Laszlo Alexandru
DOMNUL T.
Ce reprezintă oare cartea recent publicată de Ion Vianu, Amor intellectualis: memorialistică? ficţiune? roman al formării intelectuale? Probabil cîte puţin din toate acestea. Autorul şi-a întins cu deliberare însemnările pe linia atît de fragilă dintre rememorare şi invenţie. Nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă. Ea îşi permite să nu travestească amintirea. ( ) Am vrut totuşi să rămîn credincios faptelor care s-au petrecut şi, prin alegerea pe care am făcut-o, să redau ceea ce cred cu toată convingerea că ar putea să cuprindă, ca sens, istoria vieţii mele şi a timpului pe care l-am străbătut. Cu alte cuvinte, sunt un romancier care-şi trădează secretele de atelier sau un memorialist care alege crîmpeie din trecutul său, creînd un montaj (p. 146-147). Într-un interviu apărut ulterior, Ion Vianu devine oarecum mai explicit în privinţa tehnicii narative folosite, dar şi în privinţa registrului ontologic spre care ne împinge: Am vrut să prezint o acţiune coerentă, de aceea am vrut să torc un odgon epic, împletind mai multe fire despre familie, prieteni, discipolii tatălui meu. Ficţiunea provine din faptul că am schimbat cîteva nume de persoane, am imaginat cîteva conversaţii. Dar cu grija să nu se vadă că sînt fictive.
Această preliminară ambiguitate de constituţie are, întîi de toate, efectul de a-l descumpăni pe cititor. Căci într-un fel ne îndreptăm cu mintea, cu sufletul spre un roman al copilăriei (scris fie şi la persoana întîi singular). Ne scufundăm în lumea imaginară, pe care o mobilăm cu decorul fanteziei noastre, în sintonie cu fantezia prozatorului. Dar altfel ne raportăm la o explorare memorialistică, desfăşurată în zona personajelor de excepţie. Faptele relatate le aducem în sfera informaţiilor noastre precedente, le comparăm cu ceea ce ştiam deja, pentru a ne structura cît mai precis universul înconjurător. Zigzagul programatic între ficţiune şi realitate îl scutură pe cititor într-o mişcare de du-te vino care sfîrşeşte prin a-l dezorienta, întrucît îi solicită reacţii contradictorii.
În centrul spectacolului şi în coasta protagonistului se află Tudor Vianu. El este evocat de fiul său, de-a lungul întregii cărţi, prin iniţiala T. Cum trăia T., ce spunea T., de ce boli suferea T., ce discipoli avea T. În 1947, cînd Tudor Vianu a revenit din diplomaţia externă în România guvernată de comunişti, a făcut o opţiune limpede. Spre deosebire de alţi intelectuali, care s-au refugiat în exil, profesorul a ales să-şi continue sacerdoţiul la catedră. S-a spus adesea, în apărarea sa, că a reprezentat unul din bastioanele cele mai proeminente ale culturii autentice, în mijlocul urgiei staliniste ce se extindea aproape fără limite. A fost unul din punctele de sprijin şi speranţă, pentru tinerii care îşi deschideau atunci ochii minţii.
Şi ce fel de imagine a oferit Domnul T.? Timpurile erau de aşa natură încît nu permiteau dezvăluirea imprudentă. Viaţa adevărată palpita doar în adîncime, abia bănuită. Se practica zilnic arta dedublării. Masca este Persona, acoperămîntul feţei. Ea oferă privitorului, ascultătorului, un chip nevariant. Nemodulat, pentru eternitate. Masca este Larva, acoperitoarea feţei, care ţi-a fost dată prin naştere şi te-a însoţit; îţi îngăduie să înaintezi în lume, vizibil şi totuşi nedescoperit. Larvatus prodeo, înaintez mascat. Un chip se ascunde, dar fără să mintă. Oferind veşnicia, ascunzînd pieritorul, marca vibrantă a existenţei în desfăşurare. ( ) Vremurile se făcuseră cumplite. Trebuia să te ascunzi pentru a supravieţui. Fugarul se adăposteşte într-o peşteră. Omul public trebuie să moară, să accepte nenorocirea, aşa cum îi va fi dată; sau să joace. Pe scenă va purta mască (p. 134).
Pledoaria fiului în apărarea tatălui care, sub urgia istoriei, a ales metoda dedublării pentru a se apăra sună convingător. Din păcate avem de-a face doar cu o jumătate de adevăr. Căci Tudor Vianu, după o defensivă atît de coerentă, a trecut la o contraofensivă la fel de eficientă. Departe de-a se mulţumi cu simpla supravieţuire sub avalanşa istoriei, el a aspirat la un loc pe podium. Chipul care s-a ascuns n-a putut să nu mintă. Virgil Ierunca a observat-o prea bine şi a notat-o fără fandoseală: Tudor Vianu nu mai e Tudor Vianu. ( ) Multă vreme am crezut şi mai există şi azi cîţiva în exil care continuă să creadă că Tudor Vianu e doar o victimă a organizării terorii intelectuale din România. Că autorul Dualismului artei şi-a însuşit de fapt o atitudine echivocă, încercînd să salveze ce mai poate salva, preocupîndu-se de destinul metaforei şi antonomazei, citînd pe filologul Stalin în asemenea preocupări «evazioniste» numai pentru a adormi vigilenţa cenzurii. / Un comerţ neîntrerupt şi amar cu proza nouă a cărturarului m-a silit totuşi să ajung la o altă înţelegere: că în definitiv, în cazul Tudor Vianu nu de stilistică e vorba, ci de stil. De «stilul clasic al omului nou» din R.P.R., al intelectualului care-şi leapădă conştiinţa pentru a se instala în confortul specific al realităţii oficiale comuniste. E drept că lepădarea de sine a lui Tudor Vianu nu s-a petrecut, la început, fără o anumită tortură academică, fără o nostalgie de eleganţă a schimbării la faţă. Tortura şi eleganţa durdulie a omului de cultură care nu trece, fără probleme, de la umanismul universal al lui Goethe şi Valéry la umanismul particular al lui Leonte Răutu (vezi Schimbarea la faţă a lui Tudor Vianu, în vol. Româneşte, Buc., Humanitas, 1991, p. 115-116).
Ficţiunea adeseori idilizează. Memorialistica selectează evenimente ale trecutului şi le rearanjează, în funcţie de opţiunile vorbitorului. Poate de aceea compromisurile practicate de Tudor Vianu pe vremea comunismului sînt expediate de fiul său în sectorul perifrazei: acceptase o formă de colaborare cu cei pe care nu-i iubea (p. 367). Ce anume? Cum? Cînd? Cît? Unde? Nu ni se spune. Recompensele obţinute sînt înregistrate ca funcţionarea unui mecanism fortuit, a unui destin fericit. Se hotărăşte reprimirea lui Tudor Vianu ca profesor la universitate (de unde fusese pentru scurt timp îndepărtat). Se decide cooptarea lui printre nemuritori (Se făcuseră demersuri să intre la Academie. Undeva «se» voia ieşirea lui din ostracism, p. 153). Totul pluteşte în neclaritate şi fatalitate. Pentru un roman ce redă impresii ale adolescentului, asta poate fi definitoriu. Pentru memorialistica reverenţioasă a fiului, pe marginea concesiilor politice ale tatălui, asta poate fi elocvent. Dar pentru edificarea cititorului inocent, în legătură cu funcţionarea complicităţii intelectuale sub dictatura comunistă (după reţeta adă şi na!), asta poate fi insuficient.
Spre a pricepe esenţa faptelor, tînărul de azi va trebui să pună deoparte romanul memorialistic al lui Ion Vianu şi să preia informaţiile concrete din eseul lui Virgil Ierunca. Fereastra aburită nu ne ajută dimineaţa să ne facem o idee, înainte de plecare, dacă afară plouă sau nu, dacă e frig sau nu. Altul e însă orizontul intelectual al lui Tudor Vianu şi altele bătăile inimii lui. Ca şi Mihai Ralea, estetul face acum «sociologie». El nu se mai preocupă de sinecdocă, ci de pelagră; nu-l mai interesează Kant, Dilthey sau Gundolf, ci lichidarea analfabetismului. Filosofia culturii o confundă cu democraţia lui Gheorghiu-Dej, iar axiologia a fost izgonită de slogan. («România veche devine România nouă, socialistă, o ţară a civilizaţiei celei mai înaintate» Gazeta literară, 2 iunie 1960). / În sfîrşit şi acesta este ultimul act din tragi-comedia satelitizării estetului sectorul de agitaţie al lui Tudor Vianu este, în ultima vreme, UNESCO-ul. Mihai Ralea e «vicepreşedinte al Comisiei Naţionale», Tudor Vianu, «secretar general al Comisiei Naţionale». Amîndoi călătoresc peste mări şi peste ţări pentru a impune imaginea «României noi». ( ) Nu călătoriile sînt însă partea cea mai vinovată deşi frivolitatea lor e cîteodată supersonică din activitatea în cadrul UNESCO-ului a lui Tudor Vianu, ci scrierile, luările de poziţie, agitaţia solemnă. În zilele de 18, 25 şi 29 ianuarie 1960, comisia reperistă a UNESCO-ului ţine o dezbatere de masă rotundă despre umanism. ( ) Cuvîntul umanism, constată T. Vianu, este, cantitativ, foarte frecvent în limbajul regimurilor socialiste. E un «cuvînt-cheie». Şi cum e rostit mereu alături de cuvîntul «socialism», naşte firesc «umanismul socialist». ( ) Ultima ispravă a acestui funcţionar «umanist» la UNESCO, care e în prezent Tudor Vianu şi cea mai gravă e o broşură, în franţuzeşte, de 10 pagini şi jumătate, pe hîrtie velină şi cu 64 de poze de mai mult sau mai puţin scriitori, intitulată Permanences de la littérature roumaine. Aici a fost întrecută şi măsura, a fost petrecut şi oportunismul, a fost depăşită şi reaua-credinţă. Autorul acelei preţioase Arta prozatorilor români de altădată a devenit autorul artei de a falsifica însăşi literatura română. Broşura aceasta constituie actul de demisie intelectuală şi morală a lui Tudor Vianu. ( ) Hotărît lucru, Tudor Vianu se află în plină şi îngrijorătoare amnezie de conştiinţă. Faptul e trist. Faptul e grav, pentru că e trist. Dacă literatura română ar fi fost prezentată străinătăţii de un Mihai Gafiţa sau Boris Buzilă, totul ar fi fost în ordinea lucrurilor. Spre «onoarea» acestor purtători de cuvînt ai «revoluţiei» de la Bucureşti. Că, însă, Tudor Vianu împrăştie, peste hotare, confuzii care lovesc în însăşi fiinţa literaturii româneşti, nimeni n-are dreptul să uite de azi înainte. / Mai ales că procesul de mutilare a literaturii neamului are loc în chiar clipa în care acest neam e la o ananghie istorică pe care estetul Tudor Vianu o girează alegoric. Iar detaliile şi explicaţiile lui Virgil Ierunca se prefiră limpede în volumul amintit (p. 117-121).
După ce-am aflat din altă sursă care anume sînt gesturile publice echivoce ale Domnului T., putem reveni acum la romanul memorialistic al lui Ion Vianu, spre a cumpăni felul în care sînt ele consemnate de cealaltă parte a tunelului. Echilibristica dintre blazare şi globetrotterism (Franţa ca reşedinţă, India cu minunăţiile Orientului, Italia cu fundalul de la Taormina etc.) este concludentă: Cei ce l-au cunoscut în acea vreme citeau pe faţa lui dezamăgirea, amărăciunea, dezgustul. Puţine luni din an trăia în ţară. Făcea tot ce putea pentru a călători. Ales în conducerea UNESCO, stătea mai ales la Paris, loc inaccesibil chiar şi pentru noi, copiii lui (p. 371). Revenirea întîmplătoare prin România potenţează, după toate probabilităţile, gustul trădărilor, pune în relief diferenţa prăpăstioasă dintre imaginea minunată pe care Domnul T. se străduieşte s-o vîndă afară şi ce anume constată în ţară: Odată, cînd s-a întors de la Paris m-am dus să-l iau de la gară într-o dimineaţă de iarnă; în zloată, cu oamenii cenuşii, zgribuliţi, cu genţi şi paporniţe, cu troleibuzele ca nişte uriaşe ţestoase infirme săltînd prin gropi, Piaţa Gării de Nord arăta sinistru. A privit prin geamul maşinii, pieptul i-a fost zguduit de un hohot: «E aşa de urît!» (p. 373).
Însă Tudor Vianu a ales România, la instaurarea comunismului, fiindcă voia cu tot dinadinsul să practice profesoratul, să formeze discipoli. Care i-au fost performanţele în acest domeniu? Cîţiva dintre ei, mai vizibili şi mai perseverenţi, sînt acum trecuţi în revistă de Ion Vianu.
Prezenţa cea mai persistentă este, în această categorie, Edgar Papu. El e ucenicul ce se întipăreşte în chiar primele amintiri ale naratorului copil (vezi imaginea tînărului care se întinde serviabil, în seara de Crăciun, spre a aprinde lumînarea de sus, din vîrful bradului). Este discipolul care îl consolează la moartea Tatălui şi îl îndeamnă pe Fiu să-şi vadă de propriul său drum în viaţă. Să lase postumitatea culturală şi editarea manuscriselor Domnului T. pe seama altor cercetători. Şi cine este, de fapt, Edgar Papu? Din cartea Amor intellectualis aflăm detalii ignorate. S-a născut într-o familie evreiască, în afara graniţelor României (dar el insistă să-şi declare originea bucureşteană). E adolescentul convertit la romano-catolicism de monseniorul Vladimir Ghika şi la înalta cultură de Tudor Vianu. E intelectualul azvîrlit la puşcărie de comunişti, din cauza credinţei sale. Este romano-catolicul [care] se căsătorise cu fiica unui preot ortodox şi trăia în casa lui. Camerele aveau tavanele joase, ca în Polonă; priveai direct în curtea bisericii, către clopotniţă (p. 182). Este figura publică reconvertită de Eugen Barbu la cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Este însuşi părintele fondator al protocronismului (vîrf de lance ideologică a scriitorilor aserviţi puterii comuniste). După decembrie 1989, Edgar Papu devine admirator la scenă deschisă (şi în editoriale de pagina întîi) al patrioticei reviste România Mare şi al copleşitorului talent poetic ilustrat de Corneliu Vadim Tudor.
Un lucru l-a ştiut învăţa prea bine Edgar Papu, în mod incontestabil, de la Tudor Vianu. Arta de-a răsuci surtucul pe dos, exploatînd totodată prestigiul încarnărilor precedente. Căci de la copilul evreu la adolescentul creştin, de la credinciosul fervent la ucenicul estetizant, de la romano-catolicism la ortodoxie, de la studiosul barocului european la proslăvitorul socialismului românesc sînt salturi mor(t)ale pe care Edy le-a executat, de-a lungul vremii, cu tot mai strîmbă graţie. Metamorfoza Domnului T. s-a produs, măcar, de dragul unei pîrtii ascendente, spre UNESCO. Edgar Papu a fost păgubos pînă şi-n carierismul imperturbabil, eşuînd conferenţiar suplinitor la o şcoală populară. Cînd l-a studiat cu fervoare pe Giordano Bruno şi curajul aceluia de-a arde pe rug pentru o idee, probabil că în Edgar Papu se perpeleau complexele apostatului care şi-a trăit viaţa într-o succesiune de unghiuri ascuţite.
Cît despre vîna eroică a lui Edgar Papu, acest fragment din cartea lui Ion Vianu spune totul. Nu-l mai întîlneam decît rar pe domnul Papu. Au trecut ani pînă cînd, într-o zi a anului 1969, trecînd prin Piaţa Amzei, am dat unul de altul. Îmbătrînise sau arăta doar rău? Se scofîlcise, din pricina danturii defectuoase (semn de sărăcie). Arterele îi alergau pe tîmple, în traiecte sinuoase. În fundul acelui craniu din ce în ce mai aparent licăreau şi mai tare ochii negri, inteligenţi, nu ştiu ce patetică spiritualitate. L-am întrebat ce mai face; mi-a răspuns: «Nu prea bine». «De ce?» «Din pricina zilei de mîine». A doua zi, aşa cum ştiam cu toţii, avea să se deschidă Congresul Partidului Comunist. Printr-un discurs al Secretarului General. Ora programată pentru deschiderea lucrărilor era zece dimineaţa. Date fiind măsurile excepţionale de protecţie şi protocol, publicul, ales pe sprînceană, trebuia să fie la locurile lui cu trei ore mai devreme, la şapte. Prin urmare, întîlnirea la Uniunea Scriitorilor, de unde urma să plece autocarul spre Sala Congreselor, era programată în zori la ora cinci şi jumătate. Trebuia să se deştepte înaintea zorilor, la patru şi jumătate, mergînd pe jos la Uniune. Era destul de greu pentru el, cam suferind etc. «Domnu Papu», i-am spus, «în fond de ce să vă supuneţi unei asemenea încercări? Daţi un telefon că sunteţi bolnav!» «Vai, dar asta e imposibil.» «De ce să fie imposibil?» A suspinat, ca un om care nu poate, nu are voie să explice. Ar fi fost prea multe de spus. Sau se temea? «Imposibil», a repetat. A suspinat din greu, încă o dată. Ne-am luat rămas-bun (p. 386-387).
Pentru un fragment de roman, personajul e bine zugrăvit. Pentru un pasaj memorialistic, e impresionant. Cei doi versanţi ai cărţii lui Ion Vianu pot fi împăcaţi, de data asta, prin cunoscuta vorbă italienească: Se non è vero, è ben trovato.
Un alt discipol de vază al Domnului T. pare să fi fost Nicolae Balotă. Mă rog, aveam impresia că eseistul se revendică mai consistent de la ucenicia pe lîngă Blaga şi de la apartenenţa sa la Cercul literar de la Sibiu. Dar fie şi-aşa cum zice Ion Vianu. Ce aflăm aici despre Balotă? Că e intelectual fin şi citit, dar totodată şi o personalitate dîrză, june politician ţărănist, care întocmeşte proteste anticomuniste şi face eroic puşcărie politică. Toate bune şi frumoase. Chiar adevărate. Dar ce păcat că autorul din nou îşi duce explicaţiile doar pînă la jumătate şi ne lasă sur notre soif în legătură cu involuţia ulterioară a personajului. Căci Amor intellectualis s-a publicat totuşi în anul 2010, iar datele recente despre N. Balotă se aflau pe toate gardurile, era de-ajuns să întinzi mîna.
Nu-i un secret că fostul învăţăcel al Domnului T. a devenit condeier la Scînteia şi la România liberă (în etapa comunistă), unde exalta rostul măreţ al artei ceauşiste. Ar fi fost de-ajuns o mică răsfoire a Antologiei ruşinii întocmite de Virgil Ierunca. Aş aminti, în acest sens, apelul adresat oamenilor de artă de către secretarul general al partidului, în urmă cu doi ani, la Expunerea la Plenara din noiembrie a Comitetului Central. Artiştii erau îndemnaţi să redea în operele lor transformările socialiste, munca milioanelor de oameni, contradicţiile şi conflictele reale alături de faptele măreţe emoţionante, frumosul şi iubirea, astfel încît arta să contribuie la perfecţionarea continuă a societăţii, a omului, la afirmarea dreptăţii şi echităţii socialiste, a modului de viaţă socialistă şi comunistă. Nu este oare acesta rostul însuşi al iniţierii întru cultură, al introducerii în spaţiul spiritual? (8 nov. 1973).
Nu erau inaccesibile pe piaţă nici însemnările epistolare mai crude sau mai coapte ale lui I.D. Sîrbu: Balotă, de care nu am încetat să mă interesez în acei ani, a trecut cu nota zece [puşcăria n. L.A.], după cîte ştiu: a fost demn, excelent dascăl de celule, nu i se atribuie nici un moment de slăbiciune sau laşitate. Ca după ieşire să devină un hămesit al parvenirii şi gloriei şi un total lipsit de scrupule ipochimen al tuturor concesiilor. Şi-a pierdut caracterul, dacă aşa ceva se poate pierde. Căsătoria cu Bianca (o poşetă plină de calcule şi vanităţi) l-a împlinit, ajunsese atît de oficial ( ) încît la Paris, unde am stat la acelaşi Cămin popesc, eu discutam cu ei ca şi cu Ion Brad sau Mihnea. Adică prudent, circumspect, gura bate curu.
Dezvăluirile din presa ultimilor ani, conform cărora, în situaţia lui Nicolae Balotă, am avea de-a face cu însuşi turnătorul securist Someşan reprezintă doar stafi(d)a pe colivă. Să fie oare un adevărat blestem, acela că ucenicii Domnului T. ţîşnesc în viaţa culturală ebluisant şi cîrmesc în viaţa socială mizerabil?!
Se ştie că relaţia magistru-discipol disimulează în faldurile sale, mai totdeauna, o poveste de dragoste. Fără jocul seducţiei nu prea înaintează mersul educaţiei. Să înţelegem cumva că Domnul T. a fost un mare seducător? Totuşi relaţia cu I. Negoiţescu se pare că n-a mers prea bine. Învăţăcelul a luat-o la sănătoasa, a dat bir cu fugiţii, s-a întors la Cluj. De unde i-a trimis mentorului scrisori de regret (Mîna pe care mi-aţi întins-o a fost nu numai caldă, dar şi tare, şi sănătatea ei mi s-a transmis. Dacă voi mai avea vreodată, în toată plenitudinea, bucuria de-a trăi, ea se va datora în întregime d-voastră. Şi cred că nu e bine, fiindcă totdeauna cuvintele trădează, să stărui asupra locului pe care imaginea d-voastră o are în inima mea, p. 137-138). Şi a vrut să-i dăruiască definitoriu pentru cunoscători o carte de Thomas Mann.
I. Negoiţescu a fost, nu încape vorba, intelectualul delicat şi manierist, mereu în căutarea unei cărţi rafinate, a unui gînd excentric, a unui bărbat interesant. Întreaga lui conduită a fost pesemne scandaloasă pentru regimul comunist, care l-a considerat cu repulsia rezervată uraniştilor. Iar autorul Strajei dragonilor i-a răspuns comunismului cu un amplu zigzag între dezerţiune (numeroase tentative de suicid) şi protest (adeziunea la Mişcarea Goma).
Ceea ce se ştie mai puţin a fost latura umbrită a colaborării sale cu sistemul politic intens detestat. Într-o dimineaţă a anului 1977, cînd credeam că voi fi arestat, iar lumea nu-mi mai trecea pragul, m-am pomenit cu Nego. Era beat o beţie tristă. Venise anume, să-mi facă o mărturisire: fusese turnător. La ieşirea din închisoare, semnase sub ameninţare o hîrtie prin care se obliga să colaboreze cu Organele. După cîtăva vreme petrecută «afară», ofiţerii de Securitate reveniseră, amintindu-i de angajament, incitîndu-l să-l pună în aplicare. Îl «turnase» atunci pe Eugen Barbu, care, spunea, oricum era un tip infam, «omul lor». «Uite», mi-a zis, «îţi povestesc asta ca să spui şi tu mai tîrziu, mai departe, în ce hal ne-au adus ăştia» (p. 403).
Şi ce bine era dacă portretul lui Negoiţescu, zugrăvit în cartea lui Ion Vianu, ar fi fost, măcar el, dus pînă la capăt. Dacă n-am fi constatat iarăşi pudica blocare a prozatorului la jumătatea drumului. Căci, din păcate pentru toată lumea, Nego nu s-a limitat la a-l turna doar pe Eugen Barbu, omul de încredere al regimului comunist. Din cîte dezvăluie epistolele lui Ion D. Sîrbu, însuşi autorul romanului Adio, Europa! datorează cîţiva ani de puşcărie comunistă delaţionărilor bunului său amic Negoiţescu. În acest grup (de destin şi generaţie) şeful Cercului mi se pare acum a fi şi risipit şi inconsistent. Nego, tarat de invertiţie şi alcool, s-a purtat ca un căcat în anii de puşcărie. A avut ab initio mai multe talente decît oricare dintre noi; la 16 ani îşi avea gata pregătit scenariul său de genialitate: Ramon Ocg, Manifest, Cerc: poezie, proză, critică. Scandal, tupeu, relaţii / Dar dar. Chinuia limba şi era chinuit de ea. În loc să se focalizeze pe un singur domeniu (cum am făcut noi toţi ceilalţi) el, fiind un excelent dirijor de generaţie, după risipirea orchestrei noastre studenţeşti, a încercat, pe rînd, să cînte el la toate instrumentele. Trei volume de poezii (originale dar artificioase), o traducere, un studiu despre poezia lui Eminescu (azi, total depăşit). Deja, în romanul epistolar, introduce falsuri: în timp ce scrisorile lui Stanca sunt absolut autentice (Stanca murise între timp) scrisorile semnate de Nego sunt uşor corectate şi adăugite. Îşi asumă lecturi germane pe care le-a făcut mult mai tîrziu sau pe care nu le-a făcut niciodată. Pentru mine (care am trăit zi de zi lîngă el, între 1940-1945) aceste mici adausuri, de fard şi parfum, mi se par deja un sindrom de spaimă şi ratare. În 1941, Ianuarie, era în cămaşă verde, cu pistol, în faţa poştei-telefoanelor din Sibiu. Eu sergent T.R. treceam cu Ion Oana pe trotoarul din faţă. Mi se făcuse milă de el, am trecut bulevardul şi scoţîndu-i pistolul-mitralieră de la gît, ca pe un copil rău (şi inconştient) l-am dus acasă. El plîngea («nu ştiu ce caut aici»), eu puteam fi oricînd împuşcat din spate de alt pistolar verde. Aceste lucruri i le-am reamintit la Köln, în 1980; adăugînd: «în cel de al doilea proces al meu (pe baza căruia mi s-a mărit pedeapsa de la 1 an la 7 ani) actul de acuzare de bază a fost declaraţia ta, făcută în 1958 sau 59, liber fiind în Bucureşti, prin care susţineai: eu am vrut să mă înscriu în partid şi să devin un bun comunist, eram convins dar Sîrbu m-a împiedicat!» (Ion D. Sîrbu scrisoare din 23 iunie 1988 către Viorica Guy Marica, publicată în Caiete critice, nr. 10-11/1995, p. 50).
Cum e turcul şi pistolul. Tudor Vianu s-a întors în paradisul comunist pentru a-şi exercita performanţele culturale, pentru a-şi forma ucenicii. El a-nţeles prea repede că nu există cale de mijloc. Fie se situează de partea puterii totalitare (şi palmează blazat privilegiile astfel rezultate), fie rămîne în opoziţia oropsită (şi riscă puşcăria sau claustrarea). Că şi-a făcut în mod pragmatic opţiunile nu e surprinzător. Însă faptul că şi floarea discipolilor săi i-a călcat pe urme, în balul mascat al complicităţilor cu papion, are de ce să ne pună pe gînduri.
Ion Vianu are, din nou, o dreptate doar parţială în concluziile pe care le trage. Amor intellectualis a fost un izvor de bucurie, a fost o rezervă de energie care ne-a hrănit şi ne-a ţinut loc de acoperămînt şi de veşminte calde în iarna polară a spiritului. Dar nu a fost neapărat o pavăză în războiul care se purta împotriva noastră, atacîndu-ne onoarea. Aici a fost marea capcană de care nu toţi au ştiut să se ferească (p. 404). Agresiunea care s-a prelungit împotriva intelectualilor a fost pusă în scenă de regimul comunist, care le rîvnea onoarea. Dar discipolii au cedat în faţa presiunilor inclusiv deoarece asta au învăţat, în subsidiar, de la magistrul lor.