Laszlo11

Laszlo Alexandru

PROBA TRADUCERII

Pe vremea cînd transpuneam în română cartea lui Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere, am dat peste o interesantă opinie a autorului. El ilustra acolo o concepţie decontractată şi foarte senină despre îndeletnicirea cu pricina. În opinia savantului italian, e greu sau chiar imposibil de stabilit o ierarhie între mai multe versiuni ale aceleiaşi opere literare. Fiecare traducere îşi are propriile sale calităţi: una e mai fidelă, alta e mai frumoasă, alta e mai sîrguincioasă, alta e mai necesară pentru un anumit moment istoric ş.a.m.d. Nu poate fi instituită şi ar fi oricum inutilă o apreciere ierarhizantă în acest domeniu de activitate.

De bună seamă că, dacă ne modificăm criteriile de judecată, atunci cînd alternăm traducerile pe care le examinăm, orice consideraţie valorică se pulverizează. Iar rezultatul descriptiv al demersului nostru ar fi flatant pentru absolut toţi traducătorii. Însă i-ar defavoriza pe cititorii care, în ce-i priveşte, tind să se îndrepte, în mod reflex, către versiunea cea mai izbutită. E normal să facă asta, în virtutea concurenţei de pe piaţa liberă, care stabileşte consumul pe baza calităţii. Dacă dăm credit ipotezei avansate de Umberto Eco, ne împiedicăm într-un subtil sofism, ce blochează orice tentativă de evaluare, în orice sferă de preocupări. Căci modificarea criteriilor, de la un caz la altul, conduce la blocarea estimării valorice. Iar aprecierea unei traduceri nu trebuie făcută de dragul traducătorului, ci de dragul cititorului.

Ar fi interesant să transpunem situaţia în practică, aplecîndu-ne asupra mai multor versiuni româneşti ale Divinei Comedii. O serie de traducători şi-au încordat puterea minţii şi îndemînarea talentului, în echivalarea acestei capodopere a literaturii universale. Dar oare toţi s-au descurcat la fel de bine? Poate că ar merita să ne convingem pe text.

Prima condiţie a exerciţiului nostru e să trecem diferitele variante româneşti din Dante prin strunga aceloraşi criterii de judecată. A doua condiţie constă în identificarea unui eşantion cu dimensiuni rezonabile, în amplul corp al poemului, care să fie edificator, în privinţa complexităţii, dar nu prea extins cantitativ. Putem să ne concentrăm atenţia tocmai asupra celor trei terţine din Cîntul V al Infernului (v. 100-108), unde e prezentată iubirea reciprocă dintre Francesca şi Paolo.

Să stabilim, în prealabil, exigenţele de care un bun traducător trebuia să ţină seama neapărat: a) să respecte măsura endecasilabică; b) să nu afecteze structura de terza rima; c) să redea corect nivelul denotativ al versurilor (fără a bloca intuirea sensurilor conotate); d) să transpună anafora de pe verticală (amor / amor / amor); e) să echivaleze flexiunea din versul 103 (amor amato amar), pentru a menţine şi în limba română caligrama medievală în formă de cruce, cu termenul morte plasat în concluzia construcţiei. Eventual ca bonus să nu neglijeze construcţia de reciprocitate din centrul primelor două terţine (prese costui de la bella persona / mi prese del costui). Iată o acumulare de împovărătoare obligaţii, pe o mică suprafaţă poetică, în stare să conducă în pragul disperării pe orice profesionist al cuvîntului artistic. Să vedem la ce rezultate concrete s-a ajuns.

Versiunea lui George Coşbuc:

100. «Amor, ce-n inimi iute-şi face drum,

l-a prins cu-a mea frumseţe, ce răpită

mi-a fost astfel, că şi-azi mă doare cum.

103. Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubită,

plăceri de el atare-n mine-a pus,

că sînt de el cum vezi şi-acum robită.

106. spre-o moarte pe-amîndoi ne-a dus,

Caina pe-ucigaş va fi avîndu-l.»

Atît şi-aceste vorbe ei ne-au spus.

Poetul ardelean nu se abate de la endecasilab şi terţa rimă. El redă sensurile din original şi păstrează întocmai caligrama ascunsă în versuri. Jocul flexionar din versul 103 e redat prin alunecarea în sinonimie (amor iubire iubită). Traducătorul scapă din vedere structura speculară din versurile 101 şi 104, dar izbuteşte un impresionant tur de forţă, prin soluţionarea aproape tuturor celorlalte puncte de tensiune. Dacă mai adăugăm şi că este vorba de prima traducere poetică integrală în limba noastră a Divinei Comedii, realizată în urmă cu un secol, avem toate motivele de-a ne exprima admiraţia pentru o performanţă de excepţie.

Versiunea lui Ion Ţundrea a cunoscut o întreagă aventură pînă să ajungă, într-un tiraj foarte restrîns, sub privirile cititorilor de azi. Traducătorul a finalizat-o în 1940 şi s-a stins din viaţă în 1945. Strădania sa cu totul meritorie a apărut la Editura Medicală din Bucureşti abia în anul 1999. Pasajul din Cîntul V al Infernului, care ne interesează în contextul analizei comparative, sună în felul următor:

100.«Iubirea iute-aprinsă n firi aprinse,

Legă pe-acest de prea frumoasa-mi fire,

Răpit aşa că şi-azi plîng cum se stinse.

103. Iubirea, care cere n schimb iubire,

Atîta foc de el în piept îmi puse

Că nici nu ne gîndim la despărţire.

106. Iubirea, vieţii un sfîrşit ne-aduse:

Caina, pe călău l-aşteaptă-n vale.»

Aceste vorbe fură de ea spuse.

Se constată că Ion Ţundrea a respectat măsura endecasilabică, precum şi terţa rimă. Anafora a fost redată prin cuvîntul Iubirea. Flexiunea gramaticală din versul 103, cu alternarea celor trei termeni din varianta originală (amor amato amar), a fost transpusă doar parţial, prin repetiţia a doi termeni (iubirea iubire). Aceasta afectează constituirea caligramei funebre mai ales că traducătorul evită impactul cuvîntului direct (moarte), preferîndu-i expresia perifrastică (iubirea, vieţii un sfîrşit ne-aduse). Reciprocitatea sentimentului de dragoste, formulată prin construcţia în oglindă a versurilor 101 şi 104, aici se pierde.

O observaţie se cuvine formulată în legătură cu transpunerea versului 100. Ion Ţundrea include o repetiţie suplimentară, care lipsea în original (iubirea iute-aprinsă n firi aprinse), pesemne vrînd să compenseze insuficienta echivalare a versului 103. Numai că, la Dante şi în poetica Dolce Stil Novo, il cor gentil cumulează tensiunile spiritual-morale inspirate de femeia iubită. În schimb firea aprinsă din versiunea română deschide calea către subînţelesurile ambigue, blocînd totodată conotaţiile aristocratice din poezia dantescă. Valoarea formal impecabilă a transpunerii lui Ion Ţundrea e ştirbită, din păcate, de relativa timiditate intelectuală a traducătorului, care alunecă pe-alocuri în eufemisme sau aluzii inadecvate.

Giuseppe Cifarelli a venit la vîrsta de un an în România, adus de mama sa văduvă, pentru a se stabili la unchiul ei, călugăr franciscan şi conducător al misiunii catolice din Focşani. Tînărul şi-a făcut studiile în ţara noastră şi a învăţat impecabil româna. A devenit funcţionar la banca italiană din Bucureşti şi, mai apoi, director al filialei din Sibiu a aceleiaşi instituţii. În paralel cu activitatea birocratică, şi-a dedicat timpul liber traducerii Divinei Comedii. Odată cu instaurarea comunismului, Giuseppe Cifarelli, la fel ca mulţi compatrioţi ai săi de-aici, a ales să se refugieze în Italia. La plecarea din 1948, a donat un exemplar al manuscrisului său Academiei Române. Pînă la moartea survenită în 1958, la vîrsta de 68 de ani, G. Cifarelli şi-a continuat insistent munca de cizelare pe text.

După schimbările din decembrie 89, la iniţiativa fiicei sale şi cu sprijinul dantologului Titus Pârvulescu, această variantă integrală a Divinei Comedii a văzut lumina tiparului la Ed. Europa din Craiova (în 1993) şi a fost reluată la Ed. Dacia din Cluj (în 1998). O scurtă prezentare a poveştii lui Cifarelli şi a traducerii sale era semnată de Alexandru Ciorănescu, el însuşi traducător (din italiană în franceză) al capodoperei danteşti. Să urmărim, în continuare, pasajul care ne preocupă din Cîntul V al Infernului.

100. «Amor ce-n suflet gingaş grabnic prinde

l-a prins pe ăst de mîndra mea făptură

ce smulsă-mi fu în chip ce tot jignind e.

103. Amor ce neiubind, iubit nu-ndură,

mă-nflăcără de frumuseţea-i foarte

încît, cum vezi, simt încă-n mine-arsură.

106. Amor ne duse la aceeaşi moarte:

Cain-aşteaptă pe cel ce ne stinse.»

De-aceste vorbe avuserăm parte.

Măsura endecasilabică şi terţa rimă sînt, precum se vede, păstrate fără cusur. Anafora e transpusă prin termenul Amor, ceea ce aduce versiunea Cifarelli mai aproape de originalul dantesc (întrucît lasă deschisă şi aluzia secundară la zeul iubirii din Antichitate). Flexiunea din versul 103 e transpusă corect prin trei termeni (amor neiubind iubit), iar aceasta instituie structura caligramei la care ne-am mai referit. Un elogiu suplimentar se cuvine pentru echivalarea versului 106, unde termenul moarte îşi păstrează poziţia de la capătul stihului (la fel ca în limba italiană) şi astfel intensifică percutanţa mesajului. Este adevărat că traducătorul scapă din vedere construcţia în oglindă a versurilor 101 şi 104, dar el schiţează compensator o minunată aliteraţie în jurul consoanelor f şi r tocmai în versul 104: mă-nflăcără de frumuseţea-i foarte. Eşantionul examinat ne arată fără dubiu că Divina Comedie în traducerea română a lui Giuseppe Cifarelli este una din versiunile cele mai izbutite dintre toate.

Importanţa Etei Boeriu pentru activitatea de traducere a literaturii italiene în România este indiscutabilă. Multe nume de frunte ale creaţiei peninsulare şi-au găsit o nouă înfăţişare printre noi, mulţumită eforturilor de-o viaţă ale poetei clujene: Dante, Petrarca, Boccaccio, Michelangelo, Leopardi, Verga, Moravia, Pavese, Vittorini etc. Călătoria ei prin măruntaiele Divinei Comedii s-a transformat într-un stăruitor şantier de creaţie artistică, plasat sub semnul concurenţei mărturisite faţă de George Coşbuc: Dacă acum şaizeci de ani fusese în stare limba noastră, prin pana lui Coşbuc, să redea Divina Comedie în forma ei originală, mă întrebam dacă e cu putinţă ca după atîtea înnoiri, prefaceri şi cîştiguri, înmlădieri şi izbînzi, să dea înapoi în faţa unor dificultăţi pe care a ştiut să le învingă acum şase decenii (vezi Eta Boeriu, Cum am tradus Divina Comedie, în vol. Studii despre Dante, Buc., E.L.U., 1965, p. 264). Iar obstacolele şi dubiile pe care traducătoarea le-a avut de înfruntat nu erau puţine. Oricum expediţia ei era deja mai confortabilă, căci venea pe poteci bătătorite: lucrînd mereu alături de Coşbuc, ajunsesem să-l adîncesc, să-i admir de multe ori traducerea care îmbină meritul constant al fidelităţii cu momente de supremă poezie (ibid., p. 261).

De-a lungul anilor, cu începere din 1951, trei au fost variantele succesiv ameliorate de Eta Boeriu. Ea a tradus în primă fază Purgatoriul şi şase cînturi din Infern recurgînd la versuri de 14 silabe şi modificînd structura specific dantescă a rimei. Cuprinsă de remuşcări profesionale, a hotărît să refacă totul într-o a doua variantă, de această dată endecasilabică, dar cu rima instituită numai între primul şi al treilea vers al fiecărei terţine. A reluat iarăşi din temelii, într-o variantă succesivă, cînd a pus de acord parametrii tehnici ai traducerii cu exigenţele originalului şi a inclus în structură atît terţa rimă, cît şi măsura endecasilabică. În aceste condiţii, celebrul pasaj din Cîntul V al Infernului sună astfel:

100. «Iubirea care-n cei aleşi tresare

îl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă

în chip ce şi-azi, cînd mi-amintesc, mă doare.

103. Iubirea care pe iubiţi nu-i iartă

de chipu-i drag pe veci m-a-nlănţuit,

încît, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.

106. Iubirea-aceeaşi moarte ne-a sortit:

străfund de iad pe ucigaş l-aşteaptă.»

Astfel grăi. Şi cum şedeam mîhnit

109. de-a lor osîndă tălmăcită-n faptă,

lăsai obrazu-n jos, către pămînt,

pîn ce Virgil: «Ce ai?» rosti în şoaptă.

Anafora e echivalată prin termenul iubirea, însă flexiunea din versul 103 cuprinde doar doi termeni (iubirea iubiţi). Prin urmare caligrama din original nu se mai regăseşte aici, la fel cum nici simetria de construcţie a versurilor 101 şi 104. Termenul moarte este redat în v. 106, dar plasarea lui în interiorul versului ajunge să-i atenueze impactul de semnificaţie. O stîngăcie mai vizibilă constă în fărîmiţarea omogenităţii celor trei terţine. Firul epic al originalului este deja finalizat în primul hemistih din v. 108 al versiunii româneşti, iar evoluţia acţiunii este anticipată în al doilea hemistih. Prin această inabilă devansare a materiei narative este însă afectată autonomia sculpturală a celor nouă versuri faimoase. Putem conchide examinarea pasajului dantesc formulînd ipoteza că Eta Boeriu n-a reuşit probabil să se ridice, în aceste detalii, la întreaga îndemînare meşteşugărească pe care situaţia i-o pretindea.

Am omis din succinta panoramă traducerea integrală în proză realizată în perioada interbelică de Alexandru Marcu. Gîndită cu evidente finalităţi didactice şi destinată să redea semnificaţiile poemului medieval, ea nu îşi asuma programatic strategiile poetice ale textului. Prin urmare eram în imposibilitatea de-a verifica înseşi punctele de forţă ale unei transpuneri artistice.

M-am referit pînă acum doar la versiunile române integrale ale Divinei Comedii, opere absolut impresionante ca atare, întinse pe lungi decenii de activitate sîrguincioasă. Multe dintre ele s-au încheiat doar prin moartea traducătorului şi poate nici chiar atunci. Varianta lui Coşbuc a fost întregită postum, în unele pasaje nefinalizate, de Emanoil Bucuţa şi Panaitescu-Perpessicius. Versiunea lui Cifarelli a fost reclădită postum, dintre sinonimele înscrise cu creionul pe manuscris, de Titus Pârvulescu.

Încă şi mai tulburătoare sînt serpentinele pe drumul spre publicare. După decesul din 1918 al lui George Coşbuc, traducerea a văzut lumina tiparului între anii 1924 şi 1932, mulţumită generozităţii şi entuziasmului manifestate de profesorul Ramiro Ortiz. A trecut peste o jumătate de secol între moartea lui Ion A. Ţundrea, în 1945, şi apariţia Divinei Comedii în transpunerea lui, la Editura Medicală din Bucureşti, în 1999, prin abnegaţia rudelor. Giuseppe Cifarelli şi-a lăsat spre păstrare manuscrisul finalizat, în 1948, dar a continuat cizelarea versurilor pînă la decesul din 1958; prima ediţie a traducerii s-a tipărit abia în 1993. Singură Eta Boeriu a avut fericirea de a-şi vedea între două coperţi versiunea din Divina Comedie (la care a muncit între 1951 şi 1965, şi asupra căreia a revenit în ediţiile ulterioare). Doar ea a avut onoarea de-a fi recompensată, pentru devotamentul intelectual, cu medalia de aur a Oraşului Florenţa.