Laszlo Alexandru
SARA PE DEAL BUCIU RĂSUNĂ CU JALE
Marian Victor Buciu a scris pînă acuma vreo 3 (trei!) cărţi despre Nicolae Breban, plus 1 (una!) despre D. Ţepeneag. Prolificitatea l-a ajutat să propăşească în cariera universitară, dar nu i-a adus mare brînză ca imagine de profesionist. Cînd a fost să mai urce cîte o treaptă, cel care l-a şicanat prin comisiile ministeriale, ba fiindcă nu i-a văzut publicaţiile, ba fiindcă nu i le-a apreciat la justa valoare, a fost din mărturiile catedraticului din Craiova Nicolae Manolescu. O asemenea situaţie nu putea rămîne fără urmări. Abundentul condeier şi-a înşfăcat armamentul din dotare. Pe unde-au trecut trei volume despre Breban, încăpea şi unul despre Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului (Buc., Ed. Contemporanul, 2011).
Problema lui Buciu era că în precedenţa ambiţiilor lui tomnatice au mai fost şi alţii care au umblat prin zona aia. Ce era de făcut? Noul comentator a dres busuiocul din mers. Pe unul l-a cotonogit, pe altul l-a ciuntit, pe al treilea l-a ignorat. Monografia Nicolae Manolescu, apărută la Braşov în 2000, e executată sumar, fiindcă autorul său, Mihai Vakulovski, are admiraţia coristică a criticii idolatre; manolescofilul este totemic şi tabuizant pînă la anularea ultimului dram de discernămînt critic; pueril, în joaca sa cititoare, încurcă operele şi reperele, semănînd arbitrariul; notaţiile lui sunt adesea hilare. Scrie cu o spontaneitate superficială, dusă pînă la un fel de delir. Dezacordul între subiect şi predicat îi trădează dificultăţile de expresie (p. 24). Îi las colegului Mihai Vakulovski neştirbită satisfacţia de-a se lămuri cu cobreslaşul craiovean care-mparte coate-n jur pentru a-şi face loc mai în faţă.
Cu ocazia Tîrgului Internaţional Gaudeamus din 2009, Editura Paralela 45 a lansat un pachet de patru volume oarecum înrudite: Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi, Nicolae Manolescu 70 (culegere jubiliară de analize), Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu: de la cronica literară la Istoria critică şi Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Monograful lui Breban de la Contemporanul îşi dă adevărata măsură în selecţia bibliografică tendenţioasă: le comentează insistent pe primele două, în schimb le ignoră impenitent pe următoarele două. Marian Victor Buciu este ori diletant, ori naiv: în loc să descrie lumea fenomenală, se leagănă în impresia că aceasta o va lua pe urmele descrierilor sale.
Cît priveşte cercetarea mea, brebanologul de serviciu îi aplică o serie de procedee împrumutate din kung fu. Îmbrîncirea parţializantă nu-i e suficientă. O cuplează cu pălmuiala bagatelizantă: discut aici o teză de doctorat, de foarte mici dimensiuni, apreciată de comisia academică, avînd şi încuviinţarea expresă, scrisă, a lui N. Manolescu (p. 27). Ba s-avem pardon! Buciu nu-mi discută cîtuşi de puţin teza de doctorat (susţinută în 1998, xerocopiată şi depusă ca document public în cîteva biblioteci de specialitate). El parafrazează, în corpul textului său, şi face trimiteri, în notele lui de subsol, la ediţia întîi a cărţii mele care a fost tipărită la Ed. Dacia în 2003 (= imprecizie tendenţioasă). Fireşte că cele 397 de pagini din prima ediţie a Criticului literar Nicolae Manolescu, ori cele 431 de pagini din a doua ediţie, revăzută şi adăugită, reprezintă o foarte mică dimensiune în comparaţie cu Fraţii Karamazov sau Război şi pace. Dar nici cartea lui Buciu, Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului, n-are mai mult de 444 pagini în format restrîns, aşa că de ce s-o fi căţărat exegetul în corcoduş? (= insolenţă manipulatoare).
În scurtul mesaj convenţional trimis odinioară de directorul României literare, care n-a putut fi prezent la susţinerea tezei mele de doctorat, N. Manolescu s-a abţinut de la comentariile evaluatoare: ca parte, cum se spune în jargon juridic, n-am voie să mă pronunţ. Totuşi el lasă de înţeles că n-ar fi chiar entuziasmat de metoda mea critică, de rezultatele pe care le-am atins: obiectivată astfel, de analiza unei străine guri, subiectivitatea mea nu se recunoaşte; Nu mă pasionează deloc să mi se pună înaintea ochilor o oglindă în care să mă văd aşa cum mă văd eu însumi cînd mă bărbieresc. Şi atunci ce bazaconii debitează Buciu cu încuviinţarea expresă, scrisă, a lui N. Manolescu? (= aluzie peiorativă la ipotetica mea aservire).
După cum arătam odinioară în premisele studiului meu academic, m-am străduit să ofer o sinteză în premieră asupra activităţii criticului Nicolae Manolescu. Pentru aceasta i-am urmărit paşii în diversele domenii de expresie, de-a lungul deceniilor, şi le-am înfăţişat într-o manieră descriptiv-polemică în capitole succesive: eseistul, monografistul, polemistul, istoricul literar, teoreticianul literar, cronicarul literar. Demersul meu nu era propulsat dintr-o poziţie estetică adversă, ci de pe o bază etică: Nu am combătut una sau alta din metodologiile critice, ci viabilitatea şi îndreptăţirea anumitor soluţii. N-am făcut distincţii între, de pildă, structuralism sau impresionism, ci între corect şi incorect. Nu între semiotică sau stilistică, ci între adevăr şi neadevăr.
Habar n-am prin intermediul căror lentile falsificatoare a putut deduce Marian Victor Buciu că o carte, unde trei capitole din şase includ în denumirea lor cuvîntul literar, de fapt n-ar ţine de literatură: Laszlo Alexandru pretinde că polemizează etic, nu şi estetic. De fapt, esteticul este marginalizat (p. 24). Brebanologul elansat ne descrie un cuţit fără lamă şi fără mîner. Ce parascovenie de carte oi fi scris eu, dedicată unui critic literar, în care să fi marginalizat tocmai literatura, o modalitate de exprimare a esteticii? I-aş răspunde ca-n bancul cu ţăranii care văd girafa la Zoo: aşa ceva nu se ezistă!.
După ce Buciu mă-nghesuie tendenţios în răstălmăcirile sale, îndeasă cu perseverenţă şomoiogul, prin tehnica ştampilei repetate, în vederea consolidării aberaţiei: polemistul exclusiv etic, în războiul etic pe care-l declară şi urmează, exegetul moral, polemica sa se cuvine îndreptată în afara literaturii şi criticii, polemistul etic (din nou!), polemistul moral, polemistul, care se anunţa exclusiv etic, intră şi în polemici teoretic-metodologice (i-auzi una ).
Înţeleg că face herpes cînd aude cuvîntul moralitate exegetul unui romancier care se apără la tribunal de acuzaţia că a fost colaborator al Securităţii. Dar nimic nu-l obliga pe M.V. Buciu să-mi denatureze munca. Atunci cînd eu constat, pe urmele altor gînditori prestigioşi, că esteticul ar trebui să conţină în măruntaiele sale şi grăuntele etic; atunci cînd eu îmi propun să cîntăresc, cu sprijinul acelui grăunte etic, ansamblul construcţiei estetice manolesciene falsificarea la care îmi supune omul din Craiova demersul analitic mă jigneşte.
Aplaud vigilenţa profesorului M.V.B., care ne reaminteşte cît e de necesar, în limba română, să se facă acordul dintre subiect şi predicat. Păcat că el însuşi nu practică ceea ce predică, atunci cînd scrie negru pe alb: polemica trebuie respinsă, întrucît baza ei e (sic! L.A.) minciuna şi violenţa (p. 25).
Sara pe deal Buciu răsună cu jale. O fi ăsta un citat din Eminescu? Tot pe-atîta cît şi descrierea cărţii mele despre N. Manolescu, transfigurată căznit de M.V. Buciu.