Laszlo Alexandru

 

ŞANTIER DANTESC

În afara celor patru versiuni poetice româneşti integrale ale Divinei Comedii (realizate de George Coşbuc, Ion Ţundrea, Giuseppe Cifarelli şi Eta Boeriu) şi a transpunerii didactice în proză (de către Alexandru Marcu), au existat o serie de alte încercări parţiale. Ele s-au oprit pe parcurs, în diverse stadii, fie datorită descurajării traducătorilor în faţa obligaţiilor copleşitoare ce le reveneau, fie din cauza decesului lor. Una din tentativele cu pricina pare a fi încă în desfăşurare. Nu intenţionez să mă aplec asupra diverselor experimente din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, care pot avea o importanţă mai degrabă culturală, căci marchează sincronismul preocupărilor literare de-aici cu celelalte spaţii europene. Dar patru tentative nefinalizate, de traducere în limba română a Divinei Comedii, de-a lungul acestor ultime decenii, poate că ar merita o clipă de reflecţie analitică.

George Buznea a publicat două volume, cu traducerea poetică a Infernului (în 1975) şi a Purgatoriului (în 1978). Versiunea sa pare a fi fost agreată de Edgar Papu, ba chiar şi de Nicolae Manolescu. La drept vorbind, sînt de natură să uimească exigenţele pe care şi le trasează tălmăcitorul în debutul primului volum. El calculează numărul cuvintelor dintr-o terţină şi pare a se strădui să corespundă cu tot dinadinsul acestui calapod. Dar unităţile de evaluare poetică dantescă, recunoscute în secolele de cercetare specializată, se afl㠖 progresiv – la nivelul măsurii endecasilabice, al terţinei şi al terţei rime. Se discută despre figuri stilistice ori sensuri colaterale în versurile danteşti, nicidecum despre… numărul cuvintelor din terţină.

Cu această bizară exigenţă de echivalare în minte, G. Buznea ne asigură c㠓poezia nu poate fi tradusă aidoma unui discurs politic, a unei convorbiri banale, unui text ştiinţific, interviu etc. Ea poate şi trebuie să fie neapărat interpretată, tocmai spre a rămîne fidelă actului de creaţie”. Interpretarea, adaptarea, transfigurarea operei după gusturile traducătorului sînt considerate o… “dantizare” (?), “adică, într-un fel, cum şi-ar tălmăci însuşi autorul opera în altă limbă, în imposibilitatea de a redacta aidoma cuvîntul şi mai ales metafora originală, recurgînd la metafora nouă în limba respectivă”. Prea multe volute şi piruete, pentru a se proclama de fapt preeminenţa traducerii infidele (iar virgula dintre subiect şi predicat îi aparţine chiar autorului citat): “Traducerea mea, [sic!] nu este prin urmare o juxtă poetică, nici o prelucrare. E, cum spuneam, o interpretare, fiindcă acesta mi se pare termenul cel mai potrivit pentru toate traducerile din poezie şi îndeosebi din marea poezie a lumii” (Dante, Infernul, Buc., Ed. Univers, 1975, p. 10).

Poate fi utilă prelungirea exerciţiului nostru comparativ, prin examinarea terţinelor din Cîntul V al Infernului, care ne prezintă celebrul episod de iubire. Iată echivalarea lui George Buznea:

 

100. “«Amorul ce în inimi mari răsare,

Pe cel de-alături îl lipi de mine,

Jungheată astfel, că şi azi mă doare.

103. Amorul de amor şi de ruşine

Ca de-un destin n-a vrut să-mi cruţe dragul

Ce precum vezi şi mort la piept mă ţine.

106. Amorul morţii să-i călcăm meleagul

Pe-amîndoi ne-alese, dar Cainii

Şi ucigaşul îi va trece pragul.»

109. Cum ascultam cu capu-n jos ca pinii

Bătuţi de vînt: «Ce meditezi?» îmi zise

Cel mai nemuritor din toţi latinii.”

 

Se constată respectarea măsurii endecasilabice şi a terţei rime. Anafora e transpusă prin repetiţia cuvîntului “Amorul”. În schimb flexiunea din versul 103 e redată numai prin doi termeni (“Amorul de amor”), ceea ce afectează constituirea caligramei funeste. Iubirea – în irezistibila sa reciprocitate – care “l-a cuprins pe acesta” tot astfel cum “m-a cuprins pentru acesta” (în exprimarea lui Dante), începe să şchioapete (în versiunea lui Buznea). Căci, sincer vorbind, traducerea românească ne lasă impresia că doar Paolo iubeşte (v. 101 şi 104), însă amîndoi sînt pedepsiţi (v. 107). Iar asta nu corespunde realităţii.

Sînt de asemeni în măsură să deranjeze grandilocvenţa şi patetismul artificial pe care versificatorul român i le impune poetului italian. Măreţia lui Dante constă în chiar capacitatea sa de-a crea efecte răsunătoare, prin cuvinte lapidare. De pildă naratorul din Cîntul V, îndată ce-a auzit acele suflete mîhnite, şi-a înclinat obrazul şi atîta l-a ţinut aplecat pînă cînd poetul (Virgiliu) i-a spus: “La ce te gîndeşti?”: “Quand’io intesi quell’anime offense, / china’ il viso, e tanto il tenni basso, / fin che ‘l poeta mi disse: «Che pense?»”. Durerea sobră şi laconică, exprimată în italiană prin obrazul aplecat, se schimbă însă pe româneşte într-o comparaţie bombastică şi gălăgioasă: “ascultam cu capu-n jos ca pinii bătuţi de vînt”. Numirea scurtă a lui Virgiliu (“il poeta”), destinată să-i indice lectorului că ştafeta acţiunii a fost momentan preluată de un alt personaj, în transpunerea lui Buznea se transformă într-un panegiric sforăitor, ce sfîşie echilibrul de sobrietate şi tragism din original: “cel mai nemuritor din toţi latinii”.

Prezenţa exagerată a traducătorului, care ciunteşte cu de la sine putere anumite semnificaţii danteşti, în schimb inventează ori supralicitează artificial conotaţii nedorite ale textului, reprezintă cusurul de căpătîi al traducerii semnate de George Buznea.

 

Marian Papahagi şi-a făcut studiile universitare la Roma, în specialitatea filologiei romanice, după 1968. Acolo s-a familiarizat în profunzime cu limba-literatura italiană şi cu poezia dantescă. La întoarcerea în ţară a devenit asistent universitar şi s-a dedicat studierii Evului Mediu, căruia i-a consacrat o teză de doctorat şi o carte (Intelectualitate şi poezie). Timp de peste două decenii l-a predat pe Dante Alighieri la Facultatea de Filologie din Cluj, dovedind buna cunoaştere a realităţilor culturale italiene ale începuturilor. Structura sa interioară a fost aceea a unui avizat cărturar poliglot, a unui spirit raţional, bine documentat şi foarte dinamic.

După decesul neaşteptat din 1999 i-au fost strînse la un loc traducerile fragmentare din Divina Comedie, un total de zece cînturi ale Infernului: I-VIII, X şi XXXIV. (Recent i-a apărut în volum echivalarea integrală a Infernului şi a cîtorva cînturi de la începutul Purgatoriului). Pasajul iubirii pătimaşe dintre Paolo şi Francesca e transpus în felul următor:

 

100. “«Amor, ce-n suflet iute se aprinde,

pe-acesta-l prinse de-a mea-nfăţişare

ce luată-mi fu; felu-i şi-aici se-ntinde.

103. Amor, celui iubit nedînd iertare,

mă-ndrăgosti de frumuseţea-i foarte,

încît nici azi, cum vezi, nu am scăpare.

106. Amor ne-a dus pe noi la-aceeaşi moarte,

Caina-l aşteaptă pe-ăl ce viaţa stinse.»

Aceste vorbe-n noi ei le deşartă.”

 

Se observă îndeplinirea fidelă a exigenţelor poetice de la suprafaţă, cum sînt terţa rimă şi măsura endecasilabică. Anafora de la începutul terţinei este redată prin termenul “Amor”, ceea ce situează versiunea lui M. Papahagi în vecinătatea originalului dantesc. Trebuie notată echivalarea izbutită a versului 106, cu vocabula “moarte” plasată la final de stih, pentru a i se pune în evidenţă impactul de semnificaţie, dar şi pentru a se constitui simetria (la nivel de sonoritate a versului) cu “Amor”. Flexiunea cu trei termeni din v. 103 e transpusă, din păcate, prin doar două elemente (Amor… iubit), iar aceasta compromite imaginea caligramei din italiană. Supărătoare e calitatea rimei de la v. 104-106-108: foarte-moarte-deşartă, în care ultimul termen e puternic discordant faţă de contextul în care a fost plasat. Nepotrivirea sa nu e doar sonoră, ci şi semantică. Trama dureros-tragică a poveştii de dragoste e sfîşiată de grosolănia verbului românesc, fiind cu totul inoportună echivalarea unei confesiuni sensibile cu un şir de vorbe pe care Francesca le… deşartă în Dante.

Precizia transpunerii lui M. Papahagi e umbrită pe-alocuri de stridenţele ori stîngăciile poetice. Merită citite notele explicative erudite cu care profesorul îşi însoţeşte traducerea.

 

George Pruteanu a ilustrat biografic zicala că omul este un animal surprinzător. În perioada comunistă a fost membrul grupării intelectualilor non-conformişti de la Iaşi, dintre care unii au devenit mai apoi disidenţi anticomunişti (Dan Petrescu, Luca Piţu, Liviu Antonesei etc.). Cam în aceeaşi etapă, filologul a activat şi într-o grupare de infracţionalitate măruntă, specializată în furturile din locuinţe. Prin sentinţa penală nr. 347/29 ianuarie 1976, pronunţată de Judecătoria Iaşi, numitul Pruteanu George-Mihail a fost condamnat la doi ani de temniţă grea, “pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat şi violare de domiciliu” (vezi rev. Academia Caţavencu, nr. 9/11-17 martie 1997, p. 5). I s-au pus în sarcină opt furturi în dauna cetăţenilor, de pe urma cărora s-a procopsit cu “o geantă în care se aflau mai multe scule de lăcătuşerie, 2 undiţe, un scaun pescăresc, un ferăstrău şi o damigeană”, “un cadru de motocicletă scuter Manet în valoare de circa 600 lei”, “un parbriz şi o oglindă retrovizoare în valoare de 400 lei”, “un far de ceaţă şi o antenă radio în valoare de 600 lei”, “o menghină în valoare de 100 lei”, “o bicicletă marca Ucraina, o canistră de material plastic de 20 litri, mai multe scule necesare meseriei de sculptor, un motor electric, 4 borcane a cîte 0,800 kg cu zacuscă, 2 borcane a cîte 3 litri cu gogoşari şi un borcan de 3 litri cu zarzavat conservat, bunuri în valoare totală de circa 2000 lei”, “o oglindă retrovizoare, două peniţe tip fantezie, două undiţe chinezeşti aflate în huse speciale şi două bibelouri ce se poartă în autoturism” etc.

După căderea comunismului George Pruteanu a împletit pedagogia naţională (prin cunoscuta emisiune de 5 minute la televiziune, dedicată folosirii corecte a limbii române) cu activismul politic. În 1996 s-a înscris în partidul de centru-dreapta PNŢCD, de unde a demisionat în 1998. În 2000 s-a înscris în partidul de centru-stînga PDSR (oblăduit de Ion Iliescu), de unde a fost expulzat în 2003. Mai apoi s-a înscris în partidul de extremă dreaptă România Mare, gravitînd o vreme în preajma lui Corneliu Vadim Tudor. A cumulat publicistica frenetică şi cariera universitară fulgurantă (unde s-a remarcat pentru acuzele de hărţuire sexuală a studentelor). S-a stins din viaţă în anul 2008.

Peniţele tip fantezie se vede că l-au ajutat cu prisosinţă în traducerea Divinei Comedii. Pe site-ul său de internet sînt expuse Cînturile I, III, IV, V, VII, X, XI, XIII, XIV, XV, XVII, XXI, XXII, XXV, XXVI şi XXXIII din Infern. Este vorba despre şaisprezece dintre cînturile cele mai semnificative şi problematice, care constituie aproape jumătate din prima cantică. Eşantionul e îndestulător cantitativ pentru a ne permite să identificăm în G. Pruteanu un excelent mînuitor al cuvîntului poetic, în egală măsură preocupat de fidelitatea minuţioasă a versurilor transpuse, de plasticitatea şi supleţea vorbelor, de echivalarea întocmai a ritmului şi a strategiilor danteşti de expresie. Complicatul pasaj referitor la iubirea dintre Paolo şi Francesca sună astfel:

 

100. “«Iubirea-în inimi tandre jar pogoară,

şi-o luă şi celui drag în stăpînire,

dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-înfioară.

103. Iubirea naşte-în cel iubit iubire:

de chipul lui am fost robită foarte,

şi-acum, la fel, îmi bîntuie-în simţire.

106. Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:

făptaşul în adînc de iad să piară!»

Atît au spus, şi n-au spus mai departe.”

 

Sînt păstrate nealterat măsura endecasilabică şi terţa rimă. E transpusă anafora din cuvîntul “Iubire”, ce se repetă la începutul celor trei terţine. Este redată impecabil flexiunea din versul 103, prin trei termeni care – în plus – aparţin chiar aceleiaşi familii de cuvinte (Iubirea… iubit… iubire)! Este reflectată aşadar, în mod foarte limpede, caligrama din textul poetic original. E abil transpus conceptul-cheie de “cor gentil” prin “inimi tandre” (v. 100). Trebuie elogiat versul 106, cu dispunerea finală a termenului contraechilibrant: “moarte”. George Pruteanu izbuteşte să rezolve, surîzător şi dezinvolt, mai toate dificultăţile tehnice (aparent insurmontabile) ale poeziei danteşti medievale, într-o exprimare firească, mlădioasă şi accesibilă. Ce mare păcat c㠖 asemeni altor domenii de activitate – n-a investit mai multă perseverenţă în această direcţie ce se dovedeşte a fi fost de mirabilă virtuozitate: traducerea lui Dante în limba română!

 

Acolo unde era de pus umărul la propagarea extremei drepte, după căderea comunismului în România, Răzvan Codrescu a fost nelipsit. Trebuia luată conducerea unei publicaţii naţionaliste, care să facă panegiricul sacrificiului legionar? Codrescu a stat la pupitrul cu butoane al revistei Puncte cardinale. Trebuia reeditat – desigur, în numele importanţei ştiinţifice copleşitoare – vreun rasist cu spume la gură? Iată-l pe Codrescu, flancat de popa Galeriu, oferindu-ne pe tavă crestomaţii din Nicolae Paulescu. De parcă penicilina vindecă prostia… Trebuia spălată cu furtunul figura de criminal feroce a lui Corneliu Zelea Codreanu? Hop şi Codrescu, povestindu-ne cu o seninătate înfiorătoare că individul care a introdus în politica română asasinatul ca strategie de propăşire era, de fapt, adeptul “rezistenţei non-violente”, după modelul lui… Gandhi. Fix aşa. De ce nu s-a gîndit şi la Maica Tereza?

Neadevărurile frapante şi enormităţile jignitoare (Please don’t insult my intelligence!) erau debitate dezinvolt, cu note de subsol şi bibliografie de-un kilometru, în numele independenţei de opinii şi al neafilierii politice. Ce legătură există oare între un naţionalist cu ştaif, care tînjeşte după despotismul fascist, în epoca libertăţilor din casa comună europeană, şi Divina Comedie a lui Dante? Se pare că trăim vremuri cînd orice incompatibilitate se anulează cu bagheta magică.

Fapt este că Infernul lui Dante, publicat de Răzvan Codrescu în ediţia bilingvă din 2006, este un succes bibliofil. Pentru prima dată de cîteva decenii, textul italian şi cel român stau în oglindă, permiţînd lectura paralelă. Adnotările pe seama versurilor au fost, din păcate, trimise la finele cărţii, dar sînt limpezi şi utile, oferind elementele principale. Mai impunătoare e bibliografia de specialitate, extinsă pe pagini întregi, care indică, în trei compartimente succesive, ediţiile esenţiale din Divina Comedie în Italia, pe acelea din România, precum şi titlurile semnificative ale dantologiei consacrate. Toate numele de referinţă par a fi fost incluse. În postfaţa sa comentatorul sintetizează biografia lui Dante şi problemele mai spinoase aferente acesteia. Discursul lui e precis, neezitant, bine informat în detalii ce denotă lecturi migăloase, desfăşurate pe parcursul mai multor ani. Fragmentul din Cîntul V, care prezintă iubirea dintre Paolo şi Francesca, arată aşa:

 

100. “«Iubirea, iute-n inima cea bună,

l-a prins pe-acesta-n vraja mea deşartă,

curmată-n chip ce şi-azi nedrept îmi sună.

103. Iubirea, ce pe cei iubiţi nu-i iartă,

m-a prins de el c-un dor năprasnic foarte,

încît, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.

106. Iubirea ne purtă spre-aceeaşi moarte:

pe cel ce ne-a ucis Caina-l paşte!».

Aceasta fu spovada tristei soarte.”

 

Nu sînt probleme în transpunerea endecasilabului şi a terţei rime. Anafora este echivalată prin cuvîntul “Iubirea”. Flexiunea din versul 103 are, însă, doar două elemente (Iubirea… cei iubiţi), care împiedică alcătuirea caligramei funebre. Spre deosebire de alte versiuni, apare schiţată aici construcţia reciprocă a versurilor 101 şi 104 (“l-a prins pe-acesta”; “m-a prins de el”). Cuvîntul “moarte” e menţinut în finalul v. 106, cu o bună intuiţie privind ponderea sa poetică şi fonetică.

Pe lîngă excelenta cunoaştere a conţinuturilor istorico-artistice pe care le are de transpus, Răzvan Codrescu ilustrează reale abilităţi lexicale şi literare. Mai are drum lung în faţă, pînă va urca muntele Purgatoriului şi va zbura prin cerurile Paradisului. Îi sugerez aşadar să se dedice, în anii ce vor urma, sublimelor învăţături ale poetului florentin, care sînt infinit mai recompensante spiritual decît trecutul băltit al extremismului românesc, pe care se opintea să-l desţelenească sofist.