Ovidiu Pecican

 

CONFESIONAL

– Părinte, binecuvântează! – auzi o voce de bărbat de dincolo de haşurările din lemn ale confesionalului.

Vocea venea din stânga. Voalată şi cam dogită... Semnul trecerii timpului. Avea pe puţin cincizeci de ani, venea din timpurile „celelalte”. Rosti cuvintele cuvenite, însoţindu-le de semnul crucii, deşi celălalt nu le vedea.

– Părinte, am păcătuit... N-am mai vorbit despre asta, dar acum...

– Fiule, toţi păcătuim, dar Dumnezeu e bun şi îndurător – încercă preotul Laurenţiu Gomboş să îndemne „vocea” să-şi deschidă fără teamă inima.

– Toţi, dar nu la fel. Multe am mărturisit şi eu la viaţa mea, că am băut şi am curvit, că am minţit şi am fost nedrept... M-am plecat cu capul în faţa altarului şi am făcut danii către săraci, am şi adoptat un copil fără casă şi masă, am dat şi Bisericii... N-am dezvăluit însă niciodată ce am venit să spun acum.

Vorbea oarecum şoptit, dar şi sacadat. După foşnetele hainelor şi după fluctuaţiile vocii s-ar fi zis că, în timp ce vorbea, bărbatul privea când într-o parte, când într-alta, să fie sigur că nu-l aude nimeni altcineva.

– Domnul desluşeşte şi gândurile, dar spovedania e o binecuvântare pentru suflet şi poate aduce salvarea.

– Ştiu... Părinte, uite, eu... am dat ordin să se ucidă. Şi nu doar o dată. Aşa era slujba, aşa erau ordinele. Le primeam şi le dădeam şi eu mai departe... Doamne iartă-mă... Am fost la doctor şi mi-a ieşit că sunt în metastază... Blestematele de ţigări, viaţa asta de stres... Credeam că odată la pensie mă voi regenera. Dar, uite, aşa mi-a fost scris...

– Crima cu premeditare e un păcat capital. Şi încă repetată – reflectă cu voce tare preotul.

– Ştiu, ştiu... Nu o dată m-am gândit la ce am făcut. Nu aveam de ales. Aşa au fost vremurile. N-am ucis eu însumi, nici nu mi-am umplut buzunarele din cauza asta. Mi-am servit ţara aşa cum ţara o cerea.

– Ţara, fiule, nu-ţi cere să ucizi.

– Nu-ţi cere acuma, poate... Dar a cerut, mie mi-a cerut. Nu am de ce minţi, nu mai am timp pentru subterfugii...

– Toţi vom ajunge la judecata divină, dar să nu ne temem. Domnul vede prin noi şi prin sufletele noastre, ne-a făcut transparenţi, dar ne iubeşte.

– Nu ştiu dacă îţi dai seama, părinte, ce aiurea sună ce spui. Nu-i totuna când mori, am colegi care s-au curăţat la douăzeci şi ceva de ani, în floarea vârstei, căutând să cureţe locul de fascişti şi ticăloşi refugiaţi prin munţi cu complicitatea sătenilor din regiune. Mie îmi place viaţa şi am fost corect. N-am dorit răul nimănui cu adevărat, dar aşa au fost timpurile, era „ori ei, ori noi”, n-am avut ce face. Am venit, sfinţia ta, să îmi dai canon, să ispăşesc acum, cât mai am timp de stat pe lumea asta, să nu ajung cu povara asta asupra mea în faţa Scaunului Ceresc.

– Înţeleg. Dar ispăşire adevărată nu există fără căinţă din tot sufletul şi recunoaştere a păcatului...

– Recunosc şi regret din suflet. Sunt ani de când nopţile nu mai sunt nopţi... Toată filosofia asta cu păstrarea secretului. Dacă nu era un jurământ... E mai puternic decât toate, în afara morţii şi a dreptăţii lui Dumnezeu. Altfel, ai jurat, nu mai poţi crâcni, pentru tot restul vieţii. Din meseria asta nu ieşi decât cu picioarele înainte, indiferent de vârstă...

– Ca să poţi spera în salvare va trebui să te rogi de patru ori în timpul fiecărei zile pentru tot restul vieţii. Şi să obţii iertarea celor pe care i-ai năpăstuit.

– Imposibil, n-am cum. Au murit demult, nici nu le mai ştiu numărul sau numele. Erau ani grei, lupte pe viaţă şi pe moarte cu exploatatorii...

– Atunci s-ar cuvenit să vii, fiule, duminică la slujbă, când biserica e plină, şi să mărturiseşti cu faţa descoperită şi cu curaj vina făptuită...

– Nu ştii ce vorbeşti! Dacă fac asta, nu mai apuc să mor în patul meu... Ce sfat îmi dai, popo? Băgăm în voi bani pe toate căile, să vă reparaţi lăcaşul, să aveţi pentru cantina săracilor, să faceţi şi să dregeţi. Iar când venim la voi, sfatul e să încalc jurământul? Asta nu poate fi. M-am spovedit, păstrează secretul spovedaniei şi lasă-mă părinte să mor împăcat...

– Fiule, mi-ai cerut canon şi ţi l-am dat. Mai departe Domnul te va lumina. Tot El e Cel care îţi poate da şi iertarea. Eu sunt un prea umil slujitor, n-am calitatea...

Îl auzi icnind ca să se ridice în picioare.

– ′Reaţi ai dreacu’ să fiţi de popi nesimţiţi!... – îl auzi scrâşnind mârâit, în piept, şi îndepărtându-se, în timp ce îşi pleznea nervos paltonul.

(fragment din romanul Arhitecturi mesianice, în curs de apariție)