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România.

Această propagandă este realizată de acuzat prin următoarele teme mai principale:

A. Propaganda pentru fascism şi hitlerism şi pentru aderarea României la politica Axei

a) Elogierea ditirambică a fascismului şi hitlerismului şi a reprezentanţilor lor: «Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal» (Povestea ducelui – Sfarmă Piatră, 23 septembrie 1937); «Adolf Hitler e o genială minte politică» (Semnificaţia unei Revoluţii – Sfarmă Piatră, 2 februarie 1941); «Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de mare european» (Marele European – Sfarmă Piatră, 5 iulie 1941); «Naţional-Socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în evul mediu şi artei în timpul renaşterii» (Homo europaeus – Sfarmă Piatră, 17 decembrie 1941); «Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne» (Elogiul curajului – Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).

b) Deformarea democraţiei şi a reprezentanţilor ei:

«Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri» (Cultura democraţiei noastre – Sfarmă Piatră, 4 februarie 1937); «Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia» (Ibidem); «Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor» (Şeful Strul Kutem – Mihail Sadoveanu – Sfarmă Piatră, 11 noiembrie 1937); «Democraţia este inutilă» (Pe rugul unei vieţi – Sfarmă Piatră, 18 martie 1937).

c) Difuzarea temelor antisemite, elemente constitutive ale hitlerismului, pe latura rasială:

«Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă» (Nordul în Mediteran㠖 Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941); «Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România» (De ce tineretul României a fost şi este antisemit – Sfarmă Piatră, 16 aprilie 1941).

d) România trebuie să fie indisolubil legată de Axă deoarece:

«Hitler va salva Occidentul» (Nordul în Mediteran㠖 Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941); «În spatele lui Hitler stă întreaga omenire care rîvneşte la libertate» (Elogiul curajului – Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941); «Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei» (Valoarea morală a pactului tripartit – Sfarmă Piatră, 4 martie 1941); «Hitler creează spaţiul pacific» (Adevărata pace balcanic㠖 Sfarmă Piatră, 5 martie 1941); «Ordinea nouă creează numai binefaceri» (Führerul în Balcani – Sfarmă Piatră, 24 aprilie 1941); «Hitler va fi biruitor, el reprezentînd ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche» (Valoarea morală a pactului tripartit – Sfarmă Piatră, 4 martie1941).

B. Sprijinirea dictaturii antonesciene

Vintilă Horia nu se sfieşte să spună pe toate tonurile că marele merit al lui Antonescu este acela de a fi închinat România lui Hitler: «Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi» (Funcţia de azi a presei – Sfarmă Piatră, 19 mai 1941); «România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu» (Cuvinte pentru strădaniile noastre – Sfarmă Piatră, 7 mai 1941); «Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului» (Ecouri despre plebiscit – Sfarmă Piatră, 13 martie 1941); «Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun» (Salvaţi sufletele noastre – Sfarmă Piatră, 13 martie1941); «Portretul să-l punem la icoana sufletelor noastre» (Sfarmă Piatră, 28 ianuarie 1941).

Considerînd că din complexul celor de mai sus rezultă că numitul, prin acţiuni directe – articolele sale gazetăreşti – a contribuit cu intenţiune criminală la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România: aderarea României la Axă şi menţinerea dictaturii antonesciene, folosind acestor scopuri prin activitatea sa, punîndu-se astfel pregătit, evident în slujba hitlerismului.

Considerînd că acest fapt al numitului constituie crima de dezastrul ţării, prin săvîrşirea crimei de război prevăzută de art. 2 lit. o şi pedepsită de art. 3 alin. 1 din legea nr. 312/1945.”

Sentinţa devine uşor previzibilă, după o analiză atît de amănunţită:

Tribunalul “condamnă pe acuzatul Vintilă Horia Caftangioglu, român, major, ziarist, fost director la Sfarmă Piatră, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, azi dispărut, pentru crima de dezastrul ţării, prin săvîrşire de crime de război constînd în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice, fapt prevăzut de art. 2 lit. o şi pedepsit de alin. 1, art. 3 din legea nr. 312/945, să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradare civică pe timp de zece ani, conform art. 25 Cod Penal”[19].

Ar fi interesant de ştiut cîţi dintre semnatarii Memoriului pentru Vintilă Horia, publicat cu tam-tam în presa democratică românească a anului 2007, i-au citit articolele de proslăvire a lui Benito Mussolini, din 1937 (de pe urma cărora a fost numit oficial la Roma), sau articolele de adulaţie a lui Adolf Hitler, din 1941 (de pe urma cărora a fost trimis oficial la Viena). Trecerea timpului scuză chiar orice ticăloşie?

În replică la campania publică de reabilitare a lui Vintilă Horia, semnatarul acestor rînduri a redactat un tăios protest, întemeiat pe ample citate din articolele fasciste ale scriitorului, şi l-a expediat spre consultare, prin poşta electronică, unor specialişti din România, S.U.A., Israel, Germania şi Franţa. Primind reacţii de sprijin şi simpatie, Laszlo Alexandru şi-a trimis eseul polemic O minciună scandaloasă, tot prin poşta electronică, la Preşedinţia României, la Guvernul României, la Ministerul Culturii şi Cultelor, la redacţia unor publicaţii de prestigiu, din ţară şi din străinătate (România literară, 22, Observator cultural, Minimum din Tel Aviv, Israel etc.). L-a tipărit în revista Tribuna din Cluj[20] şi l-a inclus în publicaţia electronică E-Leonardo, nr. 11/apr. 2007[21]. Pînă la data acestei comunicări, nu s-au înregistrat disocieri frontale faţă de respectiva intervenţie.

Scriitorul Richard Wagner, originar din România, a intervenit în discuţia stîrnită în jurul lui Vintilă Horia, publicînd un detaliat comentariu în Neue Zürcher Zeitung [22]. El dovedeşte o bună cunoaştere a celor mai sensibile realităţi româneşti, precum şi a trecutului extremist al unor intelectuali de frunte[23]. Cu toate acestea, R. Wagner bagatelizează justificarea proceselor postbelice, care au confirmat în instanţă colaboraţionismul[24]. El nu pare să observe paralelismul faptului că, bunăoară, intelectualii fascişti au fost condamnaţi după război, atît în Franţa cît şi în România. Sau vrea cumva să ne transmită că acelaşi tip de condamnări, pentru acelaşi tip de infracţiuni, a fost legitim în Vestul democrat, dar ilegitim în Estul stalinist?! Meditaţia sa privind redescoperirea plăcerilor estetice, chiar şi dincolo de obstacolul etic, e de natură să ne facă nostalgici[25].

Ridicînd mănuşa azvîrlită de Richard Wagner, Carmen Muşat propune o soluţie şi mai stranie, în direcţia departajării biografiei de operă. De parcă ele n-ar fi complementare, de parcă ele nu s-ar influenţa reciproc, conducătoarea Observatorului cultural  ne propune să le înghesuim în eprubete distincte, înainte de-a le examina cu masca pe figură: “Oameni fiind, autorii sînt şi ei oricînd pasibili de erori în viaţa de zi cu zi. Dacă acestea se răsfrîng în opera lor, desfigurînd-o, e firesc ca judecata de valoare asupra operei să fie una negativă. A extinde însă intransigenţa etică, perfect justificată în sfera biograficului, asupra sferei esteticului mi se pare la fel de periculos ca şi a oculta sistematic derapajele biografice”[26].

O altă voce autorizată, care pledează pentru recuperarea lui Vintilă Horia, este cea a academicianului Eugen Simion (în două episoade succesive din ziarul Ziua)[27]. Admiraţia la adresa activităţii zbuciumate a Marilenei Rotaru e neascunsă, exagerarea tendenţioasă e prezentă (nu, V. Horia nu a fost “condamnat la moarte în primii ani de după război”), circumstanţele atenuante devin mai proeminente decît faptele comise, atunci cînd ni se comunică, din vîrful buzelor, că admiratorul lui Hitler “n-a fost un criminal de război, ci un tînăr intelectual care, ca mulţi din generaţia lui, n-a ştiut totdeauna să evite capcanele, complicităţile istoriei”.

Studiul de caz privind activitatea propagandistică a lui Vintilă Horia, de-a lungul celui de-al doilea război mondial, şi felul în care este ea percepută azi, într-o Românie democratică, este de natură să ne îndemne la reflecţie. Probabil că talentul, inteligenţa şi cultura nu sînt ingrediente suficiente pentru a-l feri pe artist de compromisuri şi ticăloşie. Dacă un soldat ucide apăsînd pe trăgaciul armei, se pare că şi scriitorul poate provoca moartea, la o scară chiar mai amplă, susţinînd demagogic un regim criminal. Dar complicii dictatorilor mai au o şansă în posteritate. Ei pot fi reabilitaţi prin zeci de semnături ale unor persoane influente (dintre care unele poate că habar n-au ce semnează). Culpa lor poate fi diminuată, în numele atotputerniciei talentului artistic. Compromisurile lor pot fi explicitate, drept naivităţi inerente unei vîrste fragede.

Singura problemă care mai rămîne de clarificat în viitor este dacă cei care dau cu bidineaua peste trecutul istoric atroce o fac din naivitate, dintr-o generozitate prost înţeleasă, din lipsă de informare sau, pur şi simplu, pentru a-şi flata propriile compromisuri. Lăsăm răspunsul la această problemă pe seama altor cercetători.

 

(Comunicare prezentată la Sesiunea internaţională a Institului Naţional pentru Studiul Holocaustului “Elie Wiesel”,
Bucureşti, 10 oct. 2007)