Laszlo Alexandru
PLAY BACK
Nu eram ceea ce s-ar numi un amic al lui Gheorghe Grigurcu. La debutul meu editorial cu volumul Īntre Icar şi Anteu, īn primăvara lui 1997, mi-am transformat drepturile de autor īn exemplare de carte, pe care le-am trimis cu poşta cītorva zeci de scriitori şi comentatori culturali. Printre ei, şi lui Grigurcu. Marea majoritate a volumelor expediate a pierit aşa cum a apărut: fără urmă. Şi totuşi scriitorul din Tīrgu-Jiu m-a surprins printr-o cronică foarte călduroasă, entuziastă la adresa mea, tipărită īn Romānia literară, revista-etalon a acelor momente din cultura romānă. O situaţie absolut neprevăzută.
M-am simţit obligat să-i mulţumesc prin două-trei rīnduri protocolare. Am schimbat apoi cīteva scrisori pe un ton senin. După o vreme, pe neaşteptate, mi-a propus să ne cunoaştem personal. Să merg īn gara din Cluj, īntr-o noapte, pe la ora 3. El urma să vină de la Tīrgu-Jiu, īn drum spre Bistriţa. Avea de schimbat trenul şi de aşteptat vreo trei ceasuri, pīnă īn zorii zilei. De ce să nu povestim de una şi de alta, din viaţa literară? Īmprejurarea mi s-a părut de tot bizară. Dar scriitorii nu sīnt tocmai persoanele cele mai previzibile, aşa că mi-am zis: de ce nu? Īn sordida sală de aşteptare, printre babele culcate peste scaune, sarsanalele răsfirate pe podele şi lumpen-călătorii ce sforăiau indolenţi, noi problematizam despre criza culturii. Īn ciuda somnului care-mi dădea tīrcoale pe la gene şi a situaţiei groteşti care, prin străfunduri, mă amuza copios, am petrecut cīteva ore agreabile, īn ce priveşte comunicarea intelectuală.
Au mai trecut cīteva luni, poate chiar un an. Īntr-o zi m-am pomenit cu un telefon din partea lui, cu o rugăminte presantă. Trebuia să vină la Cluj, īmpreună cu soţia sa, la un control medical inopinat, l-aş putea găzdui pe vreo două-trei zile? Am īncercat să-i explic că nu dispun decīt de două camere foarte strīmte, īn care de unul singur de-abia īncap, nu-i voi putea asigura minimul confort, ba nici măcar spaţiul vital necesar īn asemenea īmprejurări. Dar pe el nu confortul părea să-l intereseze. A insistat că are nevoie doar de-un adăpost provizoriu, oricīt de modest, pentru a nu sta īn gară. L-am primit.
Cele cīteva zile au devenit cīteva săptămīni. Săptămīnile au devenit cīteva luni. Ceea ce pornise ca o banală vizită medicală s-a transformat instantaneu īntr-un pericol de viaţă şi de moarte. Cancer īn stadiul 4 (din 5) nu e nici măcar scris pe hīrtie o figură de stil. Şi a-nceput lupta pentru supravieţuire. Cu paşii de tatonare, cu ezitările, cu manevrele de īncercuire a bolii, cu accesele de speranţă, cu izbucnirile de disperare. Pentru prima dată īn viaţa mea, am avut sub ochi toate detaliile crīncene ale unei asemenea īncleştări. Noi, ceilalţi doi, ne-am pus complet la dispoziţia bolnavului. Soţia sa i-a fost menajeră, farmacistă şi bucătăreasă. Eu i-am fost secretar particular, confident şi şofer. Ne-am lăsat deoparte orice proiecte personale sau profesionale, pentru a-i sta īn preajmă. Mai importantă decīt fiinţa noastră era implicarea totală, alături de omul suferind, pentru a-l ajuta să izbīndească. Nu acceptam ca maladia să īnvingă.
Toate conexiunile lor din lumea medicală clujeană au fost mobilizate. Toate resursele financiare ale familiei sale au fost luate īn considerare. Toate posibilele tratamente au fost activate (la un moment dat, ţin minte că se acţiona pe trei căi terapeutice diferite, īn paralel). Nu īnceta să mă surprindă contrastul dintre īnfăţişarea lui fizică, pe zi ce trecea tot mai slăbită, filiformă, scheletizată, şi forţa sa interioară impresionantă, de-o rară īndīrjire.
N-ar fi corect şi nici nu doresc să intru īn descrieri fiziologice. Mai curīnd un profil uman mă interesează să punctez aici, confruntat cu un moment-limită şi lipsit de vreo garanţie privind deznodămīntul pozitiv. O anumită situaţie poate că e definitorie. Īntr-o dimineaţă, la ora de vīrf, īl duceam cu maşina spre şedinţa de chimioterapie. Īn stīnga mea, pe banda a doua, era un camion imens, cu roata cīt noi trei laolaltă. Şoferul nu m-a văzut īn oglinda laterală şi a cīrmit brusc, īncercīnd să se apropie de trotuar. A lovit portiera din dreptul meu, mi-a turtit aripa stīnga faţă şi n-a lipsit mult să se urce chiar peste noi. Am tras o spaimă serioasă. Ne-am oprit maşinile īn trafic, m-am extras cu greu de la volan şi am īnceput obişnuitele pertractări: tu eşti de vină, că ai schimbat banda de mers fără să te asiguri; ba tu eşti de vină, că n-ai respectat distanţa legală īn timpul deplasării; ba tu eşti de vină, că nici măcar n-ai semnalizat cīnd ai schimbat banda etc. etc.
Īn toiul disputei, l-am văzut pe Grigurcu deşurubīndu-se cu eforturi de pe scaun. La capătul puterilor, cu o mīnă se sprijinea pentru a se ridica īn picioare, cu cealaltă mīnă ţinea de nişte tuburi care-i ieşeau din organism şi drenau lichidele de diverse culori care se scurgeau din el. S-a apropiat clătinīndu-se palid şi ne-a spus seniorial: Nu vă mai certaţi, eu sīnt de vină!. L-am repezit cu nedumerire: Cum să fiţi dumneavoastră de vină, că doar sīnteţi pasagerul, eraţi pe scaunul din dreapta!. Iar el, pe acelaşi ton placid: Da, numai eu sīnt de vină. Dacă nu eram bolnav, acum n-aţi fi venit cu mine la spital şi nu v-aţi fi distrus maşina. L-am trimis să se aşeze la loc, să nu se mai amestece īntr-o discuţie īntre automobilişti. Am clarificat apoi situaţia cu preopinentul, i-am luat datele de identificare şi actele de asigurare, stabilind şi următorii paşi īn vederea declaraţiilor la poliţie şi a reparaţiilor.
Alte amintiri ale mele se derulează cu o viteză ameţitoare. Īmbrăţişarea şi lacrima lui īn ochi, cīnd a plecat de la mine cu niscaiva speranţe de īnsănătoşire şi afirmaţia lui fermă: Dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa. (Nu, nici pomeneală de aşa ceva, Dumnezeu i-a dat zile de trăit.) Numeroasele sale vizite ulterioare, la controale medicale periodice (devenise deja de-al casei īn locuinţa mea, nu?). Expresia bizară a privirii sale, ceva īntre curiozitate, cinism şi reproş, cīnd a īntrerupt una din conversaţiile noastre, pe o temă oarecare, pentru a-mi lansa īntrebarea sunīnd a acuzaţie: Foarte sincer, aşa-i că nici dumneavoastră n-aţi crezut că voi scăpa?. Era genul de īntrebare retorică, lipsită de orice răspuns confortabil. Ce să-i fi replicat? Că indiferent de ceea ce credeam sau nu credeam, am făcut tot ce mi-a stat īn putinţă ca el să izbīndească?
Īn plan publicistic, fiecare şi-a văzut de drumul lui. Am īnregistrat īn trei, la invitaţia lui Ovidiu Pecican, o serie de convorbiri culturale, pe care eu le-am transcris migălos şi care ulterior au apărut īn volumul Vorbind. Nu reţin să-mi fi mulţumit pentru efort. Cīteva cronici literare ale lui Gh. Grigurcu la cărţi de-ale mele au mai apărut īn presă, dar erau toate amplu descriptive, rezervate ca ton şi calibru al elogiilor (mi-a explicat īnţelept că e mai bine să evităm suspiciunile şi l-am aprobat instantaneu, nu-i vorba). Iar unele manevre de-ale sale şi judecăţi din sfera publică au īnceput să mă pună pe gīnduri, să mă irite, şi după o vreme mi-au provocat intervenţiile polemice.
După ce-a trăit cīteva decenii cu imaginea de victimă, căci a fost lipsit de-un domiciliu adecvat, de-o carieră glorioasă şi-o publicaţie pe care s-o coordoneze, Gheorghe Grigurcu s-a trezit dintr-odată la şefia revistei Columna. Avea gīnduri mari şi şi-a mobilizat prietenii. Mie a insistat să-mi ofere pagina de cronică literară. I-am explicat că nu ţin cu tot dinadinsul la această onoare, prefer mai curīnd libertatea. Īnsă el a stăruit că vrea să mă clasicizeze. Īn primul număr, am ales să comentez un volum memorialistic semnat de Monica Lovinescu. Mai mult decīt o recenzie convenţională, am elaborat un text nuanţat, care lua īn discuţie aspectele admirabile, dar şi detaliile contestabile ale cărţii. Structura duală a intervenţiei mele era prevestită īncă din titlu: Grīul şi neghina.
Bănuiesc, din depărtare, consternarea care se va fi produs la Tīrgu-Jiu. Fapt este că īn mod bizar pentru analele presei culturale cronica mea literară era urmată de un amplu comentariu ditirambic la adresa Monicăi Lovinescu, semnat de o oarecare Elvira Iliescu, cică pentru reechilibrarea perspectivei. Dar ce să mai echilibrezi dintr-un articol plasat, el īnsuşi, la jumătatea balanţei?! Şi īntregul grupaj era precedat de o prezentare a lui Gh. Grigurcu, unde şeful revistei făcea plecăciuni adīnci către venerabila pariziană, o asigura de sentimentele sale cele mai bune şi īncerca, oarecum, să dilueze condescendent nesăbuinţa unui comentator pripit. (Ăsta eram eu.)
Dezgustul meu a fost instantaneu, la vederea produsului. Mă īntrebam doar cum să reacţionez mai adecvat. Amicul Ion Solacolu, de obicei ponderat şi īnţelept īn sfaturile sale, ţin minte că de data aceea a fost absolut furios. Mi-a spus că el are o experienţă īndelungată īn presa liberă occidentală şi nu şi-ar fi permis niciodată o asemenea manevră murdară. Īn emigraţia romānă din Anglia, īmi povestea el, parcă s-a īntīmplat ceva asemănător, cu decenii īn urmă, īnsă cel manipulat şi-a prezentat instantaneu demisia. Prin urmare n-ar mai trebui să stau pe gīnduri. Dar eu īncă ezitam, confruntat cu stupefacţia că un Gheorghe Grigurcu, după zeci de ani de lamentaţii la adresa cenzurii şi a victimizării, īndată ce prinde o felie de Columnă, se comportă ca un Teodor Vārgolici sau Valeriu Rāpeanu.
Am ajuns la concluzia că e vorba de-o nemulţumire personală, nu are sens să-i dau amploare. Fusesem abuzat, īn calitate de colaborator al unui periodic cultural, asta este, ne īnvăţăm minte şi mergem mai departe. Dar apoi a apărut incidentul legat de Mihail Sebastian.
Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului brăilean, Gh. Grigurcu a ţinut să se afirme printr-un serial īn trei volete, publicat la loc de cinste, īn Romānia literară. Acolo īşi dădea el īntreaga măsură a astuţiei, răsturnīnd pe dos ceea ce lăudase īntr-un comentariu precedent. Situaţia mă amuzase, mai īntīi, mă iritase mai apoi. Dar mai cu seamă finalul analizei sale mă indignase de-a binelea. Şi nu atīt pentru procesul de intenţii ce-i era intentat, cu toată seninătatea, scriitorului sărbătorit: de-ar mai fi avut zile de trăit, e foarte cu putinţă să fi apucat, alături de cohorta de confraţi din felurite generaţii, pe drumul ideologizării, al colaboraţionismului ce a īnlocuit «dezmeticirea Romāniei» la care se aştepta şi pe care o identificase cu momentul «cīnd se va pune serios problema răspunderilor». Pe ce anume se baza Grigurcu, speculīnd că, dacă ar fi trăit, Sebastian s-ar fi dat cu comuniştii?! Pe argumentul că, īn două-trei zile de activitate la Romānia liberă, după 23 august 44, M. Sebastian s-a scīrbit de ce-a văzut acolo şi-a renunţat?! Şi ce fel de reproş era ăsta: de-ar fi trăit, e foarte cu putinţă să fi făcut cutare?
Bun, dar Mihail Sebastian n-a trăit. A pierit īntr-un accident rutier nefericit, la nici 38 de ani, după ce supravieţuise miraculos războiului şi pe cīnd toate căile destinului păreau să i se lumineze. Cum e văzută īntīmplarea tragică, prin ochii comentatorului său de la centenar? Diaristului i s-a dat libertatea de a pleca īn eternitate. Astfel, Mihail Sebastian, unul dintre cei mai de seamă oameni de litere din interbelicul romānesc, are şansa de a rămīne de-a pururi tīnăr, strict egal cu propria-i conştiinţă pe care istoria n-a pus-o la īncercare. Referindu-se la scriitorii romāni care au părăsit această lume īn preajma instaurării comunismului, G. Călinescu aprecia că au murit «prudent» . Retezarea ipotezelor de relansare biografică şi profesională a unui scriitor īn plină forţă creatoare e considerată o eliberare?! Evreul care a scăpat miraculos de pogromurile īnşirate unul după celălalt şi-a fost dat afară (īn virtutea legilor antisemite) din toate ocupaţiile pe care le exercita spre a supravieţui s-a lăfăit cumva īntr-o seninătate nebuloasă, cu o conştiinţă pe care istoria n-a pus-o la īncercare?! Victima care piere īngrozitor şi absurd īn tinereţe a avut, dimpotrivă, norocul să moară prudent?!
Aceste rīnduri persiflatoare le scria tocmai Gheorghe Grigurcu, acela care, doar cīţiva ani mai devreme, plīngea īnspăimīntat de ipoteza propriului său deces iminent. Omul care cunoscuse deja anticamera morţii, la vīrsta senectuţii, şi gustase toate supliciile angoasei de-a pieri, de unde-şi luase oare cinismul revoltător de-a batjocori moartea unui coleg mai tīnăr de condei, căruia soarta īi retezase aşa devreme viaţa?!
Tot cam pe vremea cīnd criticul de la Tīrgu-Jiu se īndeletnicea să persifleze, īn presa literară, dispariţia prematură a unui scriitor evreu, fostul disident Paul Goma se agita să īmprăştie, īn viaţa publică, argumentele antisemite de odinioară ale mareşalului Ion Antonescu. Īn războiul mondial, aparatul de propagandă pentru a justifica ampla campanie de discriminare, izgonire şi asasinare a evreilor de către instituţiile statului romān plasase acţiunile exterminatoare īn relaţie de cauză-efect. Deoarece evreii i-ar fi atacat, cu un an mai devreme, pe soldaţii romāni īn retragere din Basarabia, era timpul să-şi primească pedeapsa meritată. Aceasta este şi ideea fundamentală a cărţii lui Paul Goma, Săptămīna Roşie, plasată pe internet īn zeci de ediţii şi răspīndită prin librării īn versiuni cărora nimeni nu le mai ştie şirul. Pe līngă performanţa de-a azvīrli vina pe umerii victimelor (căci evreii, nu-i aşa, au fost pedepsiţi pentru ce-au făcut anterior inclusiv copiii de doi ani, linşaţi alături de părinţii lor ), prozatorul parizian mai reuşea şi performanţa de-a nega explicit producerea Holocaustului faptă sancţionată de legislaţia īn vigoare: Doar ştim, avem şi hīrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul romānesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!») (vezi Paul Goma, Săptămīna Roşie 28 iunie 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273).
O sumă de intelectuali, publicaţii culturale şi instituţii din Romānia s-au delimitat de ipotezele antisemite exprimate de Paul Goma. Reacţia sa? I-a dat īn judecată pe toţi cei care i-au trecut prin minte, pentru a-şi face niţică publicitate. Dar se apropiau termenele de judecată şi era binevenită orice zvīcnire īn favoarea năstruşnicei iniţiative a beletristului de a-şi impune ideile cu ajutorul tribunalului. Aşa a reapărut īn decor infatigabilul Gheorghe Grigurcu. Īn Jurnalul naţional din 5 sept. 2007 a lansat un vibrant omagiu la adresa romancierului aflat īn centrul scandalului şi ne-a asigurat, pe noi toţi, că oricīte obiecţii īn bună ori rea credinţă i-am aduce, Goma se cade a fi socotit atīt drept unul din scriitorii noştri de seamă, cīt şi drept un reper moral de prim ordin.
Paul Goma a fost un reper moral de prim ordin, pe vremea mişcării sale anticomuniste de protest, din 1977. Unde era pe vremea aceea Gheorghe Grigurcu, de nu i s-au auzit elogiile la adresa lui Goma? Ei, un să fie, scria neşte versuri. Au trecut treizeci de ani, Goma a schimbat macazul, din promotor al valorilor democratice a devenit propulsor al neghiobiilor extremiste. Hop şi Grigurcu despre reperul moral. Şi unde? Īn ziarul finanţat de Dan Voiculescu, personaj la gītul căruia atīrnă patalamaua de colaborator al Securităţii ca poliţie politică, fiindcă şi-a turnat o verişoară. Mascarada vieţii publice romāneşti īnghite multe. Printre ele inclusiv bizareria de a-l vedea pe cinicul Grigurcu dīndu-i ceferticat de moralitate antisemitului Goma, īn gazeta securistului Voiculescu. Să plīngem ar fi prea mult, să rīdem n-avem putere. Ne mai rămīne dezgustul.
P.S. Aflu din īnsemnările directorului revistei Acolada lu Grigurcu (nr. 6/2011, p. 26, 28) că aş fi un lefegiu dubios, fiindcă mi-am vīndut marfa proastă scrisul pe bani buni: Observ la polemistul nostru absolut manifestarea defel agreabilă, pe şleau spus păgubitoare pentru d-sa, a unei concrescenţe cu filosemitismul radical, cel care vīnează «antisemiţii» oriunde i se pare că ar putea hălădui, sau care, fără jenă, īi improvizează. ( ) O atitudine care, neīndoios, nu aduce nici un serviciu seminţiei lui David, ci dimpotrivă, o izolează, o face antipatică. Stratagemele ieftine ale lui Laszlo Alexandru trădează un partizanat, după cum se zvoneşte[,] materialmente profitabil .
Pot să-l asigur pe Gh. Grigurcu de faptul că, inclusiv īn prezent, trăiesc īn acelaşi apartament strīmt pe care-l cunoaşte prea bine. Pentru publicaţiile mele care vizează corecta cunoaştere a Holocaustului, am primit din partea Ocultei Evreieşti Mondiale aceleaşi sume fabuloase pe care le-am căpătat şi din partea lui Gheorghe Grigurcu, pe vremea cīnd locuia la mine pentru a se trata de cancer: absolut nimic.