Laszlo Alexandru
ŞANTIER DANTESC
Īn afara celor patru versiuni poetice romāneşti integrale ale Divinei Comedii (realizate de George Coşbuc, Ion Ţundrea, Giuseppe Cifarelli şi Eta Boeriu) şi a transpunerii didactice īn proză (de către Alexandru Marcu), au existat o serie de alte īncercări parţiale. Ele s-au oprit pe parcurs, īn diverse stadii, fie datorită descurajării traducătorilor īn faţa obligaţiilor copleşitoare ce le reveneau, fie din cauza decesului lor. Una din tentativele cu pricina pare a fi īncă īn desfăşurare. Nu intenţionez să mă aplec asupra diverselor experimente din secolul al XIX-lea şi īnceputul secolului XX, care pot avea o importanţă mai degrabă culturală, căci marchează sincronismul preocupărilor literare de-aici cu celelalte spaţii europene. Dar patru tentative nefinalizate, de traducere īn limba romānă a Divinei Comedii, de-a lungul acestor ultime decenii, poate că ar merita o clipă de reflecţie analitică.
George Buznea a publicat două volume, cu traducerea poetică a Infernului (īn 1975) şi a Purgatoriului (īn 1978). Versiunea sa pare a fi fost agreată de Edgar Papu, ba chiar şi de Nicolae Manolescu. La drept vorbind, sīnt de natură să uimească exigenţele pe care şi le trasează tălmăcitorul īn debutul primului volum. El calculează numărul cuvintelor dintr-o terţină şi pare a se strădui să corespundă cu tot dinadinsul acestui calapod. Dar unităţile de evaluare poetică dantescă, recunoscute īn secolele de cercetare specializată, se află progresiv la nivelul măsurii endecasilabice, al terţinei şi al terţei rime. Se discută despre figuri stilistice ori sensuri colaterale īn versurile danteşti, nicidecum despre numărul cuvintelor din terţină.
Cu această bizară exigenţă de echivalare īn minte, G. Buznea ne asigură că poezia nu poate fi tradusă aidoma unui discurs politic, a unei convorbiri banale, unui text ştiinţific, interviu etc. Ea poate şi trebuie să fie neapărat interpretată, tocmai spre a rămīne fidelă actului de creaţie. Interpretarea, adaptarea, transfigurarea operei după gusturile traducătorului sīnt considerate o dantizare (?), adică, īntr-un fel, cum şi-ar tălmăci īnsuşi autorul opera īn altă limbă, īn imposibilitatea de a redacta aidoma cuvīntul şi mai ales metafora originală, recurgīnd la metafora nouă īn limba respectivă. Prea multe volute şi piruete, pentru a se proclama de fapt preeminenţa traducerii infidele (iar virgula dintre subiect şi predicat īi aparţine chiar autorului citat): Traducerea mea, [sic!] nu este prin urmare o juxtă poetică, nici o prelucrare. E, cum spuneam, o interpretare, fiindcă acesta mi se pare termenul cel mai potrivit pentru toate traducerile din poezie şi īndeosebi din marea poezie a lumii (Dante, Infernul, Buc., Ed. Univers, 1975, p. 10).
Poate fi utilă prelungirea exerciţiului nostru comparativ, prin examinarea terţinelor din Cīntul V al Infernului, care ne prezintă celebrul episod de iubire. Iată echivalarea lui George Buznea:
100. «Amorul ce īn inimi mari răsare,
Pe cel de-alături īl lipi de mine,
Jungheată astfel, că şi azi mă doare.
103. Amorul de amor şi de ruşine
Ca de-un destin n-a vrut să-mi cruţe dragul
Ce precum vezi şi mort la piept mă ţine.
106. Amorul morţii să-i călcăm meleagul
Pe-amīndoi ne-alese, dar Cainii
Şi ucigaşul īi va trece pragul.»
109. Cum ascultam cu capu-n jos ca pinii
Bătuţi de vīnt: «Ce meditezi?» īmi zise
Cel mai nemuritor din toţi latinii.
Se constată respectarea măsurii endecasilabice şi a terţei rime. Anafora e transpusă prin repetiţia cuvīntului Amorul. Īn schimb flexiunea din versul 103 e redată numai prin doi termeni (Amorul de amor), ceea ce afectează constituirea caligramei funeste. Iubirea īn irezistibila sa reciprocitate care l-a cuprins pe acesta tot astfel cum m-a cuprins pentru acesta (īn exprimarea lui Dante), īncepe să şchioapete (īn versiunea lui Buznea). Căci, sincer vorbind, traducerea romānească ne lasă impresia că doar Paolo iubeşte (v. 101 şi 104), īnsă amīndoi sīnt pedepsiţi (v. 107). Iar asta nu corespunde realităţii.
Sīnt de asemeni īn măsură să deranjeze grandilocvenţa şi patetismul artificial pe care versificatorul romān i le impune poetului italian. Măreţia lui Dante constă īn chiar capacitatea sa de-a crea efecte răsunătoare, prin cuvinte lapidare. De pildă naratorul din Cīntul V, īndată ce-a auzit acele suflete mīhnite, şi-a īnclinat obrazul şi atīta l-a ţinut aplecat pīnă cīnd poetul (Virgiliu) i-a spus: La ce te gīndeşti?: Quandio intesi quellanime offense, / china il viso, e tanto il tenni basso, / fin che l poeta mi disse: «Che pense?». Durerea sobră şi laconică, exprimată īn italiană prin obrazul aplecat, se schimbă īnsă pe romāneşte īntr-o comparaţie bombastică şi gălăgioasă: ascultam cu capu-n jos ca pinii bătuţi de vīnt. Numirea scurtă a lui Virgiliu (il poeta), destinată să-i indice lectorului că ştafeta acţiunii a fost momentan preluată de un alt personaj, īn transpunerea lui Buznea se transformă īntr-un panegiric sforăitor, ce sfīşie echilibrul de sobrietate şi tragism din original: cel mai nemuritor din toţi latinii.
Prezenţa exagerată a traducătorului, care ciunteşte cu de la sine putere anumite semnificaţii danteşti, īn schimb inventează ori supralicitează artificial conotaţii nedorite ale textului, reprezintă cusurul de căpătīi al traducerii semnate de George Buznea.
Marian Papahagi şi-a făcut studiile universitare la Roma, īn specialitatea filologiei romanice, după 1968. Acolo s-a familiarizat īn profunzime cu limba-literatura italiană şi cu poezia dantescă. La īntoarcerea īn ţară a devenit asistent universitar şi s-a dedicat studierii Evului Mediu, căruia i-a consacrat o teză de doctorat şi o carte (Intelectualitate şi poezie). Timp de peste două decenii l-a predat pe Dante Alighieri la Facultatea de Filologie din Cluj, dovedind buna cunoaştere a realităţilor culturale italiene ale īnceputurilor. Structura sa interioară a fost aceea a unui avizat cărturar poliglot, a unui spirit raţional, bine documentat şi foarte dinamic.
După decesul neaşteptat din 1999 i-au fost strīnse la un loc traducerile fragmentare din Divina Comedie, un total de zece cīnturi ale Infernului: I-VIII, X şi XXXIV. (Recent i-a apărut īn volum echivalarea integrală a Infernului şi a cītorva cīnturi de la īnceputul Purgatoriului). Pasajul iubirii pătimaşe dintre Paolo şi Francesca e transpus īn felul următor:
100. «Amor, ce-n suflet iute se aprinde,
pe-acesta-l prinse de-a mea-nfăţişare
ce luată-mi fu; felu-i şi-aici se-ntinde.
103. Amor, celui iubit nedīnd iertare,
mă-ndrăgosti de frumuseţea-i foarte,
īncīt nici azi, cum vezi, nu am scăpare.
106. Amor ne-a dus pe noi la-aceeaşi moarte,
Caina-l aşteaptă pe-ăl ce viaţa stinse.»
Aceste vorbe-n noi ei le deşartă.
Se observă īndeplinirea fidelă a exigenţelor poetice de la suprafaţă, cum sīnt terţa rimă şi măsura endecasilabică. Anafora de la īnceputul terţinei este redată prin termenul Amor, ceea ce situează versiunea lui M. Papahagi īn vecinătatea originalului dantesc. Trebuie notată echivalarea izbutită a versului 106, cu vocabula moarte plasată la final de stih, pentru a i se pune īn evidenţă impactul de semnificaţie, dar şi pentru a se constitui simetria (la nivel de sonoritate a versului) cu Amor. Flexiunea cu trei termeni din v. 103 e transpusă, din păcate, prin doar două elemente (Amor iubit), iar aceasta compromite imaginea caligramei din italiană. Supărătoare e calitatea rimei de la v. 104-106-108: foarte-moarte-deşartă, īn care ultimul termen e puternic discordant faţă de contextul īn care a fost plasat. Nepotrivirea sa nu e doar sonoră, ci şi semantică. Trama dureros-tragică a poveştii de dragoste e sfīşiată de grosolănia verbului romānesc, fiind cu totul inoportună echivalarea unei confesiuni sensibile cu un şir de vorbe pe care Francesca le deşartă īn Dante.
Precizia transpunerii lui M. Papahagi e umbrită pe-alocuri de stridenţele ori stīngăciile poetice. Merită citite notele explicative erudite cu care profesorul īşi īnsoţeşte traducerea.
George Pruteanu a ilustrat biografic zicala că omul este un animal surprinzător. Īn perioada comunistă a fost membrul grupării intelectualilor non-conformişti de la Iaşi, dintre care unii au devenit mai apoi disidenţi anticomunişti (Dan Petrescu, Luca Piţu, Liviu Antonesei etc.). Cam īn aceeaşi etapă, filologul a activat şi īntr-o grupare de infracţionalitate măruntă, specializată īn furturile din locuinţe. Prin sentinţa penală nr. 347/29 ianuarie 1976, pronunţată de Judecătoria Iaşi, numitul Pruteanu George-Mihail a fost condamnat la doi ani de temniţă grea, pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat şi violare de domiciliu (vezi rev. Academia Caţavencu, nr. 9/11-17 martie 1997, p. 5). I s-au pus īn sarcină opt furturi īn dauna cetăţenilor, de pe urma cărora s-a procopsit cu o geantă īn care se aflau mai multe scule de lăcătuşerie, 2 undiţe, un scaun pescăresc, un ferăstrău şi o damigeană, un cadru de motocicletă scuter Manet īn valoare de circa 600 lei, un parbriz şi o oglindă retrovizoare īn valoare de 400 lei, un far de ceaţă şi o antenă radio īn valoare de 600 lei, o menghină īn valoare de 100 lei, o bicicletă marca Ucraina, o canistră de material plastic de 20 litri, mai multe scule necesare meseriei de sculptor, un motor electric, 4 borcane a cīte 0,800 kg cu zacuscă, 2 borcane a cīte 3 litri cu gogoşari şi un borcan de 3 litri cu zarzavat conservat, bunuri īn valoare totală de circa 2000 lei, o oglindă retrovizoare, două peniţe tip fantezie, două undiţe chinezeşti aflate īn huse speciale şi două bibelouri ce se poartă īn autoturism etc.
După căderea comunismului George Pruteanu a īmpletit pedagogia naţională (prin cunoscuta emisiune de 5 minute la televiziune, dedicată folosirii corecte a limbii romāne) cu activismul politic. Īn 1996 s-a īnscris īn partidul de centru-dreapta PNŢCD, de unde a demisionat īn 1998. Īn 2000 s-a īnscris īn partidul de centru-stīnga PDSR (oblăduit de Ion Iliescu), de unde a fost expulzat īn 2003. Mai apoi s-a īnscris īn partidul de extremă dreaptă Romānia Mare, gravitīnd o vreme īn preajma lui Corneliu Vadim Tudor. A cumulat publicistica frenetică şi cariera universitară fulgurantă (unde s-a remarcat pentru acuzele de hărţuire sexuală a studentelor). S-a stins din viaţă īn anul 2008.
Peniţele tip fantezie se vede că l-au ajutat cu prisosinţă īn traducerea Divinei Comedii. Pe site-ul său de internet sīnt expuse Cīnturile I, III, IV, V, VII, X, XI, XIII, XIV, XV, XVII, XXI, XXII, XXV, XXVI şi XXXIII din Infern. Este vorba despre şaisprezece dintre cīnturile cele mai semnificative şi problematice, care constituie aproape jumătate din prima cantică. Eşantionul e īndestulător cantitativ pentru a ne permite să identificăm īn G. Pruteanu un excelent mīnuitor al cuvīntului poetic, īn egală măsură preocupat de fidelitatea minuţioasă a versurilor transpuse, de plasticitatea şi supleţea vorbelor, de echivalarea īntocmai a ritmului şi a strategiilor danteşti de expresie. Complicatul pasaj referitor la iubirea dintre Paolo şi Francesca sună astfel:
100. «Iubirea-īn inimi tandre jar pogoară,
şi-o luă şi celui drag īn stăpīnire,
dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-īnfioară.
103. Iubirea naşte-īn cel iubit iubire:
de chipul lui am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, īmi bīntuie-īn simţire.
106. Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
făptaşul īn adīnc de iad să piară!»
Atīt au spus, şi n-au spus mai departe.
Sīnt păstrate nealterat măsura endecasilabică şi terţa rimă. E transpusă anafora din cuvīntul Iubire, ce se repetă la īnceputul celor trei terţine. Este redată impecabil flexiunea din versul 103, prin trei termeni care īn plus aparţin chiar aceleiaşi familii de cuvinte (Iubirea iubit iubire)! Este reflectată aşadar, īn mod foarte limpede, caligrama din textul poetic original. E abil transpus conceptul-cheie de cor gentil prin inimi tandre (v. 100). Trebuie elogiat versul 106, cu dispunerea finală a termenului contraechilibrant: moarte. George Pruteanu izbuteşte să rezolve, surīzător şi dezinvolt, mai toate dificultăţile tehnice (aparent insurmontabile) ale poeziei danteşti medievale, īntr-o exprimare firească, mlădioasă şi accesibilă. Ce mare păcat că asemeni altor domenii de activitate n-a investit mai multă perseverenţă īn această direcţie ce se dovedeşte a fi fost de mirabilă virtuozitate: traducerea lui Dante īn limba romānă!
Acolo unde era de pus umărul la propagarea extremei drepte, după căderea comunismului īn Romānia, Răzvan Codrescu a fost nelipsit. Trebuia luată conducerea unei publicaţii naţionaliste, care să facă panegiricul sacrificiului legionar? Codrescu a stat la pupitrul cu butoane al revistei Puncte cardinale. Trebuia reeditat desigur, īn numele importanţei ştiinţifice copleşitoare vreun rasist cu spume la gură? Iată-l pe Codrescu, flancat de popa Galeriu, oferindu-ne pe tavă crestomaţii din Nicolae Paulescu. De parcă penicilina vindecă prostia Trebuia spălată cu furtunul figura de criminal feroce a lui Corneliu Zelea Codreanu? Hop şi Codrescu, povestindu-ne cu o seninătate īnfiorătoare că individul care a introdus īn politica romānă asasinatul ca strategie de propăşire era, de fapt, adeptul rezistenţei non-violente, după modelul lui Gandhi. Fix aşa. De ce nu s-a gīndit şi la Maica Tereza?
Neadevărurile frapante şi enormităţile jignitoare (Please dont insult my intelligence!) erau debitate dezinvolt, cu note de subsol şi bibliografie de-un kilometru, īn numele independenţei de opinii şi al neafilierii politice. Ce legătură există oare īntre un naţionalist cu ştaif, care tīnjeşte după despotismul fascist, īn epoca libertăţilor din casa comună europeană, şi Divina Comedie a lui Dante? Se pare că trăim vremuri cīnd orice incompatibilitate se anulează cu bagheta magică.
Fapt este că Infernul lui Dante, publicat de Răzvan Codrescu īn ediţia bilingvă din 2006, este un succes bibliofil. Pentru prima dată de cīteva decenii, textul italian şi cel romān stau īn oglindă, permiţīnd lectura paralelă. Adnotările pe seama versurilor au fost, din păcate, trimise la finele cărţii, dar sīnt limpezi şi utile, oferind elementele principale. Mai impunătoare e bibliografia de specialitate, extinsă pe pagini īntregi, care indică, īn trei compartimente succesive, ediţiile esenţiale din Divina Comedie īn Italia, pe acelea din Romānia, precum şi titlurile semnificative ale dantologiei consacrate. Toate numele de referinţă par a fi fost incluse. Īn postfaţa sa comentatorul sintetizează biografia lui Dante şi problemele mai spinoase aferente acesteia. Discursul lui e precis, neezitant, bine informat īn detalii ce denotă lecturi migăloase, desfăşurate pe parcursul mai multor ani. Fragmentul din Cīntul V, care prezintă iubirea dintre Paolo şi Francesca, arată aşa:
100. «Iubirea, iute-n inima cea bună,
l-a prins pe-acesta-n vraja mea deşartă,
curmată-n chip ce şi-azi nedrept īmi sună.
103. Iubirea, ce pe cei iubiţi nu-i iartă,
m-a prins de el c-un dor năprasnic foarte,
īncīt, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
106. Iubirea ne purtă spre-aceeaşi moarte:
pe cel ce ne-a ucis Caina-l paşte!».
Aceasta fu spovada tristei soarte.
Nu sīnt probleme īn transpunerea endecasilabului şi a terţei rime. Anafora este echivalată prin cuvīntul Iubirea. Flexiunea din versul 103 are, īnsă, doar două elemente (Iubirea cei iubiţi), care īmpiedică alcătuirea caligramei funebre. Spre deosebire de alte versiuni, apare schiţată aici construcţia reciprocă a versurilor 101 şi 104 (l-a prins pe-acesta; m-a prins de el). Cuvīntul moarte e menţinut īn finalul v. 106, cu o bună intuiţie privind ponderea sa poetică şi fonetică.
Pe līngă excelenta cunoaştere a conţinuturilor istorico-artistice pe care le are de transpus, Răzvan Codrescu ilustrează reale abilităţi lexicale şi literare. Mai are drum lung īn faţă, pīnă va urca muntele Purgatoriului şi va zbura prin cerurile Paradisului. Īi sugerez aşadar să se dedice, īn anii ce vor urma, sublimelor īnvăţături ale poetului florentin, care sīnt infinit mai recompensante spiritual decīt trecutul băltit al extremismului romānesc, pe care se opintea să-l desţelenească sofist.