Laszlo Alexandru
O MINCIUNĂ
SCANDALOASĂ
Īn Romānia, cīnd
minţi īn şoaptă, lumea te-aude, te vede şi te
dispreţuieşte. Impostura trebuie aşadar
declamată expresiv, din toţi bojocii, pe mai multe ţevi de tun,
pentru a smulge admiraţia şi aplauzele publicului larg de
(tele)spectatori. Presa cotidiană (Ziua
din 16 ian. 2007), săptămīnală (Adevărul literar şi
artistic din 17 ian. 2007), sau
trimestrială (Jurnalul literar
din oct.-nov.-dec. 2006) trebuie fără scrupule īnhămate la
căruţa manipulării.
E indicat să-ţi aduci alături, pe baricade,
nume cīt mai multe şi mai sonore, căci e lucru bine ştiut:
minciuna solitară este o gafă; minciuna polifonică, īn schimb,
creează o jerbă impresionantă, care stīrneşte extazul
mulţimilor de gură-cască. Vei fi acreditat automat, atunci cīnd
īnapoia umerilor tăi strīmbi vor sta cuminte īncolonaţi Camilian
Demetrescu, Doina Cornea, Paul Goma, Monica Lovinescu, Octavian Paler, Dorin
Tudoran, Dan Hăulică, Doina Jela, Constantin Bălăceanu
Stolnici, Mihai Cantuniari, Sorin Dumitrescu, Ion Caramitru, Theodor Cazaban,
Matei Cazacu, Micaela Ghiţescu, Adrian Alui Gheorghe, Ileana Corbea,
Nicolae Florescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Marina Constantinescu, Liviu
Antonesei, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Dinu Zamfirescu (de la Institutul
pentru Memoria Exilului Romānesc), Nicolae Stroescu-Stīnişoară,
Răzvan Codrescu (de la Puncte
cardinale), Dan Zamfirescu (fostul protocronist), Mircea Stănescu
(fostul plagiator), Cristian Bădiliţă (ortodoxistul delirant) şi
mulţi alţi scriitori, traducători, economişti, ingineri,
profesori-doctori, medici, arhitecţi, preoţi, oameni de bine şi
habarnamişti.
Ţinta obsesivă a Marilenei Rotaru,
īn ultimii vreo douăzeci de ani, a fost figura cosmetizată a lui Vintilă
Horia. Aproape că nu mai vedeai interviu sau conversaţie filmată, īn
care stafidita teleastă să nu-şi īmpingă obsesiv
colocutorul cu gīndurile īntr-acolo. Din vorbă īn vorbă, lista de
amici a prins consistenţă şi s-a născut acest apel
zgomotos, al cărui patetism găunos e concurat doar de aplombul
anvergurii: Ne adresăm
Preşedintelui Romāniei, Primului-Ministru, Ministrului Culturii,
Preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Academiei Romāne,
Comisiei de Cercetare a Totalitarismului Comunist, precum şi tuturor
instituţiilor de presă, cu apelul de a ni se alătura, pentru a
determina instituţiile de stat competente să adopte şi să
aplice măsurile de repunere īn drepturi, oficial, a lui Vintilă
Horia.
Pentru cine nu ştia īncă, e cazul
să afle că Vintilă Horia trebuia să primească, īn anul 1960,
prestigiosul Premiu Goncourt pentru romanul Dumnezeu
s-a născut īn exil. Atunci,
Romānia era īntr-un regim comunist care nu putea să accepte faptul că
īnalta distincţie literară īncununa creaţia unui exilat romān.
Securitatea şi īntregul aparat de propagandă comunistă au
fabricat o acuzaţie extrem de gravă, menită să ducă la
compromiterea scriitorului, la retragerea premiului şi la denigrarea lui
de către presa franceză. Īn parte, au reuşit. Acuzaţia de
legionar şi de fascist a fost preluată mai īntīi de către
publicaţiile franceze de stīnga, apoi şi de către cele de
dreapta. Probele aduse atunci de Vintilă Horia şi de alţi
intelectuali romāni din exil n-au contat.
Dacă există o persoană
căreia memoria scriitorului trebuie să-i fie recunoscătoare, aceasta e
nimeni alta decīt Marilena Rotaru, care īn volumul
intitulat Īntoarcerea lui Vintilă
Horia, publicat īn 2002 la editura Ideea, am inclus dosarele de la
Securitate şi de la SIE ale lui Vintilă Horia. Din ele rezultă
că Vintilă Horia nu a fost legionar şi că totul a fost
fabricat de regimul securisto-comunist de la Bucureşti. S-au reunit,
prin urmare, toate circumstanţele pentru ca Patria ingrată să
procedeze la o extrem de necesară
reparaţie de ordin moral, istoric, cultural, pentru cei 58 de ani īn care
Vintilă Horia şi-a servit exemplar Ţara, cu īntreaga sa
fiinţă şi creaţie.
La cīteva zile după incendiarul apel,
o importantă instituţie a statului romān īşi pleacă fruntea cu
umilinţă: Īn limitele
competenţelor sale, care nu includ şi reglementări de ordin
juridic, Ministerul Culturii şi Cultelor īmpărtăşeşte
punctul de vedere al semnatarilor memoriului. Mai sare şi
revista-fanion a Uniunii Scriitorilor, Romānia
literară (nr. 4/2007) care, prin pana flască a pseudonimului
Cronicar, aplaudă iniţiativa comprimată īntr-un
Apel
īntemeiat.
Am ajuns aşadar la momentul
adevărului. Să punem
cărţile pe masă. Cine a fost de fapt Vintilă Horia? Zeloasa
Marilena Rotaru nu trebuia să-şi tocească tocurile umblīnd
printre dosare secrete de la Securitate şi SIE. Era destul să
consulte, cu bună credinţă, documentele publice ale vremii. Ar
fi constatat că victima inocentă, a cărei reabilitare e
clamată azi pe zeci de voci cacofonice, a fost īn tinereţe unul din
cei mai deşănţaţi şi neruşinaţi
propagandişti ai fascismului şi hitlerismului. Īn 1937 era ocupat
să īnalţe indigeste osanale mincinoase: E cu neputinţă astăzi să desparţi
noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricīt de
abundent şi nedrept a fost criticată, va rămīne peste veacuri
mai ales ca o desăvīrşită realizare artistică
Ordinea fascistă īnseamnă īnainte
de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce
destinele Romei a fost, cīndva, un filosof, un romancier şi un poet
Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei
Spuneam la īnceput că fascismul e o operă de artă, o nouă
renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de
vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea
de azur a Romei eterne (vezi Gīndirea,
nr. 8/1937, p. 404, 409 după Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă
romānească, E.F.C.R., Buc., 1995, p. 433).
Mai trec patru ani şi ziarele
romāneşti anunţă cu litere de o şchioapă debutul atacului armat
spre Est. Ideologii primesc sarcina de a justifica īn ochii publicului larg
agresiunea, pregătind īn subsidiar tema antisemită. Vintilă
Horia e prezent la datorie, īn inenarabilul cotidian Sfarmă-piatră,
cu editorialul Mărturia unui tīnăr (nr. 198, miercuri, 25 iunie 1941, p.
1): Mi-aduc aminte de zilele de
groază ale anului trecut, cīnd Asia se revărsase peste Nistru şi
cīnd scursura evreiască a tīrgurilor Basarabiei şi Bucovinei
pălmuia obrajii curaţi ai ostaşului romān. Peste doar trei
zile, īntr-un alt editorial al aceleiaşi publicaţii, Vintilă
Horia īi leagănă īn osanale pe marii dictatori: Doctrina lui Mussolini a suflat ca un vīnt nou pe deasupra Europei (
)
focare de luptă care s-au numit
fasciste şi au reprezentat noua linie defensivă a continentului
īmpotriva Asiei barbare, īncăpută pe mīna abil organizatoare a
evreilor. Hitler, Franco, Salazar şi Ion Antonescu au zdrobit pe rīnd
īntre hotarele ţării lor hidra comunistă pe care o sprijineau
democraţii, evreii şi francmasonii (vezi Prezenţa Italiei īntre cruciaţi, īn Sfarmă-piatră, nr. 201, sīmbătă, 28 iunie 1941,
p. 1).
Cīteva zile mai apoi, gazeta fascistă
publică pe centrul paginii īntīi un comunicat oficial: La Iaşi au fost
executaţi 500 de iudeo-comunişti care au
tras asupra soldaţilor germani şi romāni. Imediat dedesubt, pe coloanele
centrale ale primei pagini, ideologul Vintilă Horia e chemat să
justifice teoretic agresiunile şi măcelul antisemit: Revoluţia mondială pe care o
clamează cu furie purtătorii de cuvīnt ai comunismului nu e de fapt
decīt trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (
) Peste cīteva săptămīni radio
Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspīndi pe
căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate
ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă,
pentru că Izrael va īnceta să existe (vezi Declinul
iudaismului, īn Sfarmă-piatră,
nr. 205, miercuri, 2 iulie 1941, p. 1).
Īntrucīt tot se apropia week-end-ul,
Vintilă Horia s-a gīndit să-şi odihnească pana īntr-un articol de mai
amplă respiraţie, un demers comparatist īntre Napoleon şi Hitler (vezi
Marele European, īn Sfarmă-piatră, nr. 208, sīmbătă, 5
iulie 1941, p. 1). Īn opinia ideologului fascist, Napoleon a fost un ofiţer genial,
dar şi-a trădat ideile īncoronīndu-se īmpărat. La
prăbuşirea sa de pe tron a lăsat Franţei o moştenire
groaznică: democraţia! (Ceea
ce a dăruit el patriei sale a fost, īn fond, democraţia
īnsăşi, care a minat un veac şi jumătate inima
Franţei, ducīnd-o, din decadenţă īn decadenţă,
pīnă la dezastrul din vara anului 1940.) Avīnd īn vedere gravul
defect democratic pe care l-a manifestat, Europa
n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar
diferenţa e atīt de mare īncīt faptele vorbesc de la sine. Actualul
Fuehrer al Germaniei a creat el
īnsuşi o revoluţie (s. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe īntre hotarele ţării
sale şi īn numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai
rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui
Napoleon Bonaparte. (
) El nu
obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea
numai să instaureze o nouă
ordine (s. V.H.) īn locul unei
vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele
conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon
Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită
calificativul de Mare European.
Dar urgenţele frontului de la
Răsărit reclamă atenţia gazetarului. Propaganda trebuie focalizată
mai precis asupra realităţii, nu e timp de sinteze europene. Vintilă Horia
se dezlănţuie aşadar īn elogiul istoricelor ofensive romāneşti
dincolo de graniţe. Doar astfel s-ar afirma, chipurile, demnitatea ca
neam: prin intermediul războiului de agresiune. Īn 1877 şi īn 1913 am trecut
Dunărea, īn 1919 Tisa, acum Nistrul, acest hotar politic, dar nu şi
naţional (vezi Simbolul Basarabiei, īn Sfarmă-piatră,
nr. 217, luni, 14 iulie 1941, p. 4).
Şi pentru că nu fuseseră
coborīte chiar toate treptele nemerniciei, pentru că mai rămăsese īncă
ceva de adăugat, Vintilă Horia s-a gīndit să se lanseze īntr-unul din
cele mai deşănţate elogii la adresa lui Adolf Hitler (vezi
Homo europaeus, īn Sfarmă-piatră, nr. 304, miercuri, 17 decembrie
1941, p. 1). Greaţa te cuprinde citind asemenea ignominii, chiar şi după
şaizeci şi cinci de ani: Germania
lui Adolf Hitler [este] o valoare
asemănătoare, ca forţă şi īntindere, religiei īn Evul
Mediu sau artei īn timpul Renaşterii. Acest «homo europaeus», cel dintīi
dintre cei mai mari, acel ce s-a
īncumetat să distrugă o prejudecată şi să
dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a
Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care
vorbesc īncă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din
fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de
umanitate care se numeşte europenism
(s. V.H.). Cam īn aceeaşi perioadă īncepea să iasă fum pe
coşul crematoarelor ce străjuiau lagărele de concentrare.
Ce-ar mai fi de adăugat? Statul romān
īşi permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l
repune īn drepturi (care drepturi? de
a i se republica īn ediţii de lux articolele naziste?) pe unul din cei mai
nocivi şi neobrăzaţi ideologi ai criminalului secol trecut.
Viaţa politică e o imensă broască ţestoasă, īn
ale cărei viscere pot să īncapă, ca īntr-o pastă vīscoasă,
atīt concluziile Raportului final al
Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului, cīt şi autorii
morali, intens vociferanţi, ai Holocaustului īnsuşi. De aşteptat
ar fi doar ceva mai multă decenţă şi mai puţin
patetism, din partea numelor prestigioase constituite īn complice grupuri de
presiune. A invoca ordinea morală spre a reşapa de la cimitirul
elefanţilor pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de
cinism la pătrat.
P.S. Exilaţii parizieni ai anilor 60
aveau de tranşat o dilemă delicată. Să-l repudieze pe noul premiat
Goncourt, ex-fascistul Vintilă Horia, sau să conteste adevărul trecutului
său deocheat, īn numele sfintei lupte anticomuniste? Ce conta mai mult: realitatea
istorică ori strategia politică? Īntrucīt exilul īnsuşi era
īnţesat cu foşti legionari nostalgici, opţiunea n-a fost prea
grea. Asta a explicat oare indignarea lui Eugčne Ionesco, atunci cīnd le-a
trīntit uşa īn nas?
Prezenţa de-acum a Monicăi
Lovinescu şi a prof. univ. Dan Zamfirescu pe aceeaşi listă de
semnături e de natură să sfideze previziunile celor mai bogate fantezii.
Marii strategi de pe baricade potrivnice se īnfrăţesc la senectute. Cīt
despre Paul Goma, el cunoaşte foarte bine trecutul scandalos al lui
Vintilă Horia. I-am oferit cīteva citate, sub formă de aperitiv,
īncă pe parcursul dialogului dintre noi doi. Dar cel care azi
protestează săptămīnal că e cenzurat, a reacţionat
atunci īn modul cel mai tipic romānesc: a vrut să mă cenzureze! A dat
să-mi elimine intervenţiile incomode, referitoare la fascismele lui
Vintilă Horia (dar şi ale lui Mircea Eliade sau Emil Cioran) şi
a īncercat să publice un dialog
monologat. Eu īntrebam dar cititorul nu
afla ce anume. El răspundea dar cu totul altceva decīt subiectul discuţiei.
A trebuit să intervin cu toată energia pe līngă editorul
cărţii, īn calitatea mea de coautor, spre a īmpiedica tentativa de
emasculare. Textul integral s-a publicat abia ulterior, īn volumul meu de
polemici Orient Expres (Cluj, Ed.
Dacia, 1999, p. 164-219). Aşa se face că apariţia lui Paul Goma astăzi,
īn capul listei de semnături pentru repunerea
īn drepturi a lui Vintilă Horia nu reflectă, īn cazul său,
lipsa de informare. Ci tot mai frapanta autoiluzionare, o dată cu trecerea
timpului, că īşi poate croi o etică proprie. Īnsă etica e
una singură şi nu aşteaptă să fie modelată, ci
doar recunoscută şi respectată.