Laszlo4

Laszlo Alexandru

O MINCIUNĂ SCANDALOASĂ

În România, cînd minţi în şoaptă, lumea te-aude, te vede şi te dispreţuieşte. Impostura trebuie aşadar declamată expresiv, din toţi bojocii, pe mai multe ţevi de tun, pentru a smulge admiraţia şi aplauzele publicului larg de (tele)spectatori. Presa cotidiană (Ziua din 16 ian. 2007), săptămînală (Adevărul literar şi artistic din 17 ian. 2007), sau trimestrială (Jurnalul literar din oct.-nov.-dec. 2006) trebuie fără scrupule înhămate la căruţa manipulării.

E indicat să-ţi aduci alături, pe baricade, nume cît mai multe şi mai sonore, căci e lucru bine ştiut: minciuna solitară este o gafă; minciuna polifonică, în schimb, creează o jerbă impresionantă, care stîrneşte extazul mulţimilor de gură-cască. Vei fi acreditat automat, atunci cînd înapoia umerilor tăi strîmbi vor sta cuminte încolonaţi Camilian Demetrescu, Doina Cornea, Paul Goma, Monica Lovinescu, Octavian Paler, Dorin Tudoran, Dan Hăulică, Doina Jela, Constantin Bălăceanu Stolnici, Mihai Cantuniari, Sorin Dumitrescu, Ion Caramitru, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Micaela Ghiţescu, Adrian Alui Gheorghe, Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Marina Constantinescu, Liviu Antonesei, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Dinu Zamfirescu (de la Institutul pentru Memoria Exilului Românesc), Nicolae Stroescu-Stînişoară, Răzvan Codrescu (de la Puncte cardinale), Dan Zamfirescu (fostul protocronist), Mircea Stănescu (fostul plagiator), Cristian Bădiliţă (ortodoxistul delirant) şi mulţi alţi scriitori, traducători, economişti, ingineri, profesori-doctori, medici, arhitecţi, preoţi, oameni de bine şi habarnamişti.

Ţinta obsesivă a Marilenei Rotaru, în ultimii vreo douăzeci de ani, a fost figura cosmetizată a lui Vintilă Horia. Aproape că nu mai vedeai interviu sau conversaţie filmată, în care stafidita teleastă să nu-şi împingă obsesiv colocutorul cu gîndurile într-acolo. Din vorbă în vorbă, lista de amici a prins consistenţă şi s-a născut acest apel zgomotos, al cărui patetism găunos e concurat doar de aplombul anvergurii: Ne adresăm Preşedintelui României, Primului-Ministru, Ministrului Culturii, Preşedintelui Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Academiei Române, Comisiei de Cercetare a Totalitarismului Comunist, precum şi tuturor instituţiilor de presă, cu apelul de a ni se alătura, pentru a determina instituţiile de stat competente să adopte şi să aplice măsurile de repunere în drepturi, oficial, a lui Vintilă Horia.

Pentru cine nu ştia încă, e cazul să afle că Vintilă Horia trebuia să primească, în anul 1960, prestigiosul Premiu Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Atunci, România era într-un regim comunist care nu putea să accepte faptul că înalta distincţie literară încununa creaţia unui exilat român. Securitatea şi întregul aparat de propagandă comunistă au fabricat o acuzaţie extrem de gravă, menită să ducă la compromiterea scriitorului, la retragerea premiului şi la denigrarea lui de către presa franceză. În parte, au reuşit. Acuzaţia de legionar şi de fascist a fost preluată mai întîi de către publicaţiile franceze de stînga, apoi şi de către cele de dreapta. Probele aduse atunci de Vintilă Horia şi de alţi intelectuali români din exil n-au contat.

Dacă există o persoană căreia memoria scriitorului trebuie să-i fie recunoscătoare, aceasta e nimeni alta decît Marilena Rotaru, care în volumul intitulat Întoarcerea lui Vintilă Horia, publicat în 2002 la editura Ideea, am inclus dosarele de la Securitate şi de la SIE ale lui Vintilă Horia. Din ele rezultă că Vintilă Horia nu a fost legionar şi că totul a fost fabricat de regimul securisto-comunist de la Bucureşti. S-au reunit, prin urmare, toate circumstanţele pentru ca Patria ingrată să procedeze la o extrem de necesară reparaţie de ordin moral, istoric, cultural, pentru cei 58 de ani în care Vintilă Horia şi-a servit exemplar Ţara, cu întreaga sa fiinţă şi creaţie.

La cîteva zile după incendiarul apel, o importantă instituţie a statului român îşi pleacă fruntea cu umilinţă: În limitele competenţelor sale, care nu includ şi reglementări de ordin juridic, Ministerul Culturii şi Cultelor împărtăşeşte punctul de vedere al semnatarilor memoriului. Mai sare şi revista-fanion a Uniunii Scriitorilor, România literară (nr. 4/2007) care, prin pana flască a pseudonimului Cronicar, aplaudă iniţiativa comprimată într-un Apel întemeiat.

Am ajuns aşadar la momentul adevărului. Să punem cărţile pe masă. Cine a fost de fapt Vintilă Horia? Zeloasa Marilena Rotaru nu trebuia să-şi tocească tocurile umblînd printre dosare secrete de la Securitate şi SIE. Era destul să consulte, cu bună credinţă, documentele publice ale vremii. Ar fi constatat că victima inocentă, a cărei reabilitare e clamată azi pe zeci de voci cacofonice, a fost în tinereţe unul din cei mai deşănţaţi şi neruşinaţi propagandişti ai fascismului şi hitlerismului. În 1937 era ocupat să înalţe indigeste osanale mincinoase: E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne (vezi Gîndirea, nr. 8/1937, p. 404, 409 după Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, E.F.C.R., Buc., 1995, p. 433).

Mai trec patru ani şi ziarele româneşti anunţă cu litere de o şchioapă debutul atacului armat spre Est. Ideologii primesc sarcina de a justifica în ochii publicului larg agresiunea, pregătind în subsidiar tema antisemită. Vintilă Horia e prezent la datorie, în inenarabilul cotidian Sfarmă-piatră, cu editorialul Mărturia unui tînăr (nr. 198, miercuri, 25 iunie 1941, p. 1): Mi-aduc aminte de zilele de groază ale anului trecut, cînd Asia se revărsase peste Nistru şi cînd scursura evreiască a tîrgurilor Basarabiei şi Bucovinei pălmuia obrajii curaţi ai ostaşului român. Peste doar trei zile, într-un alt editorial al aceleiaşi publicaţii, Vintilă Horia îi leagănă în osanale pe marii dictatori: Doctrina lui Mussolini a suflat ca un vînt nou pe deasupra Europei () focare de luptă care s-au numit fasciste şi au reprezentat noua linie defensivă a continentului împotriva Asiei barbare, încăpută pe mîna abil organizatoare a evreilor. Hitler, Franco, Salazar şi Ion Antonescu au zdrobit pe rînd între hotarele ţării lor hidra comunistă pe care o sprijineau democraţii, evreii şi francmasonii (vezi Prezenţa Italiei între cruciaţi, în Sfarmă-piatră, nr. 201, sîmbătă, 28 iunie 1941, p. 1).

Cîteva zile mai apoi, gazeta fascistă publică pe centrul paginii întîi un comunicat oficial: La Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti care au tras asupra soldaţilor germani şi români. Imediat dedesubt, pe coloanele centrale ale primei pagini, ideologul Vintilă Horia e chemat să justifice teoretic agresiunile şi măcelul antisemit: Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. () Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe (vezi Declinul iudaismului, în Sfarmă-piatră, nr. 205, miercuri, 2 iulie 1941, p. 1).

Întrucît tot se apropia week-end-ul, Vintilă Horia s-a gîndit să-şi odihnească pana într-un articol de mai amplă respiraţie, un demers comparatist între Napoleon şi Hitler (vezi Marele European, în Sfarmă-piatră, nr. 208, sîmbătă, 5 iulie 1941, p. 1). În opinia ideologului fascist, Napoleon a fost un ofiţer genial, dar şi-a trădat ideile încoronîndu-se împărat. La prăbuşirea sa de pe tron a lăsat Franţei o moştenire groaznică: democraţia! (Ceea ce a dăruit el patriei sale a fost, în fond, democraţia însăşi, care a minat un veac şi jumătate inima Franţei, ducînd-o, din decadenţă în decadenţă, pînă la dezastrul din vara anului 1940.) Avînd în vedere gravul defect democratic pe care l-a manifestat, Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (s. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. () El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (s. V.H.) în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European.

Dar urgenţele frontului de la Răsărit reclamă atenţia gazetarului. Propaganda trebuie focalizată mai precis asupra realităţii, nu e timp de sinteze europene. Vintilă Horia se dezlănţuie aşadar în elogiul istoricelor ofensive româneşti dincolo de graniţe. Doar astfel s-ar afirma, chipurile, demnitatea ca neam: prin intermediul războiului de agresiune. În 1877 şi în 1913 am trecut Dunărea, în 1919 Tisa, acum Nistrul, acest hotar politic, dar nu şi naţional (vezi Simbolul Basarabiei, în Sfarmă-piatră, nr. 217, luni, 14 iulie 1941, p. 4).

Şi pentru că nu fuseseră coborîte chiar toate treptele nemerniciei, pentru că mai rămăsese încă ceva de adăugat, Vintilă Horia s-a gîndit să se lanseze într-unul din cele mai deşănţate elogii la adresa lui Adolf Hitler (vezi Homo europaeus, în Sfarmă-piatră, nr. 304, miercuri, 17 decembrie 1941, p. 1). Greaţa te cuprinde citind asemenea ignominii, chiar şi după şaizeci şi cinci de ani: Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii. Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (s. V.H.). Cam în aceeaşi perioadă începea să iasă fum pe coşul crematoarelor ce străjuiau lagărele de concentrare.

Ce-ar mai fi de adăugat? Statul român îşi permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l repune în drepturi (care drepturi? de a i se republica în ediţii de lux articolele naziste?) pe unul din cei mai nocivi şi neobrăzaţi ideologi ai criminalului secol trecut. Viaţa politică e o imensă broască ţestoasă, în ale cărei viscere pot să încapă, ca într-o pastă vîscoasă, atît concluziile Raportului final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului, cît şi autorii morali, intens vociferanţi, ai Holocaustului însuşi. De aşteptat ar fi doar ceva mai multă decenţă şi mai puţin patetism, din partea numelor prestigioase constituite în complice grupuri de presiune. A invoca ordinea morală spre a reşapa de la cimitirul elefanţilor pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de cinism la pătrat.

P.S. Exilaţii parizieni ai anilor 60 aveau de tranşat o dilemă delicată. Să-l repudieze pe noul premiat Goncourt, ex-fascistul Vintilă Horia, sau să conteste adevărul trecutului său deocheat, în numele sfintei lupte anticomuniste? Ce conta mai mult: realitatea istorică ori strategia politică? Întrucît exilul însuşi era înţesat cu foşti legionari nostalgici, opţiunea n-a fost prea grea. Asta a explicat oare indignarea lui Eugène Ionesco, atunci cînd le-a trîntit uşa în nas?

Prezenţa de-acum a Monicăi Lovinescu şi a prof. univ. Dan Zamfirescu pe aceeaşi listă de semnături e de natură să sfideze previziunile celor mai bogate fantezii. Marii strategi de pe baricade potrivnice se înfrăţesc la senectute. Cît despre Paul Goma, el cunoaşte foarte bine trecutul scandalos al lui Vintilă Horia. I-am oferit cîteva citate, sub formă de aperitiv, încă pe parcursul dialogului dintre noi doi. Dar cel care azi protestează săptămînal că e cenzurat, a reacţionat atunci în modul cel mai tipic românesc: a vrut să mă cenzureze! A dat să-mi elimine intervenţiile incomode, referitoare la fascismele lui Vintilă Horia (dar şi ale lui Mircea Eliade sau Emil Cioran) şi a încercat să publice un dialog monologat. Eu întrebam dar cititorul nu afla ce anume. El răspundea dar cu totul altceva decît subiectul discuţiei. A trebuit să intervin cu toată energia pe lîngă editorul cărţii, în calitatea mea de coautor, spre a împiedica tentativa de emasculare. Textul integral s-a publicat abia ulterior, în volumul meu de polemici Orient Expres (Cluj, Ed. Dacia, 1999, p. 164-219). Aşa se face că apariţia lui Paul Goma astăzi, în capul listei de semnături pentru repunerea în drepturi a lui Vintilă Horia nu reflectă, în cazul său, lipsa de informare. Ci tot mai frapanta autoiluzionare, o dată cu trecerea timpului, că îşi poate croi o etică proprie. Însă etica e una singură şi nu aşteaptă să fie modelată, ci doar recunoscută şi respectată.