Laszlo Alexandru

 

TEORIA NELECTURII

Realitatea balcanică ne prezintă săptămînal, cînd nu aproape zilnic, situaţii de fraudă ori plagiat. Nu e nevoie de cursuri teoretice aprofundate pentru a stimula inventivitatea umană pe calea spre înşelăciune. Cu atît mai uluitor se demonstrează eseul lui Pierre Bayard, Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit (tradus la Ed. Polirom în 2008). La prima vedere ne lasă impresia unui ghid de vacanţă uşurel şi relaxant, pe alocuri amuzant, de tipul legilor lui Murphy. Dar, îndată ce răsuceşti coperta, te pomeneşti cu lucruri de tot serioase, detaliate cu ironică dezinvoltură.

Nu e de neglijat autorul însuşi, profesor de literatură franceză la Universitatea Paris VIII care a mai publicat cercetări despre Romain Gary, Marcel Proust ori Hamlet. El ne asigură din start că nu are de gînd să ne prezinte doar o serie de tehnici de “descurcare” prin multitudinea volumelor care ne înconjoară, ci conturează un veritabil discurs de ansamblu asupra lecturii. Demersul său “urmăreşte să ne reamintească în permanenţă că relaţia noastră cu cărţile nu este un proces continuu şi omogen, aşa cum ne vînd iluzia anumiţi critici, nici locul unei cunoaşteri transparente de sine, ci un spaţiu obscur bîntuit de frînturi de amintiri”.

Pentru asta Pierre Bayard procedează la o punctare sintetică a ingredientelor procesului. Doar că el înhaţă mănuşa şi-o răsuceşte invers, construind pur şi simplu o teorie a nelecturii. Şi, pentru ca lucrurile să nu rămînă la simplul nivel al speculaţiilor, profesorul îşi însoţeşte observaţiile cu pasaje literare din autori semnificativi.

Iată-l de pildă pe cutare personaj al lui Robert Musil, generalul Stumm din Omul fără însuşiri, pornit în căutarea unei idei originale pe care să i-o dăruiască iubitei sale. În acest scop merge să se documenteze la biblioteca imperială, dar se pomeneşte în faţa ochilor cu nu mai puţin de trei milioane şi jumătate de volume. Calculînd parcurgerea unei cărţi pe zi, tot i-ar trebui vreo zece mii de ani pentru a cunoaşte totul. Aşadar lectura cantitativă este o zădărnicie, exerciţiile noastre cognitive reprezintă parcursuri subiective, aleatorii. Am pornit într-o anumită direcţie exploratorie, dar puteam merge la fel de bine şi în alta.

Generalul Stumm este atunci consiliat de un bibliotecar specializat, care-i prezintă o altă cale de nelectură: el cunoaşte fiecare carte din imensul său depozit, deoarece n-o citeşte pe nici una! În cuvintele paradoxale ale eroului musilian, “este secretul tuturor bibliotecarilor buni să nu citească niciodată din cărţile de care au grijă altceva mai mult decît titlurile şi tabla de materii. / - Cine se lasă atras mai mult de conţinut, m-a învăţat el, e pierdut ca bibliotecar. Nu va mai cîştiga niciodată o privire de ansamblu! / L-am întrebat atunci, cu respiraţia literalmente tăiată: / - Aşadar dumneavoastră nu citiţi niciodată vreuna din cărţile astea? / - Niciodată, cu excepţia cataloagelor. / - Şi totuşi sînteţi doctor în literatură? / - Sigur. Chiar docent universitar; profesor de bibliologie”. Interesul pentru o anumită carte împinge la neglijarea tuturor celorlalte. Un bun cititor trebuie să fie un Casanova care voiajează superficial, din floare-n floare.

“Cel care stă cu nasul în cărţi este pierdut pentru cultură, şi chiar pentru lectură”, ne spune ricanînd domnul profesor. Importante sînt nu volumele în sine, ci cărţile despre cărţi, lucrările care ne descriu morfologia universului livresc, “comunicarea şi corespondenţa dintre cărţi, şi nu cutare carte în mod special”. Asta deoarece contează mai mult nu ideile ca atare, ci relaţiile dintre ele. Iar un om cultivat e bine să se comporte la fel cum “un responsabil cu traficul feroviar trebuie să fie atent la raporturile dintre trenuri, adică la încrucişările şi corespondenţele lor, şi nu la conţinutul individual al unei garnituri sau alteia”.

A fi om de cultură înseamnă să ai un bun simţ al orientării în ansamblul informaţiilor aruncate în carusel. Nu să aprofundezi un volum sau altul, ci să-ţi găseşti cu abilitate reperele în corul dezbaterii. Iată, spre exemplu, Ulise de Joyce, pe care Pierre Bayard ne mărturiseşte cu seninătate că nu l-a citit vreodată şi nici n-are de gînd. Ştie însă prea bine, de cîte ori vine vorba despre opera asta literară în cadrul unei conversaţii, “că este o reluare a Odiseei, că aparţine curentului fluxului de conştiinţă, că acţiunea are loc la Dublin într-o zi etc. Şi de aceea, în timpul cursurilor, mi se întîmplă frecvent să fac referire la Joyce fără să clipesc”.

O mică escrocherie? Da, însă nu doar atît. E şi o strategie de confruntare cu expresia polimorfă a culturii cotidiene. La urma urmelor biblioteca personală a fiecăruia cuprinde multe spaţii albe, lecturi esenţiale omise. Însă locurile “pline” din care e structurată sînt suficient de numeroase pentru a ne ascunde lipsurile. Şi oricum într-o conversaţie mondenă sărim de la un subiect la altul, în reînnoita probă a virtuozităţii dezinvolte. Cel ce s-ar înverşuna să disece răbdător un argument ar trece în ochii celorlalţi drept un pisălog teribil. După cum subliniază autorul francez, în discuţiile publice nu se vorbeşte despre o carte anume, ci despre o bibliotecă colectivă; nu despre cutare element cultural izolat, ci despre relaţiile care se constituie în cadrul sistemului. Predomină sinteza superficială, în defavoarea analizei tenace.

Un alt aspect al “necititorului” matur ţine de capacitatea de-a discerne rapid mizele intelectuale ale unui text, ierarhia informaţiilor, orientarea ideilor dintr-o carte. Intuiţiile pot fi fructificate cu ajutorul aspectului de suprafaţă al produsului cultural. “O carte încetează să ne mai fie necunoscută din momentul în care intră în cîmpul nostru perceptiv, iar a nu şti nimic despre ea nu ne împiedică deloc să visăm la ea sau să discutăm despre ea. Încă înainte de a o deschide, simpla indicaţie a titlului sau cea mai mică privire aruncată copertei sînt de ajuns ca să suscite, la omul cultivat şi curios, o serie de imagini şi de impresii care nu cer decît să se transforme într-o primă părere, facilitată de reprezentarea pe care cultura generală o oferă asupra ansamblului cărţilor.”

Un maestru al nelecturii pare să fi fost Paul Valéry. El oricum predicase despărţirea biografiei auctoriale de conţinutul operei. A mers mai departe de-atît, cînd a scris şi-a expus dezinvolt despre cărţi pe care nu le-a citit! Iată-l pronunţîndu-se la moartea celui mai semnificativ prozator din vremea sa. “Deşi cunosc abia un singur volum din marea operă a lui Proust şi deşi arta însăşi a romancierului e aproape de neconceput pentru mine, ştiu totuşi foarte bine, datorită puţinului pe care am avut răgazul să-l citesc din În căutarea timpului pierdut ce pierdere excepţională au suferit Literele de curînd; şi nu doar Literele, ci mai ales această societate secretă pe care o compun, în fiecare epocă, cei care îi dau adevărata ei valoare”. Prestigiul vorbitorului îi atenuează neprofesionalismul, punîndu-l pe seama cochetăriei.

Dar dacă Paul Valéry nu l-a citit pe Marcel Proust, de unde ştia oare la moartea aceluia că a pierit un spirit de excepţie? Prin intermediari, căci ideile noastre protocolare pot fi împrumutate din opiniile de autoritate ale momentului. “De altfel, mi-ar fi fost de ajuns, în cazul în care n-aş fi citit nici un rînd din această vastă operă, faptul că spirite atît de diferite ca Gide şi Léon Daudet sînt de acord asupra importanţei sale pentru a fi la adăpost de orice îndoială; o întîlnire atît de rară nu poate avea loc decît în proximitatea certitudinii. Trebuie să fim liniştiţi: cînd cei doi spun acelaşi lucru, înseamnă că aşa este.”

O viclenie subtilă, folosită pentru a ascunde nelectura, este divagaţia. La primirea în Academia Franceză pe locul rămas după Anatole France, în 1927, circumstanţa îl obliga pe Paul Valéry să facă elogiul predecesorului. Poetul se achită de sarcină cu perfidia laudelor în doi peri, ce fac să se întrezărească batjocura, dar şi prin generalităţi dintre cele mai absconse, ce nu garantează că opera comentată a fost într-adevăr lecturată. “Publicul i-a purtat o recunoştinţă infinită ilustrului meu predecesor pentru faptul de a-i fi dat senzaţia unei oaze. Opera sa nu uimea decît într-un fel blînd şi agreabil prin contrastul înviorător dintre o manieră atît de măsurată şi stilurile strălucitoare sau extrem de complexe elaborate din toate direcţiile. Părea că uşurinţa, claritatea, simplitatea s-au întors printre noi. Sînt zeiţe care plăceau majorităţii. Era de îndată îndrăgit un limbaj ce putea fi gustat fără a reflecta prea mult la el, care seducea printr-o aparenţă atît de naturală şi a cărui limpezime, fără îndoială, lăsa să se întrezărească uneori un gînd ascuns, dar nu misterios; dimpotrivă, unul întotdeauna uşor de descifrat, dacă nu întotdeauna deplin liniştitor. Exista în cărţile sale o artă desăvîrşită de a atinge în treacăt ideile şi problemele cele mai grave. Nimic nu reţinea aici privirea, afară doar de miracolul de a nu întîmpina nici o rezistenţă.” Iar registrul ambiguităţii divagante poate fi prelungit la infinit. “Ce e mai preţios decît delicioasa iluzie a clarităţii care ne dă senzaţia că ne îmbogăţim fără efort, că gustăm plăcerea fără să ne ostenim, că înţelegem fără să fim atenţi, că ne bucurăm de spectacol fără să plătim? / Binecuvîntaţi fie scriitorii care ne scutesc de povara gîndirii şi care plăsmuiesc cu uşurinţă o aparenţă luminoasă pentru complexitatea lucrurilor.”

Metoda a fost repetată de Paul Valéry la moartea altui nume important al literelor franceze, Henri Bergson. În discursul omagial pe care i-l consacră, îşi asigură publicul că “nu mă voi ocupa de filosofia lui. Nu e momentul să începem o examinare care cere să fie aprofundată şi nu poate fi astfel decît la lumina unor zile mai senine şi în plenitudinea exerciţiului gîndirii”. Se impun oare şi niscaiva evaluări mai concrete? Poetul recurge atunci la tehnica pointilistă. “Problemele foarte vechi şi, în consecinţă, foarte dificile pe care Bergson le-a tratat, precum cea a timpului, cea a memoriei şi mai ales cea a dezvoltării vieţii, au fost reînnoite de el, iar situaţia filosofiei, aşa cum se prezenta ea în Franţa acum cincizeci de ani, straniu modificată.”

După aceste vagi remarci, divagaţia pompoasă îşi reocupă locul de frunte. “Figură foarte elevată, foarte pură, superioară a gînditorului şi poate unul dintre ultimii oameni care vor fi gîndit exclusiv, profund şi superior, într-o epocă în care lumea gîndeşte şi meditează din ce în ce mai puţin, în care civilizaţia pare, pe zi ce trece, să se reducă la amintirea şi la vestigiile pe care le păstrăm din bogăţia multiformă şi din producţia ei intelectuală liberă şi supraabundentă, în vreme ce mizeria, angoasele, constrîngerile de tot felul înfrîng sau descurajează iniţiativele spiritului, Bergson pare deja să aparţină unei vîrste revolute, iar numele său să reprezinte ultimul mare nume din istoria inteligenţei europene”. Ei, da.

Amuzantă e mai cu seamă situaţia în care doi inşi stau de vorbă pe marginea unui volum pe care nici unul dintre ei nu l-a citit. Situaţia se petrece în momentul de vîrf al romanului Numele trandafirului. Călugărul Jorge da Burgos (pastişat după Jorge Luís Borges) îi oferă spre lectură un manuscris detectivului Guglielmo (pastişat după Sherlock Holmes şi Cîinele din Baskerville). Numai că paginile sînt unse cu otravă şi răsfoirea lor produce moartea curiosului. Aşadar Guglielmo preferă să lase deoparte cadoul fatal şi să-i povestească ucigaşului conţinutul. Ar fi vorba despre a doua carte din Poetica lui Aristotel, care încurajează rîsul şi parodierea lumii sfinte: o situaţie inacceptabilă pentru bătrînul orb, scufundat în aburii fanatismului, dar incitantă pentru investigatorul partizan al gîndirii îndrăzneţe şi al cunoaşterii fără frontiere. “Încet-încet mi-a apărut în minte această a doua carte, aşa cum ar fi trebuit să fie. Ţi-aş putea-o povesti aproape în întregime, fără să mai citesc paginile care ar trebui să mă otrăvească. Comedia se naşte în acele komas, sau în satele ţăranilor, ca o sărbătorire veselă după un prînz sau după o festivitate. Nu povesteşte despre oameni renumiţi sau puternici, ci despre fiinţele păcătoase şi caraghioase, nu ticăloase, şi nu se sfîrşeşte cu moartea personajelor. Provoacă ridicolul, arătînd defectele şi viciile oamenilor obişnuiţi. (…) Aşa este?”

Între un nevăzător, care n-avea cum citi cartea prohibită, şi un cercetător prudent, care nu are de gînd să plătească lectura cu viaţa, se desfăşoară dezbaterea despre unicul exemplar al manuscrisului celebru, care va sfîrşi în flăcări. Pesemne că admiratorii romanului scris de Umberto Eco au fost cuceriţi de trama ingenioasă. Ei ar fi putut remarca, totuşi, că la temelii a fost plantată sămînţa unui sofism ironic.

Cum izbutesc cei doi adversari să se întreţină pe marginea unei lucrări pe care n-au citit-o? Ei dovedesc, de fapt, un mare profesionalism, fiindcă “orice carte se supune unei logici”. Aşa se face că, dacă ştim persoana sau gîndirea autorului, putem deduce conţinutul volumului scris de el. Şi, pe lîngă acestea, “o carte nu se limitează la ea însăşi, ea este în egală măsură constituită, din momentul în care e difuzată, de totalitatea dinamică a seriilor de schimburi pe care circulaţia ei le suscită. Să fii atent la aceste schimburi înseamnă aşadar să ai acces la ea, dacă nu să o şi citeşti”. Contextul receptării facilitează percepţia asupra textului.

Un rol important îl joacă şi conceptul de carte-ecran, ce reprezintă impresia pe care ne-o facem despre o operă pe care n-am citit-o sau am uitat-o. În viaţa de toate zilele conţinutul volumelor parcurse vine să configureze o lume ipotetică; ne creăm o imagine proprie despre o operă, iar apoi o tot vehiculăm în dialoguri, conversaţii, amintiri etc. Însă universul volumului pe care credem că-l stăpînim în memoria noastră adesea nu se suprapune fidel peste cartea respectivă.

Lipsa de coordonare între intenţiile autorului şi percepţiile cititorilor se poate verifica la scară amplă. Adeseori se întîlneşte situaţia în care interpretările (sau adaptările unei cărţi: la teatru, la film etc.) o apucă într-o direcţie cu totul neaşteptată. “Orice scriitor care a discutat ceva mai mult cu un cititor atent sau a citit un articol suficient de lung care să-i fie consacrat încearcă această experienţă de o stranietate neliniştitoare, cînd îşi dă seama de absenţa corespondenţei dintre ceea ce a vrut să facă şi ce s-a înţeles. O abatere deloc surprinzătoare dacă ne gîndim că, întrucît cărţile lor interioare sînt diferite prin definiţie, cea pe care cititorul o suprapune cărţii scriitorului nu are nici cea mai mică şansă să fie identificată de acesta din urmă”.

De altminteri nici nu e recomandabil să ne apucăm, în faţa unui scriitor, într-o situaţie frivolă şi mondenă, să-i disecăm volumul cu încrîncenare ori să-i răspundem serios la întrebarea ce anume ne-a plăcut. “Nu există decît un singur sfat înţelept ce poate fi dat celor care sînt puşi în situaţia de a-i vorbi unui scriitor despre una dintre cărţile sale fără să o fi citit: să spui lucruri de bine fără să intri în detalii. Autorul nu aşteaptă cîtuşi de puţin un rezumat sau un comentariu argumentat al cărţii lui şi e chiar de preferat să nu îi fie făcute, ci, menţinînd cea mai mare ambiguitate cu putinţă, să-i spunem doar că ne-a plăcut ceea ce a scris.”

Dacă mai era nevoie de argumente suplimentare în favoarea nelecturii, se ştie că multe lucruri ne dispar treptat din memorie. Cititul se desfăşoară în timp şi numeroase cărţi, parcurse cu ani în urmă, ne ies din minte sau – dacă ne-au plictisit – uităm pînă şi faptul că le-am văzut. Montaigne, de pildă, îşi inventase un complicat sistem de note, pentru a-şi rememora volumele citite. Iar efectul cronologic se răsfrînge asupra cărţilor preferate: una ne spunea Winnetou în copilărie, alta la maturitate şi altceva la senectute. Şi-atunci de ce să ne mai străduim citindu-l, cînd toate se schimbă?

Întreaga teorie a lui Pierre Bayard, pe care am parafrazat-o aici, e seducătoare şi se parcurge pe nerăsuflate. Să nu uităm că autorul e şi psihanalist. Cartea lui, atent documentată şi pe-alocuri impertinentă în ipotezele sale, are inclusiv rolul de-a ne elimina spaima şi complexele în faţa imensităţii culturii. Profesorul francez ne consolează, explicîndu-ne că lucrurile pot fi făcute, foarte bine, după ureche. Ba chiar că e preferabil, în multe situaţii, să lăsăm deoparte rigiditatea scrupuloasă.

Nu înseamnă că toate ipotezele sale sînt persuasive pînă la capăt. Multe din strategiile de care se slujeşte reprezintă doar ingenioase perdele de fum. De pildă imensa cantitate de cărţi existente n-ar trebui să fie pentru noi un îndemn la nelectură ci, eventual, la o mai exigentă selecţie. Nimeni nu-şi face lecturile după criterii numerice, forţînd parcurgerea celor trei milioane şi jumătate de volume dintr-o bibliotecă, ci îşi trasează un perimetru al interesului profesional/personal, pe care se străduieşte să-l acopere de bine, de rău. E indiscutabil că obiectul numit “carte” poate fi considerat din numeroase perspective: a autorului care îi concepe structura interioară, a editorului care îi evaluează grosimea, costurile economice şi vandabilitatea, a tehnoredactorului şi a graficianului care îi proiectează aspectul exterior, a tipografului care o multiplică şi o leagă, a bibliotecarului care o înregistrează. Pesemne că cititorul vine la sfîrşit de tot pentru a contopi aceste parcursuri atît de diferite. Dar între unul care se mulţumeşte cu clasificarea romanului în limitele genului epic şi altul care suferă alături de personajele prinse în mreaja cuvintelor, e diferenţa dintre aviatorul care zboară pe deasupra satului şi duhovnicul care-i spovedeşte pe săteni.

Este adevărat că ne putem menţine la un nivel de răcoroasă politeţe, dacă recurgem la strategia divagaţiei în jurul subiectului, sau la aceea a preluării şi recondiţionării opiniilor prestigioase formulate pe seama argumentului nostru. Dar aceste expediente nu ne vor deschide accesul către performanţă în interpretare, ci ne vor ajuta doar, o vreme, să ne păstrăm pe linia de plutire. Pierre Bayard are tot dreptul să enunţe paradoxuri amuzante, pentru a ne frînge prudenţa: “Ne putem întreba care este un cititor mai bun – cel ce citeşte în profunzime o carte fără să o poată situa sau cel ce nu aprofundează nici una, dar se mişcă cu uşurinţă în toate?”. Probabil că soluţia la această falsă dilemă e oferită de a treia cale: a cititorului care citeşte în profunzime o carte şi e capabil apoi să stabilească analogii cu alte lecturi pe care le-a realizat.

Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit ne oferă un şir de rezolvări ingenioase pentru a depăşi un handicap. Seamănă cu dezbaterea pe marginea eficienţei unui medicament în caz de boală. Dar pînă să disecăm efectele colaterale ale unei pastile curative, sîntem obligaţi să proclamăm superioritatea sănătăţii umane. Şi în loc să elogiem vicleniile care ne pot scuti de calvarul lecturii, trebuie să citim.