Laszlo Alexandru

 

URMAŞII LUI DANTE



Avalanşa de explicaţii, comentarii, analize, cărţi şi tratate care s-a declanşat după moartea lui Dante, din Evul Mediu īncoace, este īn măsură să descumpănească pe orice om cu scaun la cap. Motivaţiile celor care scriu sau vorbesc despre poetul italian pot fi dintre cele mai diverse. Totuşi ansamblul cantitativ al paginilor scrise pe acest subiect, la nivel mondial, este deja imposibil de parcurs efectiv. Exegeza dantescă a devenit o ştiinţă autonomă, care se organizează pe mari direcţii de prospectare, cu tendinţa de-a configura o gestionare globală. Se vorbeşte despre Dante īn America de Sud, Dante şi lumea arabă (cu un studiu clasic de-acum aproape un secol), sau despre şcoala dantologiei americane (printre cele mai dezvoltate, la nivel mondial, cu o tradiţie de aproape două secole; nu demult a scos la iveală o copleşitoare enciclopedie, coordonată de Richard Lansing).

Cīt priveşte comentariile italiene, acestea la rīndul lor se configurează cronologic, pe curente de interpretare. Anumite lucruri vedeau gīnditorii medievali despre marele lor contemporan, altfel se raportau la el glosatorii Barocului sau ai Iluminismului, alte calităţi i-au descoperit romanticii. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, lucrurile au luat o nouă īntorsătură. Iar secolul XX a adus cu sine comentariile cele mai temeinice şi prestigioase, congenere textului urmărit īn articulaţiile sale intime. Cīnd totul părea lămurit, privirile au revenit spre cele dintīi descifrări ale Divinei Comedii, de la apariţia ei īn circulaţia publică şi pīnă la 1478, data primei interpretări destinate tiparului (vezi Saverio Bellomo, Dizionario dei commentatori danteschi).

Īn asemenea circumstanţe, pe zi ce trece tot mai incomensurabile, au īnceput să se īnchege antologii şi istorii ale comentariilor despre Dante. Afluxul de informaţie trebuia triat. Era necesară inaugurarea unui galantar cu cele mai valoroase produse. Un instrument util este mai vechea ediţie a lui Carlo Salinari, Dante e la critica (1968). Trebuie menţionată şi contribuţia unui reputat specialist, Aldo Vallone, cu a sa Storia della critica dantesca dal XIV al XX secolo (1981).

După ce-au fost trecute īn revistă piscurile domeniului, atenţia s-a īntors şi spre epocile mai puţin fericite. E vorba de secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cīnd Barocul şi Iluminismul au rezervat cīteva stridenţe neplăcute la adresa gīndirii medieval-creştine. Dar, odată consolidată statura grandioasă a poetului, li se putea oferi cuvīntul şi detractorilor săi. O smuceală pitorească e īn măsură să binedispună. S-a īngrijit de asta antologia lui Bruno Capaci, Dante oscuro e barbaro. Commenti e dispute (secoli XVII e XVIII).

Nume de toată mīna, de la cele mai răsărite (Tommaso Campanella, Giambattista Vico, Gasparo Gozzi, Vittorio Alfieri, Voltaire) la cele mai mărunte (Alessandro Guarini, Nicola Villani, Alessandro Tassoni, Lorenzo Magalotti, Saverio Bettinelli, Cesare Baretti, Gianfrancesco Galeani Napione, Giovanni Battista Brocchi, Angelo Fabroni), şi-au īncercat puterile pe textul dantesc. Ar fi multe de spus despre opoziţia de principiu a unora dintre ei faţă de spiritul creştin al Divinei Comedii. Ar surprinde poate felul īn care Iluminismul raţionalist a izbutit să-l denigreze chiar şi pe cel mai raţional poet italian. Am fi miraţi eventual de simţul artistic rudimentar al celor care, īn poezia dantescă aşa de amplu diversificată, pendulīnd īntre sublim şi grotesc, au văzut doar un munte de ciudăţenii ininteligibile şi plicticoase, īnălţate īn stil “obscur şi barbar”.

Toate acestea şi īncă vreo cīteva ar merita discutate. Īnsă asupra altui aspect aş dori să mă opresc īn cele ce urmează. Am rămas frapat de stratagema prin care unul din detractorii de odinioară aruncă īn derizoriu un memorabil pasaj al Infernului. Sīntem īn cīnturile XXI şi XXII, cīnd Dante, ca erou principal, se confruntă cu o numeroasă ceată de diavoli, pe cīt de ghiduşi, pe-atīt de ticăloşi. Aceştia se oferă să-l conducă prin cercul pungaşilor, care stau scufundaţi īn smoala īncinsă. Bunăvoinţa dracilor e doar mimată căci, sub aparenţe de jovialitate, şi-au propus de fapt să-l rătăcească. Iar īn momentele de neatenţie dau mereu să-l lovească, să-l zgīrie, să-l sfīşie. Neputīnd totuşi să-şi verse răutăţile pe pielea călătorului protejat de Ceruri, ei se năpustesc asupra damnaţilor care şi-au acordat poate īndrăzneala unei pauze de la tortură, ieşind de sub smoală pe mal. Īi pīndesc viclean, se năpustesc pe furiş asupra lor, īi īnhaţă cu ghearele şi căngile ascuţite, īi sfīrtecă īn rīnjetele īncīntate ale comilitonilor. Īntreaga reprezentaţie teribil㠖 la graniţa dintre sarcasm, mitocănie şi ferocitate – debutează cu o pseudo-scenă militară: diavolii se īncolonează a prefăcută obedienţă şi scot limba la “caporalul” lor. Īn schimb acesta, pe nume Barbariccia, spre a le da semnalul de plecare “avea del cul fatto trombetta” (făcuse din cur trompetă).

Cunoscutul vers dantesc e īnghesuit sub lupa critică īnăcrită a unui oarecare Nicola Villani: “Asta le pare o glumă isteaţă savanţilor vulgari, admiratori ai lui Dante. Dar īn ţeasta celor care au glagorie, ea e mai rece decīt zăpezile din Galia. Nu cred că trebuie să ne ostenim ca să arătăm josnicia conceptului, mai curīnd potrivit la o doică trecīnd cu vederea pīrţurile copilaşului, decīt la un poet grav, care ne vorbeşte despre perfecţiunea umană. Bun, e adevărat că Dante o īnfrumuseţează şi o onorează cu demnitatea expresiei şi cu toată proprietatea cuvintelor, numind curul, cur. Şi poate nu i s-a părut că a zis un lucru īndeajuns de glumeţ, aşa că se mīndreşte cu el şi-l aplaudă şi-l īntoarce pe toate feţele şi-l exagerează, asemuindu-l cu trīmbiţele, cu clopotele, cu tobele, cu semnalele de fum şi cu alte lucruri aşa ciudate precum acesta! Dar dincolo de grosolănia expresiei, ea este pe deasupra şi contrară intenţiilor poetului. Fiindcă trupa de diavoli mergea de-a lungul malului, pe līngă smoala fierbinte, doar pentru a vedea dacă vreunul dintre damnaţii aceia, pentru a-şi alina chinurile, nu cumva a ieşit să se uşte niţel şi pentru a-l īnhăţa cu cīrligele şi a-l sfīşia. Īnsă cine nu vede că dacă Barbariccia umbla sunīnd din trīmbiţă, cu asemenea gălăgie īi avertiza de departe pe damnaţi să se vīre la loc sub smoală, iar astfel īşi păgubea propria lui vīnătoare?

Şi să nu mi se răspundă că ăla a dat-o pe goarnă doar o dată, la pornire, şi nu de-a lungul īntregului drum; cu toate că asta nici poetul n-o zice, nici s-o presupunem n-avem de ce, dar chiar de ni s-ar spune şi dacă aşa ar fi, decurge de-aici că şuierul emis la īnceput i-a avertizat pe păcătoşi, care erau nu prea departe de-acel loc şi pīndeau pe marginea şanţului, deasupra cleiului vīscos. Adaug că nu era nici o nevoie de-a slobozi vreun semn către ceilalţi diavoli, care īşi cunoşteau datoria la fel de bine ca Barbariccia şi erau la fel de īndemīnatici şi pricepuţi ca el īn a şi-o īndeplini.”

Iar dacă pīnă şi o băşină descrisă de Dante are asemenea receptare contorsionată, de ce să ne mai mirăm de efectul interminabil al celorlalte versuri ale sale, de-a lungul secolelor?!