Laszlo Alexandru
CU DANTE ĪN PURGATORIU
Oricine se va īnălţa, va fi smerit;
şi oricine se va smeri, va fi īnălţat
(Matei, XXIII, 12)
Īi mulţumesc bunului prieten Aurel Podaru pentru invitaţia pe care mi-a adresat-o de-a vorbi aici. Mă bucur să fiu din nou la Clubul Saeculum din Beclean, la a patra īntīlnire culturală la care particip, mereu cu alte argumente. M-am gīndit să vă propun un subiect foarte bogat, legat de una dintre pasiunile mele, Divina Comedie. Īn ultimii ani am avut o serie de publicaţii pe această temă, chiar anul trecut mi-a apărut o carte de dialoguri acoperind preponderent Infernul. Acum aş vrea să fac un pas īnainte, să merg spre Purgatoriu cu comentariile, cu explicaţiile, cu deschiderea lui Dante către cititorul contemporan. E nevoie de o explicitare a sa, fiindcă este vorba despre un autor medieval, extrem de complex pentru italienii īnşişi, care nu prinde īn transmisiune directă. E deja un lucru obişnuit ca īn Italia să existe un mediator, un comentator, un interpret care să-l prezinte pe Dante īn faţa publicului. La noi, īn Romānia, el este mai curīnd necunoscut, iar atunci cīnd se tipăreşte ceva despre poetul florentin, sīnt cīţiva specialişti de nişă, care vorbesc doar pentru o mīnă de oameni şi uneori spun prostii, ca să fiu sincer cu dumneavoastră. Eu nu pe această felie restrīnsă īncerc să activez, ci mă străduiesc să-l deschid pe Dante către o receptare cīt mai largă, mai extinsă. Iar pentru aşa ceva este nevoie de o mediere, de o explicitare.
Mi-am intitulat intervenţia Cu Dante īn Purgatoriu şi am plasat-o sub efigia unui motto din Evanghelia după Matei. Veţi vedea că e extrem de definitoriu acest pasaj pentru ceea ce mă pregătesc să prezint. Aş īncepe spunīnd că ideea de Purgatoriu, īn credinţă, e destul de recentă pentru momentul īn care Dante a tratat-o. Īn mitologiile antice exista o īmpărţire īn două mari categorii, binele şi răul, Hadesul şi Cīmpiile Elizee, virtuoşii şi păcătoşii. Ideea canonică a Purgatoriului a fost acceptată īn Biserica Catolică abia la Conciliul de la Lyon din 1274. Dacă ne gīndim că Dante s-a născut īn 1265, el avea deja 9 ani cīnd conceptul a fost preluat. Putem spune că Purgatoriul e contemporan cu Dante. Īnainte de asta era promovată configuraţia binară, bine-rău, lipsea valoarea intermediară. Teologii vremii au perceput o nemulţumire faţă de o asemenea radicalitate. Lumea nu poate fi īmpărţită doar īn buni şi răi. Trebuie ca şi cei nu foarte răi să aibă o şansă, să poată spera la mīntuire. Şi-atunci s-a inventat acest spaţiu de mijloc, care totodată a făcut gīndirea mai complicată, a diversificat judecata teologică, dar şi pe cea morală.
Īn accepţiunea creştinismului occidental există două momente de evaluare a persoanei. Se realizează o analiză individuală a fiecăruia, după moarte, cīnd ajungem īn Infern, sau īn Purgatoriu, sau īn Paradis. Şi se va produce a doua apreciere, la Judecata de Apoi, aceea definitivă, cīnd Purgatoriul va dispărea. Aşadar ţinutul despre care vorbim e un spaţiu intermediar, īntre bine şi rău, dar este şi un loc provizoriu.
Deşi ideea a fost lansată şi acceptată, īn mod canonic, abia pe vremea lui Dante, poetul italian e cel care oferă imaginea artistică cea mai spectaculoasă, mai complexă şi mai completă a Purgatoriului. El ia conceptele teologice şi le aplică īntr-o sferă literară, prin intermediul fanteziei sale. Să adaug că avem o carte extrem de interesantă, a lui Jacques Le Goff, un reputat specialist care a scris despre Naşterea Purgatoriului şi a analizat toate aceste frămīntări ideologice din deceniile secolului al XIII-lea. Demonstraţia lui atentă şi documentată arată felul cum Dante a īmpins pīnă la maxim posibil conceptul, īn extensia, diversitatea şi precizia sa, de-a lungul cītorva decenii.
Īn ce este bogată abordarea lui Dante? Poetul īşi construieşte universul din Divina Comedie cu multă abilitate. După cum ştiţi, există cele trei cărţi, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Personajul principal este īnsuşi protagonistul, toată acţiunea evoluează la persoana īntīi singular. Din dorinţa de a-şi spăla păcatele, de a-şi căuta şi a-şi dobīndi mīntuirea, el traversează succesiv aceste trei ţinuturi. Mai īntīi coboară īn Infern, apoi trece prin Purgatoriu şi urcă pe urmă īn Paradis. Poemul culminează cu cīntul o sută, cīnd Dante ajunge īn faţa lui Dumnezeu. Īn cele ce urmează ne concentrăm pe a doua sa carte, pentru a localiza mai precis unele aspecte.
Prin ce este unic īn literatura mondială ansamblul capodoperei? Prin faptul că realizează o combinaţie de trei discipline diferite: mitologia, geografia şi etica. Dante imaginează continuarea unei poveşti, pornind din Biblie, unde apare episodul revoltei lui Lucifer īmpotriva lui Dumnezeu, care īl izgoneşte din ceruri. Ce se īntīmplă cu Lucifer? Diavolul cade pe pămīntul care, īngrozit de această arătare oribilă, se trage īn lături, de spaimă şi de scīrbă. Se creează astfel un puţ īn formă de pīlnie. Ei bine, acea peşteră este Infernul, ca o prezenţă geografică foarte concretă. Diavolul se blochează īn centrul Pămīntului. Dante pătrunde īn spaţiul damnării şi e īnsoţit de Virgiliu, poetul preferat şi călăuza sa. Īn Infern cei doi coboară prin cercuri succesive. E şi fizic gīndită īntreaga expediţie: gīndiţi-vă că, atunci cīnd coborīm de pe un munte, ne rotim īn serpentine. Aici sīnt cercurile infernale şi īn fiecare este pedepsit un anumit păcat. Uneori există mai multe păcate īntr-un singur cerc. De pildă īntr-al optulea sīnt zece bolgii, sau gropi. Pe ansamblu vedem cīteva zeci de păcate, fiecare cu tipul său de pedeapsă specifică.
Aşadar īn Infern se coboară. Protagonistul ajunge la centrul Pămīntului, īn dreptul lui Lucifer, care e īnţepenit acolo. Nu e abuziv să ni-l īnchipuim īntr-o imagine efectivă, au fost numeroase picturi celebre, care s-au realizat pe baza versurilor. După cum este de domeniul banalului să fie trasate scheme, cu ajutorul cărora să fie explicat textul poetic. Se ajunge la Lucifer, unde e şi centrul de greutate al Pămīntului. Cei doi se răsucesc şi īncep să urce de-a lungul trupului său. Ies astfel pe partea cealaltă a Pămīntului.
Planeta noastră conform proiecţiei danteşti este rotundă, fiind formată din două emisfere: cea nordică, adăpostind continentele cunoscute īn Evul Mediu, cu geografia specifică; şi cea sudică, acoperită de ape. Īn centrul emisferei meridionale s-a format muntele Purgatoriului, din pămīntul care s-a retras de groază la apariţia lui Lucifer. Toată cantitatea de material trebuia să se regăsească undeva. Şi dacă săpăm o groapă īn curte, trebuie să transportăm balastul, fiindcă el nu dispare īn neant. Ei bine, ideea lui Dante este că acel pămīnt dislocat a ieşit pe partea cealaltă şi a constituit un munte. La extremitatea cealaltă a globului se află aşadar Purgatoriul. Dacă īntre păcătoşii eterni se cobora, printre purganţi se urcă. Observaţi că se inversează anumite reguli. Avem o progresie treptată, pe diverse spaţii, la care ne vom referi īndată. Iată aşadar cum s-a creat Purgatoriul, din punct de vedere mitologic: prin căderea lui Lucifer şi dislocarea pămīntului, care a răsărit pe dincolo. Se continuă un mit al Genezei, care este imaginat geografic, fiind localizat pe globul terestru. Ca să īnţelegem mai limpede configuraţia īntregului ţinut, vă prezint aici schiţa adaptată după o bună ediţie italiană a Divinei Comedii.
A treia dimensiune a capodoperei danteşti este cea etică. Nimeni nu se află la īntīmplare pe lumea cealaltă, nici īn Infern, nici īn Purgatoriu. Īn spaţiul de damnare am văzut o progresie a păcatului: cu cīt se coboară, cercul e mai strīmt şi tortura e mai groaznică. Trădătorii, cei mai mari păcătoşi din vremea aceea, se află īn cercul al IX-lea. După ce ajungem dincolo, īn Purgatoriu, tot o ierarhie etică vedem, o evoluţie morală. Avem o plajă, unde vin morţii cu pluta, ghidaţi de un īnger. E singura cale pe care se poate ajunge acolo. Īntīlnim un spaţiu amplu, Antepurgatoriul, unde sufletele moarte n-au izbutit īncă să se cureţe de păcate, ci aşteaptă: cu anii, cu secolele, pīnă le vine rīndul să īnainteze spre poartă. Aici se află excomunicaţii, leneşii, morţii de moarte violentă şi Valea Principilor. Depăşindu-se Poarta Purgatoriului, se porneşte ascensiunea pe munte. Mişcarea succesivă se produce pe nişte cornişe sau balcoane. Sīnt un fel de poteci sculptate īn munte, cu o lăţime de cīţiva metri. Se merge pe acele cărări, unde sīnt dispuse spiritele īn suferinţă. Avem cornişa primă, cu penitenţii care au greşit prin aroganţă. Pe urmă sīnt invidioşii, mīnioşii, accidioşii, zgīrciţii şi risipitorii, lacomii, luxurioşii, iar apoi Paradisul Pămīntesc. Asta este structura majoră.
E invers faţă de Infern, unde se cobora şi, spre final, păcatul era tot mai greu. Aici infracţiunile mai apăsătoare sīnt la īnceput. Pe măsură ce ticăloşia se expiază prin suferinţă, sufletul urcă. Păcătoşii, prin tortură, penitenţă, rugăciuni şi regret se purifică, devin tot mai uşori, mai imateriali. Paradoxul este că noi, cīnd urcăm pe un munte, īntr-o excursie, la īnceput ne mişcăm lejer, iar apoi, cu cīt se face mai pieptiş, depunem un efort mai consistent. De la o vreme unii abandonează, fiindcă vīrful e cel mai greu de cucerit. Aici e chiar invers! Īntīi se urcă foarte anevoios. Dar cu cīt penitenţa se prelungeşte, sufletul se purifică şi ascensiunea devine mai uşoară. O scurtă explicaţie: practic avem cele şapte păcate capitale, care sīnt clasificate aici. Aroganţii e limpede cine sīnt, orgolioşii care tratează lumea cu dispreţ. Invidioşii sīnt cei ce se preocupă de binele altora şi īl duşmănesc. Mīnioşii sīnt cei ce nu-şi pot reţine izbucnirile de furie violentă. Accidioşii sīnt cei care īşi īndeplinesc cu īntīrziere, cu toropeală, īndatoririle. Accidioso este o adaptare italiană din latina populară. Toropiţii nu puteam să le spun. Am verificat şi am constatat că G. Coşbuc a tradus tot astfel, accidioşii. Aşadar sīnt cei care ies īn īntīmpinarea cuvīntului divin cu lene, cu comoditate, cu toropeală. Zgīrciţii şi risipitorii sīnt aşezaţi ei īnşişi īn contrast pentru ca, văzīndu-se, să-şi sporească suferinţa. Lacomii sīnt cei care se consacră plăcerilor pīntecelui. Luxurioşii sīnt păcătoşii carnali, desfrīnaţii. Īn vīrf se află Paradisul Pămīntesc, care īnsă nu trebuie confundat cu al treilea ţinut de după moarte. Este de fapt Edenul creat de Dumnezeu la Geneză, conform Bibliei, locul minunat unde se găseau Adam şi Eva, mărul, şarpele etc. Tot aşa cum s-au scris nenumărate cărţi despre căutarea Līnei de Aur, cu Iason şi cu marile expediţii, au fost legende şi s-a dezvoltat o īntreagă mitologie legată de căutarea Paradisului Pămīntesc. Iată că Dante l-a plasat, geografic, īn vīrful piramidei Purgatoriului, īn locul unde sufletele ajung deja curăţate de păcat, pe măsură ce au urcat şi au ispăşit.
Purgatoriul nu-i pentru eternitate, e un loc intermediar, pe o durată clar delimitată, pīnă la sfīrşitul vremurilor şi la Judecata de Apoi. Spiritele aşteaptă aici lungi perioade, īn suferinţă şi penitenţă, dar au un mare avantaj īn comparaţie cu Infernul, unde totul era veşnic īnţepenit. Ne amintim faimoasa inscripţie de pe poarta aceluia, Lasciate ogni speranza, voi chentrate, acolo aveam un spaţiu-timp blocat pentru eternitate. Dincoace există evoluţie, se avansează către Paradisul Pămīntesc. Şi ce se īntīmplă pe urmă? Īn partea a treia a Divinei Comedii, se zboară. Sufletele ajung imateriale, s-au spălat de păcate, devin de-o puritate angelică, beată şi īncep să plutească, se īnscriu pe o orbită. Sīnt nouă ceruri care īnconjoară planeta noastră. Acela e Paradisul dantesc, care īnsă trebuie distins de Paradisul primilor strămoşi.
Pe scurt aceasta ar fi structura lumii de dincolo şi a ţinutului ei de mijloc. O clasificare suplimentară ne-o oferă chiar unul dintre personajele principale, Virgiliu, īn cīntul XVII, cīnd īi explică lui Dante īmpărţirea Purgatoriului īn trei mari zone. Călăuza se īntreabă la un moment dat care-i valoarea fundamentală după care se orientează omul īn viaţă şi răspunde: iubirea. Nu putem trăi fără ea. Numai că există trei mari tipuri de păcate, care se comit din cauza ei. Iubirea eronată a aproapelui, care se petrece atunci cīnd, dintr-o afecţiune distorsionată, eşuăm īn aroganţă, invidie sau mīnie. Acestea sīnt primele trei cornişe, ce sancţionează sentimentul deviat, malformat. Avem o altă categorie de păcat, iubirea domoală, insuficientă, faţă de Dumnezeu: accidia. Ea e pedepsită īn a doua zonă. Īn sfīrşit avem iubirea exagerată a bunurilor pămīnteşti. Este vorba despre zgīrcenie, sau lăcomie, sau desfrīnare. Iată cele şapte păcate capitale, dispuse īn trei zone. Nu este īntīmplătoare această structură. Şi īn Infern erau tot trei spaţii de tortură majore. Cărţile Divinei Comedii sīnt īn număr de trei: Infern, Purgatoriu şi Paradis. Versurile sīnt grupate cīte trei şi se numesc terţine. Versificaţia are o structură originală, care se cheamă terza rima. Multiplul lui 3 este 9. Īn Infern există nouă cercuri precedate de Antiinfern. Īn Purgatoriu sīnt 7 cornişe (cu păcatele capitale) plus 2 spaţii (Plaja şi Antepurgatoriul). Avem 9 niveluri īn total. Plus Paradisul Pămīntesc. Īn Paradis vom avea 9 ceruri şi Empireul, unde se află Bunul Dumnezeu. Toată construcţia este de-o foarte mare simetrie şi se realizează pe acest 3 x 3 + 1. Nu mai spun că avem 33 de cīnturi īn Infern, tot atītea īn Purgatoriu, tot atītea īn Paradis, plus cīntul introductiv. Ceea ce dă 100. Totul este extrem de proporţional şi limpede trasat. Există o puternică simbolistică a cifrelor, au scris despre ea comentatorii clasici şi n-aş vrea să dezvolt aici subiectul. Nimic nu este īntīmplător īn Divina Comedie.
Să venim acum la regulile Purgatoriului. Mitologic am lămurit situaţia, ne rămīn celelalte două criterii. Conform regulilor geografice, se poate ajunge aici doar cu luntrea condusă de īnger. Păcătoşii debarcă pe plajă, unde are loc un īntreg proces, Dante este īntīmpinat de un personaj antic, Cato, care īi impune să se spele pe chip de zgrunţul Infernului, să se lege la brīu cu o fīşie de trestie, ca simbol al uşurinţei cu care īţi propui să te lepezi de ceea ce ai greşit. Sīnt o serie de ceremonialuri simbolice. Apoi īncepe ascensiunea.
Cum se avansează īn Purgatoriu? Există o alternanţă zi-noapte. Călătoria lui Dante īn Purgatoriu durează patru zile. S-au scris cărţi care tratează despre astronomia şi astrologia Divinei Comedii. S-a calculat din indiciile presărate īn versuri, soarele era ba īn dreapta, ba īn faţă că Dante are nevoie de patru zile pentru a străbate distanţa de la rădăcina muntelui pīnă la Paradisul Pămīntesc. Expediţia se desfăşoară īn perioada Paştelui din anul 1300. Deşi este o călătorie care pare imaginară, fantastică, īnchipuită, ea este īnnobilată cu trăsături de exactitate, īncīt pot fi socotite zilele sau orele şi nu este deloc un abuz să facem asta.
Totul este de-o mare precizie, tocmai pentru a ne transmite impresia sau convingerea de acţiune reală, trăită. Nu e ceva de-acolo, de dincolo, din imaginar. După cum ne asigură poetul (īntr-un minunat joc de cuvinte, ce combină dubla repetiţie şi dubla aliteraţie a consoanelor v şi m cu vocalele e şi i) Non vide me di me chi vide il vero n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul. Aventurile de pe lumea cealaltă fac mereu referire la ceea ce exista pe vremea lui Dante, la istoria italiană, la filosofie, la moduri de gīndire şi trăire, la realităţile cotidiene. Avem prin urmare o alternanţă zi şi noapte. Dar urcuşul se poate realiza numai ziua, doar pe lumină poţi lupta īmpotriva păcatului. Cīnd e noapte, raţiunea e īntunecată şi nu mai poţi distinge īntre bine şi rău. Inclusiv simbolic poate fi citită cu folos Divina Comedie. Atunci cīnd ceva nu-ţi este clar, aşază-te şi aşteaptă să fie ziuă, să se facă lumină. Ia-ţi deciziile doar atunci cīnd totul e limpede, nu te năpusti cīnd lucrurile sīnt īncurcate.
Aşadar vine noaptea, Dante se culcă, doarme, are diverse vise alegorice, legate de īnfruntarea dintre bine şi rău. Apoi se trezeşte, vin zorii de ziuă, roua, puritatea. Şi el īşi continuă călătoria. Trebuie spus că fiecare cornişă dintre cele şapte este străjuită de un īnger. Primul gardian, din dreptul porţii, īi marchează cu spada, peregrinului Dante, şapte litere P pe frunte, cele şapte păcate teologice, pe care el trebuie să le spele, să le elimine, īn călătoria sa iniţiatică. Pe măsură ce īnaintează, la intrarea īn fiecare cornişă există cīte un gardian care, atunci cīnd īl vede acolo, īi recunoaşte eforturile de purificare şi īi şterge unul dintre P-uri. Avem această latură foarte concretă a călătoriei, fiindcă el porneşte cu literele inscripţionate pe frunte, dar pe măsură ce urcă, devine tot mai imaterial, avansează spre Paradis. Este iertat, pe rīnd, de cīte un păcat, pe traseul penitenţei, trupul său devine tot mai imponderal.
Īn privinţa regulilor de etică, să vedem cum se ajunge īn Purgatoriu. Pe baza smereniei, a căinţei! S-a observat deja, pe bună dreptate, că există de pildă zgīrciţi şi risipitori atīt īn Infern, cīt şi īn Purgatoriu. Sau invidioşi găsim şi aici, şi dincolo. Ei au păcătuit privind mereu ba īn stīnga, ba īn dreapta cu ciudă, nu şi-au văzut de propriile destine. Ei bine, au tocmai privirile blocate, au pleoapele cusute cu sīrmă. Sau īn Infern īi īntīlnim pe infidelii īn iubire. Au schimbat partenerul, n-au fost statornici, au gravitat de la unul la altul, sau de la una la alta. Sufletele lor, sub formă de păsări, sīnt mīnate de o furtună extraordinară, care le izbeşte unele de altele şi le loveşte apoi de stīnci, cu foarte mare violenţă, pentru eternitate. Nu au răgaz de odihnă. Īn Infern şi īn Purgatoriu funcţionează la legge del contrappasso, care sancţionează infracţiunea comisă prin chiar modul cum a fost īnfăptuită. Legea echivalenţei pedepseşte păcatul prin īnsăşi natura sa, ori răsturnīnd, ori exacerbīnd tipul şi intensitatea păcatului.
Mă veţi īntreba poate: de ce unii ajung īn Infern şi alţii īn Purgatoriu? Avem zgīrciţi şi īntr-o parte, şi īn cealaltă. Avem desfrīnaţi şi aici, şi dincolo. Dante oferă o explicaţie foarte ingenioasă: cheia stă īn atitudinea faţă de felul cum trăieşti, de modul cum īţi vezi păcatul. Există oameni care comit nelegiuirea şi parcă sīnt mīndri de asta, continuă, īşi exacerbează nemernicia. Este limpede că aceia ajung īn Infern. Pe de altă parte, dacă ai puterea de-a regreta, chiar de-a cere iertare şi a repara ticăloşia, de-a te căi pentru ceea ce ai făcut, ţi se dă o nouă şansă. Pot fi doi oameni care au comis acelaşi păcat, dar unul īl afişează cu orgoliu, ori se complace īn el acela va ajunge īn Infern pentru totdeauna. Altul īl regretă, eventual īn sinea lui fiindcă se poate produce o căinţă interioară, ascunsă şi primeşte o nouă şansă īn Purgatoriu.
Trebuie să adaug că penitenţa de dincolo poate fi uşurată de rugăciunea celor vii. La biserică auzim acelaşi īndemn: să ne rugăm pentru sufletele celor morţi. Nu este o simplă figură de stil, e ceva īnrădăcinat īn doctrină şi reluat de Dante cu instrumente literare. Rugăciunea celor vii diminuează pedeapsa, o īmblīnzeşte, o scurtează. Rudele sau prietenii celui decedat pot implora intervenţia sfinţilor ori a Bunului Dumnezeu, pentru reducerea chinurilor expierii. Există un personaj, Sapģa se cheamă, o femeie din vremea lui Dante, īn cīntul XIII din Purgatoriu, care era extrem de răutăcioasă, īi toca din gură pe toţi. Cunoaştem această tipologie, care nu s-a pierdut nici pīnă azi. Ea a avut mare noroc cu un contemporan, un om sfīnt, Pier Pettinaio pe numele său. Cīnd Sapģa a murit, el s-a rugat atīt de intens pentru sufletul ei īncīt a reuşit s-o smulgă din Antepurgatoriu, s-o propulseze īn faţă pe calea mīntuirii.
Aşadar păcatul comis de un om poate duce la instituirea unor grupuri de rugăciune. Penitenţa e transformată īntr-un mecanism social, prin care sīnt īndemnaţi contemporanii la umilinţă şi căinţă. Acestea sīnt variantele care deschid calea spre iertare. De aceea am stabilit şi motto-ul īntīlnirii noastre de azi: Oricine se va īnălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi īnălţat. Cea mai mare putere a păcătosului, cel mai mare atu al său, este să se căiască, să-i pară rău. Şi atunci are toate şansele să se mīntuiască.
Īn ce fel se ispăşeşte īn Purgatoriu? A observat-o deja Le Goff, există trei tipuri de expiere. Odată e pedeapsa fizică şi vă aminteam situaţia invidioşilor, care au pleoapele cusute cu sīrmă, sau a aroganţilor care poartă pe capete nişte bolovani: cei care stăteau mereu cu nasul pe sus, cu semeţie, acum sīnt lipiţi cu frunţile de pămīnt. Iată echivalenţa de care vorbeam. O altă cale de ispăşire este meditaţia la păcatul ce trebuie spălat şi la virtutea opusă. Īntīlnim numeroase pilde ale morţilor iluştri şi īntīmplări de blīndeţe şi generozitate, ba din Biblie, ba despre eroi şi sfinţi ai lumii antice şi medievale. Aceştia sīnt prezentaţi de-a lungul traseului de penitenţă. Nu īn ultimul rīnd: prin rugăciune. Răsună foarte multe rugăciuni īn Purgatoriu, se aud cīnturi ceremoniale, liturgice, cu versurile fie īn italiană, fie īn latină. După cum notează cercetătorul francez, spălarea de păcate pe munte se face īn trei feluri. Printr-o pedeapsă materială, care biciuieşte apucăturile cele rele şi īndeamnă la virtute. Prin meditaţie la păcatul ce trebuie spălat şi la virtutea opusă: īntrucītva, īn Purgatoriu, avem un tratat despre virtuţi şi despre vicii. Meditaţie favorizată de pilda morţilor iluştri sau cunoscuţi, īntīlniţi pe cornişe. ( ) Īn sfīrşit, purificarea se face prin rugăciune, care spală sufletul de păcate, īl īntăreşte īn slava lui Dumnezeu şi exprimă speranţa.
V-aş propune o scurtă analiză comparativă īntre primele două ţinuturi de dincolo. Īn Infern se coboară mereu spre stīnga, īn cercuri. Īn Purgatoriu se urcă spre dreapta, pe cornişe. (Am putea discuta şi simbolistica direcţiilor: stīnga e păcatul şi pesimismul, dreapta e virtutea şi optimismul.) Ambele trasee se īngustează treptat: Infernul īn adīncime, Purgatoriul īn īnălţime. Īn Infern se realizează o progresie spre viciu, īn Purgatoriu avem o progresie spre inocenţă. Īn Infern coborīrea este tot mai anevoioasă, pe măsură ce spiritul se afundă īn păcat, e tot mai copleşit. Īn Purgatoriu urcuşul este tot mai lesnicios, spiritul e tot mai eliberat, fericit şi luminos. Īn Infern sīnt pedepsite păcatele ca atare. De aceea există aşa de multe spaţii ale damnării: pentru zecile de păcate care se manifestă, avem nenumărate cotloane. Īn Purgatoriu nu păcatele sīnt pedepsite, ci tendinţele greşite care au condus spre infracţiunea respectivă. Un comentator, Manfredi Porena, a explicat-o foarte limpede: sufletul din purgatoriu a fost iertat de Dumnezeu: păcatul său a fost uitat şi trebuie, dimpotrivă, să-şi spele impuritatea sufletului care a reprezentat cauza aceluia; drept care clasificarea sufletelor expiante este o clasificare nu a faptelor, ci a tendinţelor păcătoase, şi Dante o face după schema creştină a celor şapte păcate capitale. Un criminal care nu se căieşte merge īn Infern şi găseşte un cerc destinat criminalilor; un criminal care regretă fapta comisă merge īn Purgatoriu, dar nu găseşte un cerc unde să-şi ispăşească crima; īnsă merge acolo unde se pedepseşte tendinţa păcătoasă care a fost cauza crimei: la unii zgīrcenia, la alţii mīnia, la alţii altele.
Aş vrea să insist arătīnd că centrul de importanţă şi de semnificaţie al Purgatoriului se află īn cīntul XVI, adică la jumătatea īntregului univers construit de poetul italian. Aici, īn al cincizecilea cīnt al Divinei Comedii, găsim temelia īnvăţăturii lui Dante: ce anume a vrut el să ne spună cu prisosinţă. Ceremonialul e practic acelaşi ca peste tot: protagonistul ajunge pe o cornişă, vede un anumit păcătos, īl īntreabă cine este, cine se mai află alături de el şi realizează astfel o prezentare īn sinteză a respectivului păcat. Totodată face o panoramă a evenimentelor prezente şi trecute, a personajelor reale, istorice, literare sau mitologice, a tot ceea ce se ştie şi se cunoaşte. Ei bine, īn cīntul XVI, sufletul de referinţă este Marco Lombardo, altminteri o figură istorică ştearsă, identificată cu ezitări de comentatori. Marea īntrebare pe care Dante i-o adresează e următoarea: care este cauza răului pe Pămīnt? De ce atītea spirite damnate, de ce această avalanşă de păcătoşi?
Lo mondo č ben cosģ tutto diserto
dogne virtute, come tu mi sone
e di malizia gravido e coverto;
ma priego che maddite la cagione,
sģ chi la veggia e chi la mostri altrui;
ché nel ciel uno, e un qua gił la pone. (Purg. XVI, 58-63)
Unii aşază cauza răului īn ceruri, alţii pe pămīnt. Care este realitatea? Căci dacă vom şti de unde provine păcatul, vom putea apoi să-l combatem, să-l eliminăm. Spiritele de dincolo sīnt mai luminate la minte decīt noi, cei care īncă trăim. Sīnt datoare să ne īnveţe cum să procedăm. Iar Marco Lombardo īi explică următoarele lucruri. Muritorii īi atribuie Cerului toate evenimentele de pe pămīnt. Or această explicaţie e mincinoasă. Există liberul arbitru: Dumnezeu ne-a creat şi ne-a dat drumul īn lume. Noi sīntem responsabili de viaţa noastră, de destinul nostru, de opţiunile noastre. Dacă n-ar fi aşa, n-ar avea rost Infernul sau Purgatoriul. Aşadar pedeapsa şi recompensa depind de alegerea noastră, a fiecăruia. Sīntem investiţi cu liberul arbitru, īn baza căruia ne luăm deciziile, dar apoi sīntem şi răspunzători pentru ceea ce am ales.
A maggior forza e a miglior natura
liberi soggiacete; e quella cria
la mente in voi, che l ciel non ha in sua cura.
Perņ, se l mondo presente disvia,
in voi č la cagione, in voi si cheggia;
e io te ne sarņ or vera spia. (Purg. XVI, 79-84)
Asta este īnvăţătura principală: oamenii acţionează liber şi sīnt răspunzători pentru ceea ce fac. Iar Marco Lombardo īşi continuă explicaţiile, care dobīndesc o dimensiune mult mai amplă, devin aproape un curs academic prin evoluţia īnlănţuită a ideilor. Sufletul uman a fost creat simplu şi jucăuş, ispitit de plăceri la īnceput. Sīntem mai īnclinaţi spre păcat, fiindcă spiritul e uşuratic. Aşa că e nevoie de legi care să ne guverneze īn mod raţional, să ne īndemne să mergem nu după plăceri, ci după reguli. Bine, legile se fac, dar cine are grijă ca ele să fie respectate? Care sīnt acele instituţii? Nici una, din păcate! Rădăcina răului e īngropată īn adīncurile individului, care nu-şi asumă corect liberul arbitru. Dar ea este legată şi de organizarea politică a realităţilor din jurul nostru. Īn Evul Mediu se ştie că erau două mari puteri, Biserica şi Imperiul, Papa şi Īmpăratul, aflaţi īntr-o luptă permanentă. Marea dezbatere de-atunci asta a fost: cine e mai important? De aceea s-au creat şi două partide politice, guelfii şi ghibelinii. Era o confuzie instituţională, după cum notează poetul. Interferenţa dintre puterea civilă şi puterea religioasă a dus la decăderea Romei, la cearta dintre creştini, care nu mai ştiau de cine să asculte, de puterea seculară ori de cea bisericească. Problema trebuia rezolvată. După cum explică Marco Lombardo, Roma avea odinioară două astre luminoase, care iluminau ambele căi, pe cea a lumii şi pe cea a Domnului (luna e laltra strada / facean vedere, e del mondo e di Deo, XVI, 107-108). Apoi unul (Papa) l-a stins pe celălalt, i-a uzurpat puterile, iar spada s-a īntīlnit cu bastonul episcopal; puterile s-au contopit nociv. Acest aspect produce efecte teribile, fiindcă unul a ajuns să nu se mai teamă de celălalt (lipseşte separaţia puterilor īn stat, am spune cu terminologia noastră). Īn ziua de azi, īşi continuă personajul medieval analiza, Biserica de la Roma, īntrucīt a confiscat puterea civilă şi a alipit-o ilicit la cea religioasă, a căzut īn noroi. Iar protagonistul călător īl completează: ai dreptate, Marco, acum pricep de ce Leviţii (tribul ebraic din care proveneau preoţii) au fost excluşi de la stăpīnirea de bunuri: pentru a se limita doar la practicarea cultului.
Dante īşi prezintă de altminteri soluţia politologică, pe aceleaşi coordonate, şi īn tratatul Monarhia. El ne spune că ambele puteri instituţionale sīnt extrem de importante, sīnt ca Soarele şi Luna. Dar Īmpăratul trebuie să aibă grijă de trupurile noastre, iar Papa să vadă de sufletele noastre. Dacă există această conlucrare, la fel cum cele două astre cereşti colaborează pentru a ne lumina calea īn momente diferite, tensiunile se dizolvă. Īnsă dacă Papa vrea să ne conducă īn activităţile de zi cu zi, sau Īmpăratul vrea să strīngă dările şi impozitele de la mănăstiri, se creează această interferenţă. Problema politologică este legată de suprapunerea instituţiilor. Nu e clar cine ne comandă, iar atunci facem ce vrem, uităm că avem liberul arbitru, comitem păcatele, nu le regretăm şi ajungem pe calea pierzaniei. Iată centrul de semnificaţie al Purgatoriului, temelia īntregii structuri pe care poetul īşi īnalţă īnvăţămintele. După cum se constată, avem o strīnsă īmpletire de argumente istorice, politice, etice, administrative şi teologice, care vin să constituie ansamblul edificiului.
Eu unul am urmat această cale structurală pentru a vă face cunoscut sistemul. Dar fireşte că pot fi parcurse şi alte poteci īn prezentarea poemului. S-ar putea selecta o īnşiruire de personaje notabile, sau de artişti reprezentativi. Purgatoriul este o carte unde arta e la mare preţ, īn diversele sale forme de manifestare. Avem pictori, poeţi, miniaturişti, muzicieni. Ne confruntăm cu dezbateri despre finalitatea artei, despre specificul artelor. Dacă am urmări aceste boabe de mărgele, ale figurilor artistice care se perindă, l-am putea aminti pe muzicianul Casella, din cīntul II. Īl avem pe pictorul miniaturist Oderisi da Gubbio, admirat de Dante īn cīntul XI. Īl vedem pe Virgiliu, care e călăuza protagonistului şi īl īndrumă pīnă aproape de Paradisul Pămīntesc, de unde este preluat de Beatrice. Ascultăm mărturiile emoţionante ale poetului latin Staţiu, care tocmai şi-a īncheiat purificarea şi īi īnsoţeşte pe cei doi o vreme, īn ascensiunea spre Paradis. Īl auzim pe Sordello, un trubadur foarte īndrăgit de Dante, pe Bonagiunta Orbicciani, un poet contemporan dintr-o grupare artistică diferită, care īnsă dezbate despre trăsăturile specifice ale curentului dolce stil novo, sau pe Guido Guinizzelli, īnsuşi părintele acestei direcţii literare īn care se include şi Dante. Ni se face o scurtă prezentare a activităţilor, a preocupărilor, a obsesiilor lor estetice. Poetul provensal Arnaut Daniel īşi recită penitenţa folosindu-se de propriul grai īntre timp dispărut. Ce au toţi aceştia īn comun? Cunoaştem probabil numeroşi artişti din ziua de azi. Cum sīnt ei? Foarte aroganţi, foarte mīndri, cu nasul pe sus! Două mari vedete nu īncap īn aceeaşi īncăpere! Ei bine, la Dante, īn Purgatoriu, īncap, fiindcă acolo au īn comun umilinţa. Dacă nu s-ar fi umilit, ar fi sfīrşit īn Infern (unde e de asemeni plin de personalităţi semnificative). Casella īi cīntă din scripcă lui Dante, īl face să uite unde se află, dar apare imediat Cato şi īi alungă pe toţi, le reaminteşte datoria pe care o au, lansează implicit un mesaj īmpotriva artei pentru artă. Opera artistică trebuie să ne ajute la curăţarea sufletului, nu să ne distragă, prin frumuseţea ei, de la obligaţiile vieţii virtuoase. Sau miniaturistul medieval Oderisi da Gubbio, cīnd Dante īncepe să-l laude entuziast, īi răspunde cu multă modestie: frate, hīrtiile pictate de Franco Bolognese, concurentul meu, sīnt mai zīmbitoare; el e onorat acum de toată lumea, şi eu doar īn parte. A crezut Cimabue, cel faimos, că e cel mai bun īn pictură, iar acum Giotto e la modă, īncīt faima primului e deja īntunecată. Degeaba se īnchipuie vreunul mai mare. Peste doi ani, peste zece ani, peste o sută de ani va veni următorul. Trebuie să avem mereu īn faţa ochilor această conştiinţă a relativităţii şi umilinţa. Chiar celebri fiind, dacă ne pierdem smerenia, nu vom ajunge nici măcar īn Purgatoriu. Acesta este avertismentul transmis de toţi artiştii pe care-i īntīlnim acolo.
«Frate», disselli, «pił ridon le carte
che pennelleggia Franco Bolognese;
lonore č tutto or suo, e mio in parte. (...)
Credette Cimabue ne la pittura
tener lo campo, e ora ha Giotto il grido,
sģ che la fama di colui č scura.
Cosģ ha tolto luno a laltro Guido
la gloria de la lingua; e forse č nato
chi luno e laltro caccerą del nido.
Non č il mondan romore altro chun fiato
di vento, chor vien quinci e or vien quindi,
e muta nome perché muta lato. (Purg. XI, 82-84; 94-102)
Aşadar nu greşeşte Jacques Le Goff cīnd spune că Purgatoriul dantesc constituie īn literatură proiectul cel mai complex de reprezentare a instituţiei respective. Pe baza poemului au fost realizate apoi numeroase picturi, sculpturi sau adaptări. Dante este un minunat inginer al universurilor fictive şi un mare arhitect. Iar după ce am constatat toate acestea, vom putea merge să admirăm cuvintele şi să analizăm strategiile stilistice, rimele, metaforele dintre care unele sīnt buimăcitoare. Dante e totuşi cel mai mare poet al culturii italiene.
Dar am vorbit mai bine de o oră şi, după cum constataţi, nu m-am referit aproape deloc la partea de literatură a Purgatoriului. Ci doar la acest proiect impresionant, unic īn felul lui, care şi azi ne captează atenţia, fiindcă are la temelia sa un grup de valori etice, care poate că ne frămīntă şi pe noi. Cum să facem pentru a ne mīntui? Sau cum să facem pentru a fi mai buni? (Indiferent dacă mai credem sau nu īn mīntuire.) Cum să trăim mīine mai bine decīt trăim azi? Noi īn sinea noastră. Noi cu ceilalţi. Care este traseul pentru a ne īmbunătăţi viaţa? La orice vīrstă, īn orice secol. Dante ne oferă un şir de soluţii. Cheia principală este cea la care revin acum, fiindcă este aceeaşi cu care am pornit la drum, īn prezentarea mea de azi, şi anume pasajul din Evanghelia după Matei: Oricine se va īnălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi īnălţat. Umilinţa ne īmpinge īnainte. Aroganţa ne doboară.
Vă mulţumesc.
(Conferinţă susţinută la Clubul Saeculum din Beclean, joi, 26 aprilie 2012)
Bibliografie succintă
1) Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Purgatoriul, Paradisul, īn traducerea lui George Coşbuc, ediţie īngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000;
2) Dante Alighieri, Purgatorio, La Divina Commedia annotata e commentata da Tommaso Di Salvo, con illustrazioni, Bologna, Zanichelli, 1993;
3) Dante Alighieri, La Divina Commedia, riassunti, introduzioni critiche e commento a cura di Emilio Alessandro Panaitescu, 6 vol., ediţie de lux cu ilustraţii celebre, Milano, Fratelli Fabbri Editori, 1963-1965;
4) The Dante Encyclopedia, edited by Richard Lansing, London and New York, Routledge, 2010;
5) Esperimenti danteschi. Purgatorio 2009, a cura di Benedetta Quadrio, Genova-Milano, Casa Editrice Marietti, 2010;
6) Jacques Le Goff, Naşterea Purgatoriului, 2 vol., trad., pref. şi note de Maria Carpov, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1995.