Laszlo Alexandru
UN JOC DE CUVINTE LA BOCCACCIO
Īn nuvela a zecea din ziua a şasea a Decameronului, fratele Ceapă iese la vīnătoare de pomeni, de cules din rīndul poporului cucernic. Sīntem īn Evul Mediu, lumea e habotnică şi cam neghioabă, necitită şi necălătorită. Pentru a o impresiona suplimentar şi a o īndemna la generozitate, călugărul le promite sătenilor că le va arăta o pană de-a arhanghelului Gavrilă, căzută din aripa acestuia, pe vremea cīnd venise la Fecioara Maria pentru a-i da Bunavestire. Doi prieteni de-ai peregrinului, hotărīţi să-i facă o farsă, merg la hanul unde era cazat şi-i fură din desagă pana de papagal, pe care omul şi-o procurase de oareunde (şi care, pesemne, urma a fi exhibată pentru a păcăli poporul nerod). Spre a nu-i lăsa bagajul gol, cei doi īi īndeasă la schimb nişte tăciuni găsiţi pe moment īn sobă.
Ademenit de gīndul că va vedea miraculosul element, norodul dă năvală să asiste la predica fratelui. Doar că, la momentul potrivit, deschizīndu-şi desagii, călugărul Ceapă constată că cineva i-a sfeterisit obiectul didactic. Nu se pierde cu firea şi, la faţa locului, inventează o altă poveste băşcălioasă, despre cum a făcut el rost de diverse moaşte călătorind prin ţările Orientului, unde se-ntīmplă zilnic o mulţime de miracole. Īntrucīt relicvele sīnt pe-acolo nenumărate, iar el şi-a procurat mai multe din acestea, era firesc să le confunde īntre ele şi, din greşeală, să-şi pună īn bagaje tăciunii pe care a fost ars Sfīntul Laurenţiu, īn locul penei pierdute de arhanghelul Gavrilă.
Dar confuzia cu pricina īi spune el mulţimii de gură-cască nu e cītuşi de puţin īntīmplătoare, căci peste două zile va fi taman hramul de Sfīntul Laurenţiu. Iar tăciunii au virtuţi tămăduitoare, şi oricine īşi pictează cu ei semnul crucii nu va fi ars de foc, de-a lungul anului ce va veni, fără a-şi da seama. Ţăranii sīnt fascinaţi de asemenea minunăţie şi dau buzna, care mai de care, spre-a fi mīnjiţi cu cărbunii fratelui Ceapă peste hainele de sărbătoare şi spre a-i da cele mai generoase pomeni de pīnă atunci.
Cei doi păcălitori, aşteptīnd īntr-o parte să vadă cum se va descurca amicul Ceapă, rămīn ei īnşişi păcăliţi de ingeniozitatea călugărului. La sfīrşit se duc la el, după ce-au rīs de li s-au strīmbat fălcile, īi destăinuie că ei i-au făcut farsa şi īi restituie pana de papagal. Toţi rămīn mulţumiţi: ţăranii că au fost parte la un miracol, Ceapă că a cules pomană mănoasă şi şi-a recăpătat pana (care-i va fi de folos īn anul următor), cei doi prieteni că s-au distrat pe cinste.
Cam asta e pe scurt aventura cu pricina. Boccaccio este, după cum se ştie, unul dintre marii prozatori ai literaturii europene, iar nuvela cu fratele Ceapă constituie, fără īndoială, realizarea artistică de vīrf a Decameronului (deşi ar mai fi vreo cīteva piese care īi stau pe-aproape şi o concurează). Punctele sale de rezistenţă constau īn sinuozitatea firului epic, mereu īn măsură să ne surprindă. Īn complexitatea personajului principal, nimeni altul decīt un călugăr mincinos, un escroc care trage pe sfoară credincioşii īn folosul Bisericii, un orator savant dar neşcolit, un ingenios venial. Īn comicul dezinhibat cu care sīnt conturate personajele secundare: Guccio Porco, sluga fratelui Ceapă, e mincinos, e puturos şi pe deasupra şi lenos; e lăsător, e cīrtitor şi e şi neascultător; uituc, năuc şi hăbăuc. Īn valorificarea esteticii urītului şi a scabrosului: slujnicuţa Nuta, curtată intens de Guccio, este o fetişcană īndesată şi groasă, scurtă şi cam slută la trup, cu o pereche de ţīţe de-ai fi zis că-s două corfe de gunoi şi c-un obraz cum numai pe la baronci mai vezi, toată asudată, unsă şi afumată ca un horn.
Cheia de boltă a īntregii poveşti o constituie īndrăzneala de gīndire a autorului, care īşi permite să ia peste picior minţile īncuiate, blocate īn şabloane. Dogmele bisericeşti sīnt batjocorite cu un sarcasm hohotitor. Fratele Ceapă, umblīnd cu fofīrlica pe drumurile Orientului, īn căutarea moaştelor mult visate, s-a şi pomenit īn faţa ochilor cu eşantioane consistente: Atītea, că de-aş vrea să vi le-nşir pe toate, aş număra trei zile-n şir şi tot n-aş isprăvi. Da totuşi, ca să nu vă las cu buzele umflate, de cīteva din ele barem şi tot am să vă povestesc. Īntīi şi īntīi mi-au arătat degetul Sfīntului Duh, nevătămat şi īntreg, să juri că e aievea; pe urmă moţul īngerului ce i s-a arătat Sfīntului Francisc din Assisi; o unghie a heruvimilor; o coastă de-a lui Verbum caro; o bucăţică din veşmīntul sfintei credinţe catolice; vreo două sau trei raze din steaua ce-au văzut-o magii la răsărit; o bărdăcuţă cu sudoare de-a sfīntului Mihai cīnd s-a bătut cu diavolul; falca morţii sfīntului Lazăr şi alte asemeni.
Comicul debordant provine din īntruparea conceptelor abstracte, sacrosancte. Cum ar putea oare să ni se īnfăţişeze degetul Sfīntului Duh? Sau unghia heruvimilor? Sau o bucăţică din veşmīntul sfintei credinţe catolice? Īntr-o asemenea īnşiruire grotescă, trece neobservată, aproape firească īn ochii cititorului romān acea coastă de-a lui Verbum caro. Despre ce să fie vorba?
Īn textul original Boccaccio scrisese: Egli primieramente mi mostrņ il dito dello Spirito Santo cosģ intero e saldo come fu mai, e il ciuffetto del Serafino che apparve a San Francesco, e una dellunghie de Gherubini, e una delle coste del Verbum-caro-fatti-alle-finestre, e de vestimenti della Santa Fé cattolica, e alquanti de raggi della stella che apparve a tre Magi in oriente, e una ampolla del sudore din San Michele quando combattč col diavolo, e la mascella della Morte di San Lazzaro e altre.
Să ne amintim că acţiunea se petrece īn Evul Mediu, cīnd liturghia se celebra īn limba latină. Asta făcea ca poporul ignorant să nu priceapă multe din ceea ce bolboroseşte popa la altar. Nici fratele Ceapă nu era deosebit de marea masă, īn privinţa culturii, doar că avea mai multă prezenţă de spirit şi abilitate, căci fără s-aibă ştiinţă de carte nici de fel, se pricepea să mīnuiască cu atīta măiestrie vorba . Īn biserici, cu ocazia Crăciunului şi de Bunavestire se obişnuia recitarea Evangheliei după Ioan (I, 14): Verbum caro factum est et habitavit in nobis et vidimus gloriam ejus (Şi Cuvīntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr).
Este frecventă şi-n zilele noastre īnclinaţia omului simplu ca, la auzul unei limbi necunoscute, să adapteze sunetele ciudate la propriul său grai pentru a le umple de (alt) sens. Aşa a procedat şi fratele Ceapă. Tot auzind la slujbă Verbum caro factum est (Cuvīntul s-a făcut trup), l-a echivalat sonor prin Verbum caro fatti alle finestre (īn trad. aproximativă: Verbum caro trage-te la fereastră). Nu contează lipsa de sens a noii traduceri, importantă e doar asemănarea ei sonoră
Şi iată cum unul dintre misterele cele mai solemne ale credinţei īntruparea Fiului lui Dumnezeu este ironizat de autor cu o lipsă de reverenţă ce taie respiraţia. Dacă tot s-a īncarnat Cuvīntul Domnului, atunci pesemne că a avut şi coaste, care s-au putut păstra sub formă de moaşte īn Orient. Iar şarlatanul frate Ceapă l-a văzut pe Verbum caro cum se trăgea mai la fereastră.
Dincolo de necuviinţa zeflemelei (situate la limita sacrilegiului), pentru un filolog poate fi savuros şi memorabil jocul de cuvinte fabricat de Giovanni Boccaccio. Prin translarea unei sintagme dintr-o limbă īn alta, folosindu-se toboganul sonorităţilor asemănătoare, a fost deformată sarcastic semnificaţia rezultată. La un prozator din Trecento este vorba de-o performanţă profesională s-o admitem uluitoare.