Laszlo Alexandru

 

SARA PE DEAL BUCIU RĂSUNĂ CU JALE



Marian Victor Buciu a scris pīnă acuma vreo 3 (trei!) cărţi despre Nicolae Breban, plus 1 (una!) despre D. Ţepeneag. Prolificitatea l-a ajutat să propăşească īn cariera universitară, dar nu i-a adus mare brīnză ca imagine de profesionist. Cīnd a fost să mai urce cīte o treaptă, cel care l-a şicanat prin comisiile ministeriale, ba fiindcă nu i-a văzut publicaţiile, ba fiindcă nu i le-a apreciat la justa valoare, a fost – din mărturiile catedraticului din Craiova – Nicolae Manolescu. O asemenea situaţie nu putea rămīne fără urmări. Abundentul condeier şi-a īnşfăcat armamentul din dotare. Pe unde-au trecut trei volume despre Breban, īncăpea şi unul despre Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului (Buc., Ed. Contemporanul, 2011).

Problema lui Buciu era c㠖 īn precedenţa ambiţiilor lui tomnatice – au mai fost şi alţii care au umblat prin zona aia. Ce era de făcut? Noul comentator a dres busuiocul din mers. Pe unul l-a cotonogit, pe altul l-a ciuntit, pe al treilea l-a ignorat. Monografia Nicolae Manolescu, apărută la Braşov īn 2000, e executată sumar, fiindcă autorul său, Mihai Vakulovski, “are admiraţia coristică a criticii idolatre”; “manolescofilul este totemic şi tabuizant pīnă la anularea ultimului dram de discernămīnt critic”; “pueril, īn joaca sa cititoare, īncurcă operele şi reperele, semănīnd arbitrariul”; “notaţiile lui sunt adesea hilare. Scrie cu o spontaneitate superficială, dusă pīnă la un fel de delir. Dezacordul īntre subiect şi predicat īi trădează dificultăţile de expresie” (p. 24). Īi las colegului Mihai Vakulovski neştirbită satisfacţia de-a se lămuri cu cobreslaşul craiovean care-mparte coate-n jur pentru a-şi face loc mai īn faţă.

Cu ocazia Tīrgului Internaţional Gaudeamus din 2009, Editura Paralela 45 a lansat un pachet de patru volume oarecum īnrudite: Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi, Nicolae Manolescu – 70 (culegere jubiliară de analize), Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu: de la cronica literară la “Istoria criticㅔ şi Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Monograful lui Breban de la Contemporanul īşi dă adevărata măsură īn selecţia bibliografică tendenţioasă: le comentează insistent pe primele două, īn schimb le ignoră impenitent pe următoarele două. Marian Victor Buciu este ori diletant, ori naiv: īn loc să descrie lumea fenomenală, se leagănă īn impresia că aceasta o va lua pe urmele descrierilor sale.

Cīt priveşte cercetarea mea, brebanologul de serviciu īi aplică o serie de procedee īmprumutate din kung fu. Īmbrīncirea parţializantă nu-i e suficientă. O cuplează cu pălmuiala bagatelizantă: “discut aici o teză de doctorat, de foarte mici dimensiuni, apreciată de comisia academică, avīnd şi īncuviinţarea expresă, scrisă, a lui N. Manolescu” (p. 27). Ba s-avem pardon! Buciu nu-mi discută cītuşi de puţin teza de doctorat (susţinută īn 1998, xerocopiată şi depusă ca document public īn cīteva biblioteci de specialitate). El parafrazează, īn corpul textului său, şi face trimiteri, īn notele lui de subsol, la ediţia īntīi a cărţii mele care a fost tipărită la Ed. Dacia īn 2003 (= imprecizie tendenţioasă). Fireşte că cele 397 de pagini din prima ediţie a Criticului literar Nicolae Manolescu, ori cele 431 de pagini din a doua ediţie, revăzută şi adăugită, reprezintă o “foarte mică dimensiune” īn comparaţie cu Fraţii Karamazov sau Război şi pace. Dar nici cartea lui Buciu, Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului, n-are mai mult de 444 pagini īn format restrīns, aşa că de ce s-o fi căţărat exegetul īn corcoduş? (= insolenţă manipulatoare).

Īn scurtul mesaj convenţional trimis odinioară de directorul Romāniei literare, care n-a putut fi prezent la susţinerea tezei mele de doctorat, N. Manolescu s-a abţinut de la comentariile evaluatoare: “ca parte, cum se spune īn jargon juridic, n-am voie să mă pronunţ”. Totuşi el lasă de īnţeles că n-ar fi chiar entuziasmat de metoda mea critică, de rezultatele pe care le-am atins: “obiectivată astfel, de analiza unei străine guri, subiectivitatea mea nu se recunoaşte”; “Nu mă pasionează deloc să mi se pună īnaintea ochilor o oglindă īn care să mă văd aşa cum mă văd eu īnsumi cīnd mă bărbieresc”. Şi atunci ce bazaconii debitează Buciu cu “īncuviinţarea expresă, scrisă, a lui N. Manolescu”? (= aluzie peiorativă la ipotetica mea aservire).

După cum arătam odinioară īn premisele studiului meu academic, m-am străduit să ofer o sinteză īn premieră asupra activităţii criticului Nicolae Manolescu. Pentru aceasta i-am urmărit paşii īn diversele domenii de expresie, de-a lungul deceniilor, şi le-am īnfăţişat īntr-o manieră descriptiv-polemică īn capitole succesive: eseistul, monografistul, polemistul, istoricul literar, teoreticianul literar, cronicarul literar. Demersul meu nu era propulsat dintr-o poziţie estetică adversă, ci de pe o bază etică: “Nu am combătut una sau alta din metodologiile critice, ci viabilitatea şi īndreptăţirea anumitor soluţii. N-am făcut distincţii īntre, de pildă, structuralism sau impresionism, ci īntre corect şi incorect. Nu īntre semiotică sau stilistică, ci īntre adevăr şi neadevăr”.

Habar n-am prin intermediul căror lentile falsificatoare a putut deduce Marian Victor Buciu că o carte, unde trei capitole din şase includ īn denumirea lor cuvīntul “literar”, de fapt n-ar ţine de… literatură: “Laszlo Alexandru pretinde că polemizează etic, nu şi estetic. De fapt, esteticul este marginalizat” (p. 24). Brebanologul elansat ne descrie un cuţit fără lamă şi fără mīner. Ce parascovenie de carte oi fi scris eu, dedicată unui critic literar, īn care să fi marginalizat tocmai literatura, o modalitate de exprimare a esteticii? I-aş răspunde ca-n bancul cu ţăranii care văd girafa la Zoo: “aşa ceva nu se ezistă!”.

După ce Buciu mă-nghesuie tendenţios īn răstălmăcirile sale, īndeasă cu perseverenţă şomoiogul, prin tehnica ştampilei repetate, īn vederea consolidării aberaţiei: “polemistul exclusiv etic”, “īn războiul etic pe care-l declară şi urmează”, “exegetul moral”, “polemica sa se cuvine īndreptată īn afara literaturii şi criticii”, “polemistul etic” (din nou!), “polemistul moral”, “polemistul, care se anunţa exclusiv etic, intră şi īn polemici teoretic-metodologice” (i-auzi una…).

Īnţeleg că face herpes cīnd aude cuvīntul “moralitate” exegetul unui romancier care se apără la tribunal de acuzaţia că a fost colaborator al Securităţii. Dar nimic nu-l obliga pe M.V. Buciu să-mi denatureze munca. Atunci cīnd eu constat, pe urmele altor gīnditori prestigioşi, că esteticul ar trebui să conţină īn măruntaiele sale şi grăuntele etic; atunci cīnd eu īmi propun să cīntăresc, cu sprijinul acelui grăunte etic, ansamblul construcţiei estetice manolesciene – falsificarea la care īmi supune omul din Craiova demersul analitic mă jigneşte.

Aplaud vigilenţa profesorului M.V.B., care ne reaminteşte cīt e de necesar, īn limba romānă, să se facă acordul dintre subiect şi predicat. Păcat că el īnsuşi nu practică ceea ce predică, atunci cīnd scrie negru pe alb: “polemica trebuie respinsă, īntrucīt baza ei e (sic! – L.A.) minciuna şi violenţa” (p. 25).

Sara pe deal Buciu răsună cu jale. O fi ăsta un citat din Eminescu? Tot pe-atīta cīt şi descrierea cărţii mele despre N. Manolescu, transfigurată căznit de M.V. Buciu.