Victor ŞONEA

 

LAMARTINE ŞI EMINESCU

Despre izvoarele lui Eminescu

Alphonse de Lamartine şi poeţii români

Teme şi motive literare în dialog

«Căderea unui înger» şi «Luceafărul»

«Poesii» 1883

Concluzii: un original dialog între două culturi

 

 

Într-un neasemuit vis, Eminescu i se adresează lui Shakespeare. Aceasta este poezia „Cărţile”, pe care poetul o scrie, probabil, în 1876^[1], fără a o publica în timpul vieţii, în care evocă trei personalităţi pe care le consideră, întocmai lui Baudelaire, faruri în agitatele stihii ale creaţiei: „căci eu am trei izvoară / din care toată mintea mi-o culeg...”. Shakespeare pare a fi maestrul cel mai drag, deoarece lui i se adresează direct: „prieten blând al sufletului meu.../...Tu mi-ai deschis a ochilor lumine / M-ai învăţat ca lumea s-o citesc, / Greşind cu tine chiar iubesc greşeala: / S-aduc cu tine mi-este toată fala.” Al doilea, e un filosof: „Mai am pe-un înţelept...cu-acela iară / Problema morţii lumii o dezleg...”Numele lui îl aflăm din poezia „Din Berlin la Potsdam”: „Şi mă urc în tren cu grabă / Cu o foame de balaur / Între dinţi o pipă lungă / Subsuori pe Schopenhauer.” Dar cel mai nepreţuit e, ca în basme, cel de pe urmă: „Ş-apoi mai am cu totul pentru mine / Un alt maestru care viu mă ţine...Şi vezi – continuă poetul dialogul său imaginar cu Shakespeare – pe-acesta nu-l spun nimănuie. / Nici el nu vrea să-l ştie orişicare^[2] / Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă / Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă!” Cine este enigmaticul mentor, încă nu ne-a spus nimeni. Să continuăm visul, cu ochii deschişi, sperând că vom desluşi acum, împreună, misterul.

Este oare posibil ca relaţia dintre Eminescu şi Lamartine, pe care o considerăm o adevărată acoladă a destinului, să rămână în continuare neobservată, deşi asupra operelor celor doi poeţi de geniu s-a acumulat un volum impresionant de date? Subiectul prezentului studiu este precis orientat către asemănările ce apar în operele lor, către comparatism. Ne propunem prin aceasta o nouă evaluare a procesului de concepţie a operei de artă, abordat în critica tradiţională prin noţiunile de geneză, inspiraţie, influenţe literare, împrumuturi, contaminaţie^[3] sau chiar imitaţii, dar care în fapt este o transsubstaţializare, o captare a fluidului magic, un acces la rezervorul secret al cunoaşterii prin artă, un fenomen paradigmatic de expresie a unei realităţi universale, o consonanţă, în coordonate generale, astfel încât scriitorii implicaţi să poată fi valorizaţi împreună şi în parte, în amplul context al artei poetice.

Exegeza lamartiniană şi cea eminesciană nu acordă subiectului Eminescu-Lamartine prea multe referinţe. În dosarul tematic lamartinian, printre cele aproximativ 500 de titluri bibliografice de critică şi istorie literară franceză, vom  întâlni cu mare greutate un studiu dedicat acestui aspect^[4]. La fel, printre numeroasele studii critice dedicate lui Eminescu, puţine pagini abordează această problematică în mod clar. Marii critici şi istorici literari români exprimă doar unele intuiţii, dar relaţia Eminescu-Lamartine rămâne o enigmă, înconjurată de o mare mulţime de fapte concrete.

 

Lamartine şi poeţii români

 

Ecoul poeziei lamartiniene în ţările române a fost impresionant, depăşind în amploare şi în adâncime, cum vom vedea, chiar surpriza şi încântarea cu care Franţa îl descoperise pe autorul „Meditaţiilor poetice”. Sainte Beuve va explica în legătură cu momentul apariţiei „Meditaţiilor”: „Se trecea deodată de la o poezie seacă, plăpândă, săracă, ...la o poezie amplă, elevată şi cu totul divină...era o revelaţie”. Efectul se propagă în toată Europa în climatul romantismului, aşa încât în preajma anului 1848, marea majoritate a  poeţilor de limba română lamartinizau, adică adoptaseră un nou ton, modern, melancolic şi plin de culoare, în locul ofurilor şi al văicărelilor de inspiraţie anacreontică, denumite azi prin sintagma „spitalul amorului”. Prima traducere din Lamartine, atribuită lui Gheorghe Asachi, apare în anul 1821, la numai un an de la publicarea la Paris a micului volum  anonim „Méditations poétiques” compus din 24 de titluri. Se succed apoi în presa literară de limbă română, pe parcursul unui veac, nenumărate versiuni şi variante de traduceri şi articole critice asupra lamartinismului.

Cei mai importanţi traducători din Lamartine sunt: I. Heliade-Rădulescu, Gh. Asachi, Iancu Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu, Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, Al. Hrisoverghi, G. Crupenski, D. Ralet, A. Florian, C. Bolliac, C.A. Rosetti, G. Gusti, G. Sion, Al. Pelimon, I.Catina, D. Bolintineanu, A. Naum, C.D. Aricescu, C. Stamati, C. Manu, Gr. H. Grandea, Al. Macedonski, D. Scavinski, şi D.M. Ciocîrdia, N. Skelitti, Radu Ionescu, Ştefan G. Vârgolici, Anton Naum, Veronica Micle, Petre V. Grigoriu, Dem. Teodorescu, Maria Flechtenmacher, M. Demetriad, Iuliu I. Roşca, Mia Frollo, Virgil Huzum, C. Narly, E. Speranţia, Th. M. Stoenescu, Bonifaciu V. Gheorghiu, George I. Lahovari, H. Lecca, Ion Dafin, V. Lascăr, C.Z. Buzdugan, I. Ciorănescu şi încă mulţi alţii. Paul Cornea^[5] (Etapes de l’accueil de Lamartine en Roumanie) consideră că Lamartine este al treilea scriitor francez din punctul de vedere al preferinţei traducătorilor, după Alexandre Dumas-tatăl şi George Sand, iar din opera lamartiniană, 7 titluri sunt predilecte, dintre care „Lacul” deţine întâietate.

Traducerile poeziilor lui Lamartine sunt publicate în principalele reviste literare ale vremii. Am putut identifica astfel cu certitudine cel puţin 50 de publicaţii de mare tiraj^[6], cu apariţii pe lungi perioade de timp şi cu impact decisiv asupra generaţiilor literare, care au întreţinut viu spiritul versului lamartinian în limba română.

Primii poeţi romantici români conferă deci lui Lamartine un statut aproape mitic, după cum constată şi Christian Croisille, coordonatorul volumului Relire Lamartine aujourd’hui, interpretând mesajul unei comunicări a lui Marin Bucur^[7] la Colocviile organizate de Universitatea din Clermond Ferrand, în 1993.

În aceste condiţii, cunoscând faptul că Eminescu este un summum al fenomenului literar românesc şi universal, un neobosit cititor al publicaţiilor literare de limba română ale timpului său, dar şi în germană, franceză, engleză, este o certitudine faptul că Eminescu a cunoscut şi chiar aprecia deosebit de mult lirica lamartiniană. Să nu uităm că o perioadă importantă au fost chiar contemporani, precum şi faptul că Veronica Micle traducea cu pasiune din Lamartine şi adeseori se consulta cu Eminescu înainte de publicare. Totuşi, note explicite ale lui Eminescu relativ la acest subiect sunt foarte rare în manuscrise, un tabu în comparaţie cu alte însemnări de acelaşi gen.

 

Teme şi motive literare în dialog

 

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu semnalează accente lamartiniene la majoritatea poeţilor romantici. Relativ la Eminescu, ilustrul critic citează poemul în proză „Geniu pustiu”, a cărui acţiune este localizată în 1848, dar şi în meditaţiile eminesciene, în reflecţiile legate de destinul lui Napoleon I, comentând procedee literare proprii lamartinismului: („marele sentiment cosmic, al sublimului alpestru, al muzicii de orgă a cataractelor”, alături de extensia imaginii poetice până la dispersare în spaţiu şi timp, muzicalitatea tipic lamartiniană etc.). Ilustrul critic şi istoric literar remarcă însă în plus la Eminescu o logică a absolutului, un fior metafizic specific. Dezvoltând aceste consideraţii ulterior în Opera lui Mihai Eminescu (2 vol.), George Călinescu semnalează în capitolul Tehnica interioară-6. Traduceri şi imitaţii studiile lui I. M. Raşcu asupra raporturilor dintre Eminescu şi cultura franceză. Lectura paralelă Lamartine-Eminescu, propusă de I.M. Raşcu prin publicarea articolelor sale „Ecouri franceze în opera lui Eminescu” şi „Eminescu şi Lamartine” în revista literară „Îndreptar” (nr. 2 şi urm. şi 11 / 1930), ne conduce spre orizonturi neşteptate, spre asocieri şi similitudini care trec dincolo de simpla cunoaştere de către Eminescu a versului lamartinian, spre un gen de empatie, de contrapunct muzical, de acompaniere. În sinteză, din aceste studii se poate constata o apropiere până la identitate în anumite sintagme, teme, motive, procedee şi tehnici literare. Similitudinile, numeroase ca frecvenţă, sunt notate pe firul lecturii, fără o ordonare tematică. Vom încerca să compunem noi o „hartă a afinităţilor” (N. Manolescu), adăugând la cele deja semnalate de I. M. Raşcu, alte citate, formulări în acelaşi câmp semantic, imagini în dialog. Vom identifica, aşadar:

 

-motivul iubirii angelice:

 

Lamartine	Eminescu
„L'ange, pour la mieux voir écartant le feuillage,  De son céleste amour l'embrassait en image,  Comme sur un objet que l'on craint d'approcher  Le regard des humains pose sans y toucher.    (La Chute d’un ange)	„Şi ah, era atîta de frumoasă, Cum numa-n vis odată-n viaţa ta Un înger blînd cu faţa radioasă, Venind din cer se poate arăta;   (Fiind băiet, păduri cutreieram)

 

-memoria afectivă

 

„Que le vent qui gémit, le roseau qui soupire, Que les parfums légers de ton air embaumé, Que tout ce qu'on entend, l'on voit ou l'on respire,  Tout dise: «Ils ont aimé!» (Le Lac)

«Să plutim cuprinşi de farmec Sub lumina blîndei lune Vîntu-n trestii lin foşnească, Unduioasă apă sune!   (Lacul)

 

-motivul cosmogonic:

 

„Un astre dans le ciel s’éteint; tu le rallumes... (Nouvelles Méditations);

„Dar deodat-un punct se mişcă. Cel întâi şi singur.Iată  Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...” (Scrisoarea I)

 

- motivul timpului – dimensiune cosmică

 

„Le Temps naît du temps, la chose de la chose.” (Jocelyn II) „Le jour succède au jour; le mois au mois” (Jocelyn, IV)

„Iar timpu-ncercă în zadar Din goluri a se naşte.” (Luceafărul) „Vreme trece, vreme vine...” (Glossă)

 

- timpul uman, revers al morții:

 

„Tout marche vers un terme et naît pour mourir” (Immortalité)

„Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a  se naşte” (Luceafărul) „Ce din moartea ei se naşte / Şi o clipă poate ţine (Glossă)

 

- dialectica vieții și a morții:

 

„L’être succède à l’être” (Le Pèlerinage de Childe Harold)

„Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte...”

 

- motivul luminii - semn al divinului:

 

«Noyé dans la lumière, ou perdu dans la  nuit / Je marcherai comme eux…» (L’Homme)

„Venea plutind în adevăr / scăldat în foc de soare” (Luceafărul)

 

- lumina– semn al afecțiunii:

 

«Doux reflet d’un globe de flamme  Charmant rayon, que me veux-tu? Viens-tu dans mon sein abattu Porter la lumière à mon âme?» (Le Soir)

„Cobori în jos, luceafăr blînd Alunecând pe-o rază Pătrunde-n casă şi în gînd Şi viaţa-mi luminează.” (Luceafărul)

 

- motivul visului - lumină interioară:

 

«Quand mon œil fatigué se ferme à la  lumière, Tu viens d’un jour plus pur inonder ma paupière» (Immortalité)

«Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă...» (Scrisoarea III)

 

- motivul somnului vegheat de Sfântul Duh:

 

«Quand dans la tendre extase où le sommeil la plonge Son angélique amour la visitait en songe.» (La Chute)

„Şi cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mîinile pe piept, I-nchide geana dulce;” (Luceafărul)

 

- somnul pe malul râului:

 

«Comme un enfant bercé par un chant  monotone, Mon âme s’assoupit au murmure des eaux» (Le Vallon)

„Fiind băiet păduri cutreieram Şi mă culcam ades lîngă izvor, Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam S-aud cum apa sună-ncetişor...” (Fiind băiet...)

 

- motivul oglinzii:

 

«Daïdha! que ne puis-je animer cette glace Où sous des traits menteurs chaque nuit tu me vois» (La Chute d’un ange)

„Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă Căci o urma adînc în vis De suflet să se prindă.” (Luceafărul)

 

- motivul lunii:

 

«O, lune sur ces murs épand tes blancs reflets / Astre aux rayons muets...” „comme une lampe d’or...» (Chant d’amour – Les Nouvelles Méditations)

„Lună, tu stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci...” (Scrisoarea I) „Cu-a ei candelă de aur; luna...” (Epigonii)

 

- motivul poeziei:

 

«Mes jours ne seront plus qu’un éternel délire, Mon âme qu’un cantique et mon cœur qu’une lyre…» (Harmonies)

„Inima voastră, o liră...”   (Epigonii)

 

- armonii terestre și astrale:

 

«Un son religieux se répand dans les airs Le voyageur s’arrête et la cloche rustique Aux derniers bruits du jour mêle de saints concerts” (Isolement) „la musique des cieux” (Jocelyn IV), „Le choeur mystérieux des astres de la nuit» (Immortalité)

„...oameni cu coasa-n spinare Vin de la cîmp, toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara...” (Sara pe deal)   „…cântarea sferelor” (“La o artistă”)

 

- ritmuri și armonii pastorale:

 

«Le doux chant des pasteurs» (Epître à M. Amédée…)

„Buciumul sună cu jale... Fluiere murmură-n stână” (Sara pe deal)

 

- condiția existențială a poetului:

 

«ange ou démon» (L’homme) «Pour vêtir un corps en ce lieu Hier j’ai quitté mon étoile» (L’insecte ailé)   «Je me sens un besoin de repos infini...» (Jocelyn XX)

„Înger şi demon” «Din sfera mea venii cu greu»… «Am coborât cu-al meu senin  Şi m-am născut din ape» (Luceafărul)   „...mi-e sete de repaos” (Luceafărul) „Îngăduie intrarea-mi în veşnicul repaos” (Rugăciunea unui dac)

 

- motivul naturii dezlănțuite sau amenințătoare:

 

«Emportez-moi, orageux aquilons...» (Isolement) «Le rocher pend ici sur l’onde en précipice» (Jocelyn II)

„O, valuri ale sfintei mări / Luaţi-mă cu voi.” (Ce suflet trist...) „Stânca stă să se prăvale...” (Floare albastră)

 

- motivul lacului și sonoritățile apei:

 

«Le lac» (titre) «Qu’il soit dans le zéphire qui frémit et qui passe, Dans le bruit de tes bords par tes bords répétés, Dans l’astre au front d’argent qui blanchit ta surface De ses molles clartés» (Le Lac)

„Lacul” (titlu) „Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac, Acuşa la ureche-i un cîntec vechi străbate, Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, Acuş o armonie de-amor şi voluptate Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.” (Strigoii)

 

- motivul vastelor peisaje biblice:

 

«Il est aux pieds poudreux du jardin des Olives,  Sous l’ombre des remparts d’où s’écroula Sion,  Où le Cédron tari filtre entre ses deux rives…» («Gethsémani ou la mort de Julia»)

„Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine: Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline, Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim; Codrii de măslin s-amestec printre lunci de dafin verde, Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari – şi-apoi se pierde În cetatea ce-n văi doarme – miticul Ierusalim”... („Memento mori”)

 

- motivul cosmic:

 

«Les astres s’écartant de leurs routes certaines, Dans les champs de l’éther l’un par l’autre heurtés... Quans j’entendrais gémir et se briser la  terre...» («Immortalité»)

„Sori se sting şi cad în caos mari sisteme pla netare...” („Memento mori”)

 

- adorația:

 

„Mais dans la voûte même où s’élèvent mes yeux…» («L’Infini dans les cieux»)

„Ochii mei-nălţam visători la steaua  Singurătăţii...” („Odă-în metru antic”)

 

Alături de acestea, motivele mitologice, istorice, existenţiale, filosofice, geneza, mitul creştin, motivul cunoaşterii, motivul zborului, motivul Ledei, glorificarea înaintaşilor, tradiţiile compun, ca preţioase esenţe, parfumul marii poezii romantice, pe care atât Lamartine cât şi Eminescu o reprezintă.

Nu numai identitatea motivelor îi apropie pe cei doi poeţi, ci uneori chiar tehnica versului. În poemul „Bonaparte” (apelativ civil al împăratului, Lamartine recunoscând meritele eroului său, dar respingând mitul napoleonian), poetul francez recurge la strofa saphică:

«Les dieux étaient tombés, les trônes étaient vides;

La victoire te prit sur ses ailes rapides

 D’un peuple de Brutus la gloire te fit roi!

 Ce siècle, dont l’écume entraînait dans sa course

Les moeurs, les rois, les dieux...refoulé vers sa source,

Recula d’un pas devant toi!»

În poemul omonim, Eminescu foloseşte acelaşi apelativ civil, demitizant, alege aceeaşi formulă a versului heterometric, ca şi Lamartine, dar viziunea sa asupra personajului este apoteotică :

„Cerul bolnav de-astrele lui rănit fu,

Semne numai mari ale vremei gloriei,

Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n

Corsica gravă.” ^[8]

 

«Căderea unui înger» şi «Luceafărul»

 

Studiul paralel al celor doi poeţi romantici Lamartine şi Eminescu ne conduce inevitabil către cele două poeme fundamentale, ce încununează de fapt două existenţe artistice. Lui Lamartine nu i s-a recunoscut meritul creării unei opere de excepţie, dimpotrivă, poemul „Căderea unui înger” a fost considerat încă de la publicare un eşec, o operă obscură şi blasfemiatoare, demnă de a fi pusă la index de Vatican: „...operă extravagantă, pentru a nu spune absurdă, foarte neglijată în formă, primită cu răceală chiar şi de admiratorii cei mai entuziaşti...” Aceste formulări ale criticii literare sunt încă admise, de vreme ce poemul este omis şi azi din reeditările operei lamartiniene (ex. Marius François Guyard^[9] consideră în zilele noastre: „...niciodată poate o estetică nu a fost mai rău adaptată la inspiraţie”).

Lamartine începe „La Chute d’un ange” în 1823, dar publică poemul în 1838. Modele evidente pot fi identificate în „Iubirea Îngerilor” de Thomas Moore (1779-1852) şi „Cer şi Pământ” de Byron, iar motivul cosmogonic era cunoscut prin Hölderlin, Novalis, Shelley. John Keats publicase încă din 1818 poemul „Endymion”, în care Selene, zeiţa nopţii, obţine de la Zeus privilegiul de a-şi întâlni iubitul în fiecare noapte, apoi în 1820 apare poemul „Hyperion”. Shelley celebrează numele predecesorului său în poemul „Adonaïs”. Motivul angelic, dublat de acela al păcatului cunoaşterii prin iubire, are corespondenţe în „Paradisul pierdut”- Milton, în poemul „Hyperion” al lui Hölderlin.

Ideea clar conturată a poemului lamartinian este enunţată după călătoria în Orient, aşa cum avea să explice în repetate rânduri: „epoca noastră este aceea în care oamenii vor să devină zei” (p. 258) sau „Fericit cel ce iubeşte mai sus decât el la primul suspin de tandreţe! Nefericit este acela care nu iubeşte la nivelul său! Unul nu va înceta să urce, cellalt să coboare.” (Cours familier de littérature, Paris, 1856-1869, entretien XVIII, p. 458-459).

În privinţa „Luceafărului”, Eminescu însuşi declară că ideea poemului său se află într-un basm cules de folcloristul german R. Kunisch (manuscrisul 2275, p. 56). Totuşi, deşi motivul „zburătorului” are o tradiţie în literatura română populară, basmul iniţial nu a produs variante, ceea ce pune sub semnul întrebării ideea că poemul ar fi o prelucrare după folclor. Atent exeget al manuscriselor eminesciene, N. Georgescu atrage atenţia că trimiterea la Kunisch „...nu pare o mărturisire...Notaţia este făcută în grabă, ceea ce ne face să credem că este rezultatul vreunei replici de salon”.^[10]

Ambele poeme, „Căderea unui înger” şi „Luceafărul” sunt opere simbolice majore, cu profunde sensuri metafizice, poeme ale iubirii, construite pe tema creaţiei, a condiţiei geniului, a distincţiei dintre spirit şi teluric, cu subtile referinţe la mitologie, ţesute pe o tramă vizibil religioasă.

Orice interpretare paralelă a celor două poeme va observa asemănarea până la identitate a legendei. În „Căderea unui înger” este transpusă povestea astrului îndrăgostit de o muritoare. El cere Tatălui divin permisiunea de a deveni om, dar prin aceasta se vede condamnat la căutarea zadarnică a iubirii şi la ispăşirea eternă a păcatului cunoaşterii. În „Luceafărul” (traducerea franceză cea mai fidelă este, credem, Lucifer), Cătălina, preafrumoasa fată de împărat, se îndrăgosteşte de astrul dimineţii, pe care îl cheamă; el se întrupează în două apariţii succesive, una angelică, alta demonică, apoi traversează universul până la Părintele ceresc, de la care cere dezlegarea de nemurire. În final însă, efortul său este pierdut, iubirea terestră nefiind decât o amăgire şi o farsă a norocului.

Ambele poeme sunt realizate în tablouri, cuprind personaje şi dialoguri, după modelul operelor dramatice.

Invocarea îngerului se face pe ritmuri rituale asemănătoare; cadrul spaţial are trăsături comune în cele două poeme: „cetatea zeilor”, din Lamartine, se regăseşte în arhitectura eminesciană a „falnicelor bolţi” şi a „palatelor de mărgean”. Şi Cédar, şi Luceafărul văd iubirea în acelaşi mod: pur, angelic, contemplativ, dar reversul, trăit de muritorii de rând, e prădalnic şi încărcat de viclenie. În ambele poeme, femeia este o creatură redusă doar la dorinţă, la instincte. Lamartine o vede pe Lakmi în postura femeii fatale: „Ils arrachaient l’amante au coeur qui la dispute / La jetaient tour à tour aux bras d’un autre époux” (La Chute…, p. 1013); «Tantôt elle tendait l’astucieux filet / De ses ruses de femme aux sens qu’elle troublait / Dans les cœurs alléchés semait les espérances / Affectait des penchants, montrait des préférences / Donnait aux doux regards de ses yeux caressants / Ces songes avant-goût de l’ivresse des sens» (La Chute…, p. 990), tot astfel cum Eminescu o vede pe Cătălina: «Hyperion vedea de sus / Uimirea-n a lor faţă / Abia un braţ pe gât i-a pus / Ea l-a cuprins în braţă…Ea, îmbătată de amor / Ridică ochii. Vede / Luceafărul…».

Oglinda şi lumea virtuală pe care aceasta o cuprinde este alt element comun celor două poeme. “Ce este o oglindă? explică Lamartine în Correspondances prietenului său Aymon de Virieu. Înainte de a fi o imagine a poetului, oglinda este în sine producătoare de imagini. Sursă de reflecţie, suprafaţă …fără de care obiectele ar fi absorbite în uitare, ne invită la meditaţie…oglinda are principalul rol de a pune sub semnul întrebării misterul actului poetic». Oglinda se întâlneşte cu motivul lacului, cu acela al mirajului din deşert, fiind de fapt reflecţia prin care se recompune chipul divin: «L’univers tout entier réfléchit ton image / Et mon âme à son tour réfléchit l’univers» (La prière) (Méditations, p. 69)^[11].

Zborul interstelar al astrului-înger-demon ca o imensă rază de lumină are o descriere apropiată imagistic în cele două poeme: «Avec une étincelle allume un grand flambeau / Du levant au couchant l’inextinguible flamme / de l’âme qui s’éteint se communique à l’âme.» (La Chute…p. 817); «În aer rumene văpăi / se-ntind pe lumea-ntreagă…/ …Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor…» (Luceafărul).

Atotputernicia dumnezeiască şi principalele teme ale credinţei creştine constituie o suavă, discretă muzică de fond în ambele poeme: în primul rând, voinţa divină şi miracolul creaţiei, apoi iubirea de oameni, vocaţia apostolică, tentaţia şi povara castităţii, speranţa şi providenţa, izgonirea din paradis, supliciul ca preţ al păcatului, resemnarea în faţa vanităţii lumii, nemurirea. Creatorul nu se arată omului, spune Lamartine, pentru că nici nu este necesar. Dumnezeu cunoaşte misterul creaţiei, aceasta este, conform Scripturii, „după chipul şi asemănarea lui”: „Tout ce qui sur la Terre est grand, puissant et bon / Se réunit en moi pour composer mon nom; Il y manque toujours pour que l’homme l’achève / Le voile s’élargit autant qu’on le soulève. / Dans mes œuvres sans fin je me suis défini, / Mais nul ne peut y lire, excepté l’infini.» (La Chute...; VIII; p. 945).

Eminescu îşi cizelează poemul în acelaşi aliaj al cuvântului creştin «Cere-mi cuvântul meu dentâi-/ Să-ţi dau înţelepciune», spune Demiurgul, conform cărţii sfinte care atestă: «La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu» (Evanghelia după Ioan, Întruparea Cuvântului, 1); fata de împărat este pură «cum e fecioara între sfinţi», astrul împrumută apariţia fiului Domnului: «Pe negre viţele-i de păr / Coroana-i arde pare / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare». Luceafărul este Lucifer, îngerul izgonit pe pământ pentru setea sa de cunoaştere, invocaţia fetei se repetă de trei ori, numărul sacru  al rugăciunii, al renegării etc.

Să fie toate aceste similitudini pură întâmplare? Atunci o altă pura întâmplare vine să pecetluiască destinul comuniunii Eminescu-Lamartine: enigma ediţiei princeps intitulată «Poesii» 1883.

 

«Poesii» 1883

 

Ca orice mare poet, Eminescu îşi compune opera ca proiect, ca itinerar spiritual, şi nu piesă cu piesă, la întâmplare. O dovadă în acest sens sunt cele două sub-manuscrise «Elena» (2259) şi «Marta» (2259-1-4). Primele poezii din aceste proiecte, «De ce să mori tu?» şi «De-aş muri ori de-ai muri» datate decembrie şi aprilie 1869 (Lamartine se stinsese în februarie al aceluiaşi an) amintesc povestea Elvirei iar formula metrică este lamartiniană: «Quand mon œil fatigué se ferme à la lumière / Tu viens d’un jour plus pur inonder ma paupière» (L’Immortalité); «Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină / Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.» (De ce să mori tu?), ori: «Mais si tu prends ton vol, et si, loin de nos yeux, / Sœur des anges, bientôt tu remontes près d’eux, / Après m’avoir aimé quelques jours sur la terre, / Souviens de moi dans les cieux» (Invocation) - «De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare, / Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini, / Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare, / La tine, înger, vin!» (De-aş muri ori de-ai muri).

Volumul îndelung gândit urma, notează Eminescu, să poarte titlul «Clar de lună» şi piesele trebuiau armonizate. În mai multe rânduri, el chiar îşi aşează în succesiune unele dintre poezii, dar o muncă neîntreruptă de şlefuire a cuvântului îl conduce către variante, dând astfel infinite probleme editării. Apariţia primului volum, prin intervenţia lui T. Maiorescu, se petrece în acelaşi timp cu declanşarea gravelor probleme de sănătate mintală ale poetului, în acelaşi an 1883.

Revenind la poezia „Cărţile” şi la misteriosul mentor al poeziei sale de tinereţe, cunoscând şi îndârjirea pe care Eminescu, întocmai lui Ovidiu, o pune în a-şi apăra secretele (atât de dramatice^[12], semn al existenţei sale nobile, clasice, condiţionată de pasiune şi de onoare laolaltă), vom încerca să privim din perspectiva relaţiei Eminescu-Lamartine secvenţa în care poetul se revoltă faţă de unicul său volum publicat (Iaşi 1886), de fapt faţă de întrega sa existenţă transpusă în versuri. Istoricii literari consemnează dezamăgirea şi chiar revolta poetului, atunci când soarta potrivnică dezvăluie un secret îndelung păstrat.

Maiorescu dorea ca volumul să apară îndată, pentru a-i veni neîntârziat în ajutor poetului, internat la Ober-Döbling. Cartea trebuia să fie un succes, calea cea mai sigură era de a împrumuta arhitectura unui best-seller. «Studiind aranjamentul poeziilor în ediţia princeps, noi găsim în acest aranjament o intenţionalitate auctorială, o curgere a ideii dintr-un poem în altul…Putem spune că toate ediţiile Eminescu ce s-au tipărit paralel cu cele scoase de Titu Maiorescu ori după 1911 (anul ultimei ediţii îngrijite de critic)- sunt reacţii la aceasta. Nici una nu acceptă ordinea poeziilor din ea…», observă N. Georgescu.^[13]

Maiorescu cunoştea, desigur, opera lui Lamartine (urmase studii de drept la Paris în perioada de glorie a poetului francez), dar, presupunem noi, ştia şi destule secrete ale lui Eminescu…Astfel explicăm paralelismele de structură între «Méditations poétiques» - («Nouvelles Méditations poétiques») de Lamartine şi «Poesii» (1883) de Eminescu, chiar şi la nivel de titluri:

 

„Méditations poétiques”                                       „Poesii”

I. L’Isolement                                                        1. Singurătate

Le Soir                                                                  Sara pe deal

Tristesse                                                                  Melancolie

Ode                                                                  Odă

La Prière                                                                  Rugăciune

Le Lac                                                                   Lacul

L’Ange                                                                  Înger de pază etc.

 

Concluzii

 

Am încercat să demonstrăm că între Eminescu şi Lamartine există numeroase asemănări, unele dintre ele ajungând până la formulări aproape identice. Se conturează astfel ideea că o operă de valoare poate genera o altă creaţie la fel de valoroasă, excluzând clişeul sau împrumutul. În cazul de faţă Luceafărul poate schimba fundamental percepţia criticii franceze asupra Căderii îngerului, printr-un recurs la interpretările anterioare, şi aceasta ar însemna un original dialog între două culturi. O nouă înţelegere a conceptului de izvor literar este necesară, aşa cum observă şi Rosa Del Conte: «Am vrut să reafirmăm ideea că, reîndrumînd cuvîntul lui Eminescu către tradiţia lingvistică familiară lui, am vrut întîi de toate să revendicăm bogăţia şi nobleţea humusului – el însuşi sediment al unor prelucrări complexe – din care s-a hrănit expresia lingvistică eminesciană. În al doilea rînd, ni s-a părut evident să afirmăm că originalitatea mesajului său este rodul unui delicat proces de asimilare şi prelucrare.»^[14]

Demersul acesta se cere continuat prin aşezarea într-un fir de poveste a elementelor pe care până acum am fost obişnuiţi să le privim separat. Nu trebuie uitat că rând pe rând în poezia lui Eminescu au mai fost identificate asemănări de netăgăduit cu Eclesiastul, cu Lucretius, Shakespeare, Byron, Goethe, Novalis, Hölderlin, Hugo, Baudelaire, Mallarmé, în cele din urmă cu Rilke, pe care chiar nu avea cum să-l imite, de fapt cu toţi marii poeţi; poate pentru că toţi continuă să plăsmuiască acelaşi generos, acelaşi neasemuit vis.

 

 

BIBLOGRAFIE

 

Lamartine, Méditations poétiques, Ed. Gallimard, 1981;

Eminescu, Opera poetică, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;

Cornea, P. Etapes de l’accueil de Lamartine en Roumanie, în Lamartine, Ed. Flammarion, Paris, 1971;

Creţia, Petru, Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, Buc.,1998;

Georgescu, N., Eminescu şi editorii săi, 2 vol. Ed. Floare albastră, Buc., 2000;

Le livre du Centenaire, Ed. Flammarion, Paris, 1971;

Ciocârlie, Livius, Eseuri critice, Ed. Facla, 1983;

Popescu, C., Poeţi romantici la început de drum, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1986;

Raşcu, I. M., Eminescu şi cultura franceză, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976;

Sorescu, G. Structuri erotice în poezia română 1745-1870, Ed. Cartea Românească, Buc. 1982;

Tacciu, E. Romantismul românesc. Momente şi sinteze, Ed. Minerva, 1982;

Béguin, Albert, Sufletul romantic şi visul, Ed.Univers, Buc., 1970;

Bousquet, Jacques, Les thèmes du rêve dans la littérature romantique, Ed. Didier, Paris, 1964;

Girard, René, Mensonge romantique et vérité romanesque, Ed. Bernard Grasset, Paris, 1961;

Guyard, Marius, François Alphonse de Lamartine, Ed. Universitaires, Paris, 1956;

Guyard, Marius, François, Lamartine. La Chute d'un Ange. Fragments du livre primitif, Paris, 1954.