Laszlo Alexandru
URMAŞII LUI DANTE
Avalanşa de explicaţii, comentarii, analize, cărţi şi tratate care s-a declanşat după moartea lui Dante, din Evul Mediu încoace, este în măsură să descumpănească pe orice om cu scaun la cap. Motivaţiile celor care scriu sau vorbesc despre poetul italian pot fi dintre cele mai diverse. Totuşi ansamblul cantitativ al paginilor scrise pe acest subiect, la nivel mondial, este deja imposibil de parcurs efectiv. Exegeza dantescă a devenit o ştiinţă autonomă, care se organizează pe mari direcţii de prospectare, cu tendinţa de-a configura o gestionare globală. Se vorbeşte despre Dante în America de Sud, Dante şi lumea arabă (cu un studiu clasic de-acum aproape un secol), sau despre şcoala dantologiei americane (printre cele mai dezvoltate, la nivel mondial, cu o tradiţie de aproape două secole; nu demult a scos la iveală o copleşitoare enciclopedie, coordonată de Richard Lansing).
Cît priveşte comentariile italiene, acestea la rîndul lor se configurează cronologic, pe curente de interpretare. Anumite lucruri vedeau gînditorii medievali despre marele lor contemporan, altfel se raportau la el glosatorii Barocului sau ai Iluminismului, alte calităţi i-au descoperit romanticii. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lucrurile au luat o nouă întorsătură. Iar secolul XX a adus cu sine comentariile cele mai temeinice şi prestigioase, congenere textului urmărit în articulaţiile sale intime. Cînd totul părea lămurit, privirile au revenit spre cele dintîi descifrări ale Divinei Comedii, de la apariţia ei în circulaţia publică şi pînă la 1478, data primei interpretări destinate tiparului (vezi Saverio Bellomo, Dizionario dei commentatori danteschi).
În asemenea circumstanţe, pe zi ce trece tot mai incomensurabile, au început să se închege antologii şi istorii ale comentariilor despre Dante. Afluxul de informaţie trebuia triat. Era necesară inaugurarea unui galantar cu cele mai valoroase produse. Un instrument util este mai vechea ediţie a lui Carlo Salinari, Dante e la critica (1968). Trebuie menţionată şi contribuţia unui reputat specialist, Aldo Vallone, cu a sa Storia della critica dantesca dal XIV al XX secolo (1981).
După ce-au fost trecute în revistă piscurile domeniului, atenţia s-a întors şi spre epocile mai puţin fericite. E vorba de secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cînd Barocul şi Iluminismul au rezervat cîteva stridenţe neplăcute la adresa gîndirii medieval-creştine. Dar, odată consolidată statura grandioasă a poetului, li se putea oferi cuvîntul şi detractorilor săi. O smuceală pitorească e în măsură să binedispună. S-a îngrijit de asta antologia lui Bruno Capaci, Dante oscuro e barbaro. Commenti e dispute (secoli XVII e XVIII).
Nume de toată mîna, de la cele mai răsărite (Tommaso Campanella, Giambattista Vico, Gasparo Gozzi, Vittorio Alfieri, Voltaire) la cele mai mărunte (Alessandro Guarini, Nicola Villani, Alessandro Tassoni, Lorenzo Magalotti, Saverio Bettinelli, Cesare Baretti, Gianfrancesco Galeani Napione, Giovanni Battista Brocchi, Angelo Fabroni), şi-au încercat puterile pe textul dantesc. Ar fi multe de spus despre opoziţia de principiu a unora dintre ei faţă de spiritul creştin al Divinei Comedii. Ar surprinde poate felul în care Iluminismul raţionalist a izbutit să-l denigreze chiar şi pe cel mai raţional poet italian. Am fi miraţi eventual de simţul artistic rudimentar al celor care, în poezia dantescă aşa de amplu diversificată, pendulînd între sublim şi grotesc, au văzut doar un munte de ciudăţenii ininteligibile şi plicticoase, înălţate în stil obscur şi barbar.
Toate acestea şi încă vreo cîteva ar merita discutate. Însă asupra altui aspect aş dori să mă opresc în cele ce urmează. Am rămas frapat de stratagema prin care unul din detractorii de odinioară aruncă în derizoriu un memorabil pasaj al Infernului. Sîntem în cînturile XXI şi XXII, cînd Dante, ca erou principal, se confruntă cu o numeroasă ceată de diavoli, pe cît de ghiduşi, pe-atît de ticăloşi. Aceştia se oferă să-l conducă prin cercul pungaşilor, care stau scufundaţi în smoala încinsă. Bunăvoinţa dracilor e doar mimată căci, sub aparenţe de jovialitate, şi-au propus de fapt să-l rătăcească. Iar în momentele de neatenţie dau mereu să-l lovească, să-l zgîrie, să-l sfîşie. Neputînd totuşi să-şi verse răutăţile pe pielea călătorului protejat de Ceruri, ei se năpustesc asupra damnaţilor care şi-au acordat poate îndrăzneala unei pauze de la tortură, ieşind de sub smoală pe mal. Îi pîndesc viclean, se năpustesc pe furiş asupra lor, îi înhaţă cu ghearele şi căngile ascuţite, îi sfîrtecă în rînjetele încîntate ale comilitonilor. Întreaga reprezentaţie teribilă la graniţa dintre sarcasm, mitocănie şi ferocitate debutează cu o pseudo-scenă militară: diavolii se încolonează a prefăcută obedienţă şi scot limba la caporalul lor. În schimb acesta, pe nume Barbariccia, spre a le da semnalul de plecare avea del cul fatto trombetta (făcuse din cur trompetă).
Cunoscutul vers dantesc e înghesuit sub lupa critică înăcrită a unui oarecare Nicola Villani: Asta le pare o glumă isteaţă savanţilor vulgari, admiratori ai lui Dante. Dar în ţeasta celor care au glagorie, ea e mai rece decît zăpezile din Galia. Nu cred că trebuie să ne ostenim ca să arătăm josnicia conceptului, mai curînd potrivit la o doică trecînd cu vederea pîrţurile copilaşului, decît la un poet grav, care ne vorbeşte despre perfecţiunea umană. Bun, e adevărat că Dante o înfrumuseţează şi o onorează cu demnitatea expresiei şi cu toată proprietatea cuvintelor, numind curul, cur. Şi poate nu i s-a părut că a zis un lucru îndeajuns de glumeţ, aşa că se mîndreşte cu el şi-l aplaudă şi-l întoarce pe toate feţele şi-l exagerează, asemuindu-l cu trîmbiţele, cu clopotele, cu tobele, cu semnalele de fum şi cu alte lucruri aşa ciudate precum acesta! Dar dincolo de grosolănia expresiei, ea este pe deasupra şi contrară intenţiilor poetului. Fiindcă trupa de diavoli mergea de-a lungul malului, pe lîngă smoala fierbinte, doar pentru a vedea dacă vreunul dintre damnaţii aceia, pentru a-şi alina chinurile, nu cumva a ieşit să se uşte niţel şi pentru a-l înhăţa cu cîrligele şi a-l sfîşia. Însă cine nu vede că dacă Barbariccia umbla sunînd din trîmbiţă, cu asemenea gălăgie îi avertiza de departe pe damnaţi să se vîre la loc sub smoală, iar astfel îşi păgubea propria lui vînătoare?
Şi să nu mi se răspundă că ăla a dat-o pe goarnă doar o dată, la pornire, şi nu de-a lungul întregului drum; cu toate că asta nici poetul n-o zice, nici s-o presupunem n-avem de ce, dar chiar de ni s-ar spune şi dacă aşa ar fi, decurge de-aici că şuierul emis la început i-a avertizat pe păcătoşi, care erau nu prea departe de-acel loc şi pîndeau pe marginea şanţului, deasupra cleiului vîscos. Adaug că nu era nici o nevoie de-a slobozi vreun semn către ceilalţi diavoli, care îşi cunoşteau datoria la fel de bine ca Barbariccia şi erau la fel de îndemînatici şi pricepuţi ca el în a şi-o îndeplini.
Iar dacă pînă şi o băşină descrisă de Dante are asemenea receptare contorsionată, de ce să ne mai mirăm de efectul interminabil al celorlalte versuri ale sale, de-a lungul secolelor?!