Laszlo Alexandru
ROMA, DE LA FELLINI LA WOODY ALLEN
Două imagini panoramice asupra capitalei lumii, la patruzeci de ani distanţă, oferite de doi regizori de vîrf ai cinematografiei mondiale, merită o scurtă privire comparativă. Cu Roma (1972), Federico Fellini vine în trena capodoperelor sale intitulate La strada (Premiul Oscar în 1957), Nopţile Cabiriei (Premiul Oscar în 1958), La Dolce Vita (Premiul Palme dOr în 1960) sau 8½ (Premiul Oscar în 1964). Marele visător nostalgic îmbracă Cetatea Eternă în straie zeflemitor-afectuoase, pe linia devizei sale preferate: Vizionarul este unicul realist.
|
Evoluţia filmului e segmentată pentru a urmări cele mai diferite evenimente şi grupuri de indivizi. Cronologic vorbind, anii 70, cu imensele blocaje de maşini în ploaie (secvenţele de debut) şi asurzitoarele ture pe motocicletă (secvenţele de final), se intersectează cu flash-back-uri ce ne-aduc sub priviri năravuri din vremea războiului mondial, ori descoperirea de misterioase fresce antice. Prezentul, trecutul şi primele origini se împletesc într-o sarabandă nebunească. Iar sferele activităţii umane sînt la fel de eteroclite, pînă la incompatibil, de la crîşmele zgomotoase pe trotuare, cînd se lasă seara, la bordelurile decrepite din timpul conflagraţiei, ori spectacolele fistichii de varieteu, în care publicul fluieră, vorbeşte sau urlă măscării împotriva artiştilor, cînd nu le azvîrle chiar un hoit de pisică pe scenă, iar copilaşul e scos de mămică să facă pişu pe culoarul dintre rînduri. Parada modei la Vatican, cu defilarea pe patine cu rotile a maicilor grase şi scrobite, ori a prelaţilor de ţară, călare în echilibru pe mono-ciclete, configurează scene antologice din istoria cinematografiei. |
|
Filmul include secvenţe cu vedete îndrăgite ca Anna Magnani (ultima ei apariţie pe ecran), sau Gore Vidal, care se lansează într-un subtil monolog ironic-filosofic: Poate vă întrebaţi de ce trăieşte la Roma un scriitor american. Mai întîi de toate fiindcă îmi place romanii că ce ne pasă de eşti viu sau mort: sînt neutri ca pisicile. Roma e oraşul iluziilor, nu întîmplător aici ai Biserica, Guvernul, Cinema-ul, toate chestiile care produc iluzie, cum faci tu, cum fac eu. Tot mai mult lumea se apropie de sfîrşit, fiindcă e prea populată cu maşinile, otrăvurile şi ce loc mai bun ai decît oraşul ăsta, mort de-atîtea ori şi de-atîtea ori renăscut, ce loc mai liniştit ai s-aştepţi sfîrşitul poluării şi-al suprapopulării? E locul ideal să vezi dacă lumea sfîrşeşte sau ba. (Vi domanderete perché mai uno scrittore americano viva a Roma. Prima di tutto perché mi piace i romani che ci frega niente se sei vivo o morto: sono neutrali, come i gatti. Roma è la città delle illusioni, non a caso qui cè la Chiesa, il Governo, il Cinema, tutte cose che producono illusione, come fa tu come fa io. Sempre più il mondo si avvicina alla fine perché troppo popolato con le macchine, veleni e quale posto migliore di questa città, morta tante volte e tante volte rinata, quale posto più tranquillo per aspettare la fine da inquinamento, sovrappopolazione. È il posto ideale per vedere se il mondo finisce o no.)
Nici din recenta meştereală To Rome With Love (tradusă bizar: Din dragoste pentru Roma) nu lipsesc vedetele: Woody Allen (care stă şi la butoanele cu scenariul şi regia), Alec Baldwin, Roberto Benigni, Penélope Cruz etc. Oraşul spre care duc toate drumurile are parte de-o nouă înfăţişare cinematografică. După patru decenii abordarea e cu totul diferită. Gustul de chewing gum e persistent şi indelebil.
|
Roma e privită caleidoscopic, prin ochii unor personaje ciudate, fiecare avîndu-şi propria ţicneală. John, un arhitect american venit în vacanţă, îşi retrăieşte amintirile ca martor al idilei dintre un tînăr, Jack care-l abordează pur şi simplu pe stradă şi îl duce acasă la Sally, iubita lui şi amica acesteia din urmă, Monica, aterizată din State, o actriţă dezinhibată şi deschisă spre noi experienţe. O turistă blondă, Hayley, opreşte pe stradă un trecător şarmant, Michelangelo, pentru a-l întreba încotro se merge spre Fontana dei Trevi, după 20 de secunde ajunge la braţ cu el, după 45 de secunde îl sărută afectuos, iar după 62 de secunde se stabilesc detaliile nunţii. Părinţii blondei, Jerry şi Phyllis, erau deja, oricum, pe avionul spre Roma, aşa că n-ar mai trebui să existe impedimente. Viitorul cuscru Giancarlo e proprietarul unui mic magazin de pompe funebre, dar cîntă uluitor arii din opere, în timp ce se spală pe cap sub duş. Leopoldo Pisanello e un banal funcţionar, care ajunge peste noapte şi în mod inexplicabil sub reflectoarele presei, preocupată să-l filmeze, să-l înregistreze, să-l intervieveze pe cele mai banale teme cotidiene: ce mănîncă dimineaţa, cum se scarpină în cap, dacă poartă chiloţi sau boxeri. Un cuplu de tineri căsătoriţi provinciali ajunge în Capitală, cu mari speranţe de mai bine, dar fiecare e implicat mai de voie, mai de nevoie în diverse flirturi care sfîrşesc inevitabil în pat cu altcineva. |
|
Oraşul-sinteză culturală alunecă spre fundalul filmului, printre cele cîteva instantanee cu obiective arhitecturale. În timp ce Roma e exploatată doar ca pretext, personajele sînt reduse la figuri caricaturale, iar acţiunile lor sînt încîlcite şi neverosimile. Fantoşele se agită şi vorbesc, dar totul pare tras cu cheia şi lumea aşteaptă căderea cortinei. Nu lipsesc, fireşte, scenele de grotesc prefabricat: de pildă cea cu Giancarlo interpretînd sub duş, pe scena operei Scala din Milano, în fundul gol şi scărpinîndu-se pe spate, aria din Pagliacci.
Cele două realizări cinematografice oferă perspective absolut diferite asupra capitalei italiene. Fellini scoate în evidenţă ungherele ei cele mai surprinzătoare, într-o înşiruire de evenimente bizare, pitoreşti, visătoare sau batjocoritoare. În ciuda amplei variaţii de registre artistice, el pare a avea mereu pe buze aceeaşi exclamaţie duioasă: ia te uită la ei ce drăguţi sînt!. Woody Allen se foloseşte, fără excesive scrupule, de decorul prestigios al oraşului italian pentru a-şi proiecta pe ecran aceleaşi figuri stranii şi mototoale, parcă turmentate de constipaţie, aceleaşi obsesii ale sexualităţii încîlcite şi lipsite de graniţe, la limita promiscuităţii. Nici marile monumente, nici marii actori nu reuşesc să-i scoată isprava din sfera penibilului şi a plictisului.
Roma nu-i poate dărui, la urma urmelor, unui artist adevărat mai multe decît avea deja.