Laszlo Alexandru

 

O MINCIUNĂ SCANDALOASĂ

 

 

            Īn Romānia, cīnd minţi īn şoaptă, lumea te-aude, te vede şi te dispreţuieşte. Impostura trebuie aşadar declamată expresiv, din toţi bojocii, pe mai multe ţevi de tun, pentru a smulge admiraţia şi aplauzele publicului larg de (tele)spectatori. Presa cotidiană (Ziua din 16 ian. 2007), săptămīnală (Adevărul literar şi artistic din 17 ian. 2007), sau trimestrială (Jurnalul literar din oct.-nov.-dec. 2006) trebuie fără scrupule īnhămate la căruţa manipulării.

            E indicat să-ţi aduci alături, pe baricade, nume cīt mai multe şi mai sonore, căci e lucru bine ştiut: minciuna solitară este o gafă; minciuna polifonică, īn schimb, creează o jerbă impresionantă, care stīrneşte extazul mulţimilor de gură-cască. Vei fi acreditat automat, atunci cīnd īnapoia umerilor tăi strīmbi vor sta cuminte īncolonaţi Camilian Demetrescu, Doina Cornea, Paul Goma, Monica Lovinescu, Octavian Paler, Dorin Tudoran, Dan Hăulică, Doina Jela, Constantin Bălăceanu Stolnici, Mihai Cantuniari, Sorin Dumitrescu, Ion Caramitru, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Micaela Ghiţescu, Adrian Alui Gheorghe, Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Marina Constantinescu, Liviu Antonesei, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Dinu Zamfirescu (de la Institutul pentru Memoria Exilului Romānesc), Nicolae Stroescu-Stīnişoară, Răzvan Codrescu (de la Puncte cardinale), Dan Zamfirescu (fostul protocronist), Mircea Stănescu (fostul plagiator), Cristian Bădiliţă (ortodoxistul delirant) şi mulţi alţi scriitori, traducători, economişti, ingineri, profesori-doctori, medici, arhitecţi, preoţi, oameni de bine şi habarnamişti.

            Ţinta obsesivă a Marilenei Rotaru, īn ultimii vreo douăzeci de ani, a fost figura cosmetizată a lui Vintilă Horia. Aproape că nu mai vedeai interviu sau conversaţie filmată, īn care stafidita teleastă să nu-şi īmpingă obsesiv colocutorul cu gīndurile īntr-acolo. Din vorbă īn vorbă, lista de amici a prins consistenţă şi s-a născut acest apel zgomotos, al cărui patetism găunos e concurat doar de aplombul anvergurii: “Ne adresăm Preşedintelui Romāniei, Primului-Ministru, Ministrului Culturii, Preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Academiei Romāne, Comisiei de Cercetare a Totalitarismului Comunist, precum şi tuturor instituţiilor de presă, cu apelul de a ni se alătura, pentru a determina instituţiile de stat competente să adopte şi să aplice măsurile de repunere īn drepturi, oficial, a lui Vintilă Horia”.

            Pentru cine nu ştia īncă, e cazul să afle că Vintilă Horia trebuia să primească, īn anul 1960, prestigiosul Premiu Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut īn exil. “Atunci, Romānia era īntr-un regim comunist care nu putea să accepte faptul că īnalta distincţie literară īncununa creaţia unui exilat romān. Securitatea şi īntregul aparat de propagandă comunistă au fabricat o acuzaţie extrem de gravă, menită să ducă la compromiterea scriitorului, la retragerea premiului şi la denigrarea lui de către presa franceză. Īn parte, au reuşit. Acuzaţia de legionar şi de fascist a fost preluată mai īntīi de către publicaţiile franceze de stīnga, apoi şi de către cele de dreapta. Probele aduse atunci de Vintilă Horia şi de alţi intelectuali romāni din exil n-au contat”.

            Dacă există o persoană căreia memoria scriitorului trebuie să-i fie recunoscătoare, aceasta e nimeni alta decīt Marilena Rotaru, care “īn volumul intitulat Īntoarcerea lui Vintilă Horia, publicat īn 2002 la editura Ideea, am inclus dosarele de la Securitate şi de la SIE ale lui Vintilă Horia. Din ele rezultă că Vintilă Horia nu a fost legionar şi că totul a fost fabricat de regimul securisto-comunist de la Bucureşti”. S-au reunit, prin urmare, toate circumstanţele pentru ca Patria ingrată să procedeze la o “extrem de necesară reparaţie de ordin moral, istoric, cultural, pentru cei 58 de ani īn care Vintilă Horia şi-a servit exemplar Ţara, cu īntreaga sa fiinţă şi creaţie”.

            La cīteva zile după incendiarul apel, o importantă instituţie a statului romān īşi pleacă fruntea cu umilinţă: “Īn limitele competenţelor sale, care nu includ şi reglementări de ordin juridic, Ministerul Culturii şi Cultelor īmpărtăşeşte punctul de vedere al semnatarilor memoriului”. Mai sare şi revista-fanion a Uniunii Scriitorilor, Romānia literară (nr. 4/2007) care, prin pana flască a pseudonimului Cronicar, aplaudă iniţiativa comprimată īntr-un… “Apel īntemeiat”.

            Am ajuns aşadar la momentul adevărului. Să punem cărţile pe masă. Cine a fost de fapt Vintilă Horia? Zeloasa Marilena Rotaru nu trebuia să-şi tocească tocurile umblīnd printre dosare secrete de la Securitate şi SIE. Era destul să consulte, cu bună credinţă, documentele publice ale vremii. Ar fi constatat că victima inocentă, a cărei reabilitare e clamată azi pe zeci de voci cacofonice, a fost īn tinereţe unul din cei mai deşănţaţi şi neruşinaţi propagandişti ai fascismului şi hitlerismului. Īn 1937 era ocupat să īnalţe indigeste osanale mincinoase: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricīt de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămīne peste veacuri mai ales ca o desăvīrşită realizare artistică… Ordinea fascistă īnseamnă īnainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cīndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la īnceput că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (vezi Gīndirea, nr. 8/1937, p. 404, 409 – după Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă romānească, E.F.C.R., Buc., 1995, p. 433).

            Mai trec patru ani şi ziarele romāneşti anunţă cu litere de o şchioapă debutul atacului armat spre Est. Ideologii primesc sarcina de a justifica īn ochii publicului larg agresiunea, pregătind īn subsidiar tema antisemită. Vintilă Horia e prezent la datorie, īn inenarabilul cotidian Sfarmă-piatră, cu editorialul Mărturia unui tīnăr (nr. 198, miercuri, 25 iunie 1941, p. 1): “Mi-aduc aminte de zilele de groază ale anului trecut, cīnd Asia se revărsase peste Nistru şi cīnd scursura evreiască a tīrgurilor Basarabiei şi Bucovinei pălmuia obrajii curaţi ai ostaşului romān”. Peste doar trei zile, īntr-un alt editorial al aceleiaşi publicaţii, Vintilă Horia īi leagănă īn osanale pe marii dictatori: “Doctrina lui Mussolini a suflat ca un vīnt nou pe deasupra Europei (…) focare de luptă care s-au numit fasciste şi au reprezentat noua linie defensivă a continentului īmpotriva Asiei barbare, īncăpută pe mīna abil organizatoare a evreilor. Hitler, Franco, Salazar şi Ion Antonescu au zdrobit pe rīnd īntre hotarele ţării lor hidra comunistă pe care o sprijineau democraţii, evreii şi francmasonii” (vezi Prezenţa Italiei īntre cruciaţi, īn Sfarmă-piatră, nr. 201, sīmbătă, 28 iunie 1941, p. 1).

            Cīteva zile mai apoi, gazeta fascistă publică pe centrul paginii īntīi un comunicat oficial: La Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti care au tras asupra soldaţilor germani şi romāni. Imediat dedesubt, pe coloanele centrale ale primei pagini, ideologul Vintilă Horia e chemat să justifice teoretic agresiunile şi măcelul antisemit: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvīnt ai comunismului nu e de fapt decīt trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cīteva săptămīni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspīndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va īnceta să existe”  (vezi Declinul iudaismului, īn Sfarmă-piatră, nr. 205, miercuri, 2 iulie 1941, p. 1).

            Īntrucīt tot se apropia week-end-ul, Vintilă Horia s-a gīndit să-şi odihnească pana īntr-un articol de mai amplă respiraţie, un demers comparatist īntre Napoleon şi Hitler (vezi Marele European, īn Sfarmă-piatră, nr. 208, sīmbătă, 5 iulie 1941, p. 1). Īn opinia ideologului fascist, Napoleon a fost un ofiţer genial, dar şi-a trădat ideile īncoronīndu-se īmpărat. La prăbuşirea sa de pe tron a lăsat Franţei o moştenire groaznică: democraţia! (“Ceea ce a dăruit el patriei sale a fost, īn fond, democraţia īnsăşi, care a minat un veac şi jumătate inima Franţei, ducīnd-o, din decadenţă īn decadenţă, pīnă la dezastrul din vara anului 1940.”) Avīnd īn vedere gravul defect democratic pe care l-a manifestat, “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atīt de mare īncīt faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el īnsuşi o revoluţie (s. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe īntre hotarele ţării sale şi īn numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (s. V.H.) īn locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”.

            Dar urgenţele frontului de la Răsărit reclamă atenţia gazetarului. Propaganda trebuie focalizată mai precis asupra realităţii, nu e timp de sinteze europene. Vintilă Horia se dezlănţuie aşadar īn elogiul istoricelor ofensive romāneşti dincolo de graniţe. Doar astfel s-ar afirma, chipurile, demnitatea ca neam: prin intermediul războiului de agresiune. “Īn 1877 şi īn 1913 am trecut Dunărea, īn 1919 Tisa, acum Nistrul, acest hotar politic, dar nu şi naţional” (vezi Simbolul Basarabiei, īn Sfarmă-piatră, nr. 217, luni, 14 iulie 1941, p. 4).

            Şi pentru că nu fuseseră coborīte chiar toate treptele nemerniciei, pentru că mai rămăsese īncă ceva de adăugat, Vintilă Horia s-a gīndit să se lanseze īntr-unul din cele mai deşănţate elogii la adresa lui Adolf Hitler (vezi Homo europaeus, īn Sfarmă-piatră, nr. 304, miercuri, 17 decembrie 1941, p. 1). Greaţa te cuprinde citind asemenea ignominii, chiar şi după şaizeci şi cinci de ani: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi īntindere, religiei īn Evul Mediu sau artei īn timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintīi dintre cei mai mari, acel ce s-a īncumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc īncă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (s. V.H.)”. Cam īn aceeaşi perioadă īncepea să iasă fum pe coşul crematoarelor ce străjuiau lagărele de concentrare.

            Ce-ar mai fi de adăugat? Statul romān īşi permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l “repune īn drepturi” (care drepturi? de a i se republica īn ediţii de lux articolele naziste?) pe unul din cei mai nocivi şi neobrăzaţi ideologi ai criminalului secol trecut. Viaţa politică e o imensă broască ţestoasă, īn ale cărei viscere pot să īncapă, ca īntr-o pastă vīscoasă, atīt concluziile Raportului final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului, cīt şi autorii morali, intens vociferanţi, ai Holocaustului īnsuşi. De aşteptat ar fi doar ceva mai multă decenţă şi mai puţin patetism, din partea numelor prestigioase constituite īn complice grupuri de presiune. A invoca ordinea morală spre a reşapa de la cimitirul elefanţilor pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de cinism la pătrat.



            P.S. Exilaţii parizieni ai anilor ‘60 aveau de tranşat o dilemă delicată. Să-l repudieze pe noul premiat Goncourt, ex-fascistul Vintilă Horia, sau să conteste adevărul trecutului său deocheat, īn numele sfintei lupte anticomuniste? Ce conta mai mult: realitatea istorică ori “strategia” politică? Īntrucīt exilul īnsuşi era īnţesat cu foşti legionari nostalgici, opţiunea n-a fost prea grea. Asta a explicat oare indignarea lui Eugčne Ionesco, atunci cīnd le-a trīntit uşa īn nas?

            Prezenţa de-acum a Monicăi Lovinescu şi a “prof. univ.” Dan Zamfirescu pe aceeaşi listă de semnături e de natură să sfideze previziunile celor mai bogate fantezii. Marii strategi de pe baricade potrivnice se īnfrăţesc la senectute. Cīt despre Paul Goma, el cunoaşte foarte bine trecutul scandalos al lui Vintilă Horia. I-am oferit cīteva citate, sub formă de aperitiv, īncă pe parcursul dialogului dintre noi doi. Dar cel care azi protestează săptămīnal că e cenzurat, a reacţionat atunci īn modul cel mai tipic romānesc: a vrut să mă cenzureze! A dat să-mi elimine intervenţiile incomode, referitoare la fascismele lui Vintilă Horia (dar şi ale lui Mircea Eliade sau Emil Cioran) şi a īncercat să publice un dialog… monologat. Eu īntrebam – dar cititorul nu afla ce anume. El răspundea – dar cu totul altceva decīt subiectul discuţiei. A trebuit să intervin cu toată energia pe līngă editorul cărţii, īn calitatea mea de coautor, spre a īmpiedica tentativa de emasculare. Textul integral s-a publicat abia ulterior, īn volumul meu de polemici Orient Expres (Cluj, Ed. Dacia, 1999, p. 164-219). Aşa se face că apariţia lui Paul Goma astăzi, īn capul listei de semnături pentru “repunerea īn drepturi” a lui Vintilă Horia nu reflectă, īn cazul său, lipsa de informare. Ci tot mai frapanta autoiluzionare, o dată cu trecerea timpului, că īşi poate croi o etică proprie. Īnsă etica e una singură şi nu aşteaptă să fie modelată, ci doar recunoscută şi respectată.