Laszlo Alexandru

 

PROBA TRADUCERII



Pe vremea cīnd transpuneam īn romānă cartea lui Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere, am dat peste o interesantă opinie a autorului. El ilustra acolo o concepţie decontractată şi foarte senină despre īndeletnicirea cu pricina. Īn opinia savantului italian, e greu sau chiar imposibil de stabilit o ierarhie īntre mai multe versiuni ale aceleiaşi opere literare. Fiecare traducere īşi are propriile sale calităţi: una e mai fidelă, alta e mai frumoasă, alta e mai sīrguincioasă, alta e mai necesară pentru un anumit moment istoric ş.a.m.d. Nu poate fi instituită şi ar fi oricum inutilă o apreciere ierarhizantă īn acest domeniu de activitate.

De bună seamă că, dacă ne modificăm criteriile de judecată, atunci cīnd alternăm traducerile pe care le examinăm, orice consideraţie valorică se pulverizează. Iar rezultatul descriptiv al demersului nostru ar fi flatant pentru absolut toţi traducătorii. Īnsă i-ar defavoriza pe cititorii care, īn ce-i priveşte, tind să se īndrepte, īn mod reflex, către versiunea cea mai izbutită. E normal să facă asta, īn virtutea concurenţei de pe piaţa liberă, care stabileşte consumul pe baza calităţii. Dacă dăm credit ipotezei avansate de Umberto Eco, ne īmpiedicăm īntr-un subtil sofism, ce blochează orice tentativă de evaluare, īn orice sferă de preocupări. Căci modificarea criteriilor, de la un caz la altul, conduce la blocarea estimării valorice. Iar aprecierea unei traduceri nu trebuie făcută de dragul traducătorului, ci de dragul cititorului.

Ar fi interesant să transpunem situaţia īn practică, aplecīndu-ne asupra mai multor versiuni romāneşti ale Divinei Comedii. O serie de traducători şi-au īncordat puterea minţii şi īndemīnarea talentului, īn echivalarea acestei capodopere a literaturii universale. Dar oare toţi s-au descurcat la fel de bine? Poate că ar merita să ne convingem pe text.

Prima condiţie a exerciţiului nostru e să trecem diferitele variante romāneşti din Dante prin strunga aceloraşi criterii de judecată. A doua condiţie constă īn identificarea unui eşantion cu dimensiuni rezonabile, īn amplul corp al poemului, care să fie edificator, īn privinţa complexităţii, dar nu prea extins cantitativ. Putem să ne concentrăm atenţia tocmai asupra celor trei terţine din Cīntul V al Infernului (v. 100-108), unde e prezentată iubirea reciprocă dintre Francesca şi Paolo.

Să stabilim, īn prealabil, exigenţele de care un bun traducător trebuia să ţină seama neapărat: a) să respecte măsura endecasilabică; b) să nu afecteze structura de “terza rima”; c) să redea corect nivelul denotativ al versurilor (fără a bloca intuirea sensurilor conotate); d) să transpună anafora de pe verticală (amor / amor / amor); e) să echivaleze flexiunea din versul 103 (amor… amato… amar), pentru a menţine şi īn limba romānă caligrama medievală īn formă de cruce, cu termenul “morte” plasat īn concluzia construcţiei. Eventual – ca bonus – să nu neglijeze construcţia de reciprocitate din centrul primelor două terţine (“prese costui de la bella persona” / “mi prese del costui”). Iată o acumulare de īmpovărătoare obligaţii, pe o mică suprafaţă poetică, īn stare să conducă īn pragul disperării pe orice profesionist al cuvīntului artistic. Să vedem la ce rezultate concrete s-a ajuns.

Versiunea lui George Coşbuc:

 

100. “«Amor, ce-n inimi iute-şi face drum,

l-a prins cu-a mea frumseţe, ce răpită

mi-a fost astfel, că şi-azi mă doare cum.

103. Amor, ce-a sa iubire-o vrea iubită,

plăceri de el atare-n mine-a pus,

că sīnt de el cum vezi şi-acum robită.

106. spre-o moarte pe-amīndoi ne-a dus,

Caina pe-ucigaş va fi avīndu-l.»

Atīt şi-aceste vorbe ei ne-au spus.”

 

Poetul ardelean nu se abate de la endecasilab şi terţa rimă. El redă sensurile din original şi păstrează īntocmai caligrama ascunsă īn versuri. Jocul flexionar din versul 103 e redat prin alunecarea īn sinonimie (amor… iubire… iubită). Traducătorul scapă din vedere structura speculară din versurile 101 şi 104, dar izbuteşte un impresionant tur de forţă, prin soluţionarea aproape tuturor celorlalte puncte de tensiune. Dacă mai adăugăm şi că este vorba de prima traducere poetică integrală īn limba noastră a Divinei Comedii, realizată īn urmă cu un secol, avem toate motivele de-a ne exprima admiraţia pentru o performanţă de excepţie.

 

Versiunea lui Ion Ţundrea a cunoscut o īntreagă aventură pīnă să ajungă, īntr-un tiraj foarte restrīns, sub privirile cititorilor de azi. Traducătorul a finalizat-o īn 1940 şi s-a stins din viaţă īn 1945. Strădania sa cu totul meritorie a apărut la Editura Medicală din Bucureşti abia īn anul 1999. Pasajul din Cīntul V al Infernului, care ne interesează īn contextul analizei comparative, sună īn felul următor:

 

100.“«Iubirea iute-aprins㠑n firi aprinse,

Legă pe-acest’ de prea frumoasa-mi fire,

Răpit’ aşa că şi-azi plīng cum se stinse.

103. Iubirea, care cere ‘n schimb iubire,

Atīta foc de el īn piept īmi puse

Că nici nu ne gīndim la despărţire.

106. Iubirea, vieţii un sfīrşit ne-aduse:

Caina, pe călău l-aşteaptă-n vale.»

Aceste vorbe fură de ea spuse.”

 

Se constată că Ion Ţundrea a respectat măsura endecasilabică, precum şi terţa rimă. Anafora a fost redată prin cuvīntul “Iubirea”. Flexiunea gramaticală din versul 103, cu alternarea celor trei termeni din varianta originală (amor… amato… amar), a fost transpusă doar parţial, prin repetiţia a doi termeni (iubirea… iubire). Aceasta afectează constituirea caligramei funebre – mai ales că traducătorul evită impactul cuvīntului direct (moarte), preferīndu-i expresia perifrastică (“iubirea, vieţii un sfīrşit ne-aduse”). Reciprocitatea sentimentului de dragoste, formulată prin construcţia īn oglindă a versurilor 101 şi 104, aici se pierde.

O observaţie se cuvine formulată īn legătură cu transpunerea versului 100. Ion Ţundrea include o repetiţie suplimentară, care lipsea īn original (“iubirea iute-aprins㠑n firi aprinse”), pesemne vrīnd să compenseze insuficienta echivalare a versului 103. Numai că, la Dante şi īn poetica Dolce Stil Novo, “il cor gentil” cumulează tensiunile spiritual-morale inspirate de femeia iubită. Īn schimb “firea aprins㔠din versiunea romānă deschide calea către subīnţelesurile ambigue, blocīnd totodată conotaţiile aristocratice din poezia dantescă. Valoarea formal impecabilă a transpunerii lui Ion Ţundrea e ştirbită, din păcate, de relativa timiditate intelectuală a traducătorului, care alunecă pe-alocuri īn eufemisme sau aluzii inadecvate.

 

Giuseppe Cifarelli a venit la vīrsta de un an īn Romānia, adus de mama sa văduvă, pentru a se stabili la unchiul ei, călugăr franciscan şi conducător al misiunii catolice din Focşani. Tīnărul şi-a făcut studiile īn ţara noastră şi a īnvăţat impecabil romāna. A devenit funcţionar la banca italiană din Bucureşti şi, mai apoi, director al filialei din Sibiu a aceleiaşi instituţii. Īn paralel cu activitatea birocratică, şi-a dedicat timpul liber traducerii Divinei Comedii. Odată cu instaurarea comunismului, Giuseppe Cifarelli, la fel ca mulţi compatrioţi ai săi de-aici, a ales să se refugieze īn Italia. La plecarea din 1948, a donat un exemplar al manuscrisului său Academiei Romāne. Pīnă la moartea survenită īn 1958, la vīrsta de 68 de ani, G. Cifarelli şi-a continuat insistent munca de cizelare pe text.

După schimbările din decembrie ‘89, la iniţiativa fiicei sale şi cu sprijinul dantologului Titus Pārvulescu, această variantă integrală a Divinei Comedii a văzut lumina tiparului la Ed. Europa din Craiova (īn 1993) şi a fost reluată la Ed. Dacia din Cluj (īn 1998). O scurtă prezentare a poveştii lui Cifarelli şi a traducerii sale era semnată de Alexandru Ciorănescu, el īnsuşi traducător (din italiană īn franceză) al capodoperei danteşti. Să urmărim, īn continuare, pasajul care ne preocupă din Cīntul V al Infernului.

 

100. “«Amor ce-n suflet gingaş grabnic prinde

l-a prins pe ăst de mīndra mea făptură

ce smulsă-mi fu īn chip ce tot jignind e.

103. Amor ce neiubind, iubit nu-ndură,

mă-nflăcără de frumuseţea-i foarte

īncīt, cum vezi, simt īncă-n mine-arsură.

106. Amor ne duse la aceeaşi moarte:

Cain-aşteaptă pe cel ce ne stinse.»

De-aceste vorbe avuserăm parte.”

 

Măsura endecasilabică şi terţa rimă sīnt, precum se vede, păstrate fără cusur. Anafora e transpusă prin termenul “Amor”, ceea ce aduce versiunea Cifarelli mai aproape de originalul dantesc (īntrucīt lasă deschisă şi aluzia secundară la zeul iubirii din Antichitate). Flexiunea din versul 103 e transpusă corect prin trei termeni (amor… neiubind… iubit), iar aceasta instituie structura caligramei la care ne-am mai referit. Un elogiu suplimentar se cuvine pentru echivalarea versului 106, unde termenul “moarte” īşi păstrează poziţia de la capătul stihului (la fel ca īn limba italiană) şi astfel intensifică percutanţa mesajului. Este adevărat că traducătorul scapă din vedere construcţia īn oglindă a versurilor 101 şi 104, dar el schiţeaz㠖 compensator – o minunată aliteraţie īn jurul consoanelor “f” şi “r” tocmai īn versul 104: “mă-nflăcără de frumuseţea-i foarte”. Eşantionul examinat ne arată fără dubiu că Divina Comedie īn traducerea romānă a lui Giuseppe Cifarelli este una din versiunile cele mai izbutite dintre toate.

 

Importanţa Etei Boeriu pentru activitatea de traducere a literaturii italiene īn Romānia este indiscutabilă. Multe nume de frunte ale creaţiei peninsulare şi-au găsit o nouă īnfăţişare printre noi, mulţumită eforturilor de-o viaţă ale poetei clujene: Dante, Petrarca, Boccaccio, Michelangelo, Leopardi, Verga, Moravia, Pavese, Vittorini etc. Călătoria ei prin măruntaiele Divinei Comedii s-a transformat īntr-un stăruitor şantier de creaţie artistică, plasat sub semnul “concurenţei” mărturisite faţă de George Coşbuc: “Dacă acum şaizeci de ani fusese īn stare limba noastră, prin pana lui Coşbuc, să redea Divina Comedie īn forma ei originală, mă īntrebam dacă e cu putinţă ca după atītea īnnoiri, prefaceri şi cīştiguri, īnmlădieri şi izbīnzi, să dea īnapoi īn faţa unor dificultăţi pe care a ştiut să le īnvingă acum şase decenii…” (vezi Eta Boeriu, Cum am tradus “Divina Comedie”, īn vol. Studii despre Dante, Buc., E.L.U., 1965, p. 264). Iar obstacolele şi dubiile pe care traducătoarea le-a avut de īnfruntat nu erau puţine. Oricum expediţia ei era deja mai confortabilă, căci venea pe poteci bătătorite: “lucrīnd mereu alături de Coşbuc, ajunsesem să-l adīncesc, să-i admir de multe ori traducerea – care īmbină meritul constant al fidelităţii cu momente de supremă poezie” (ibid., p. 261).

De-a lungul anilor, cu īncepere din 1951, trei au fost variantele succesiv ameliorate de Eta Boeriu. Ea a tradus īn primă fază Purgatoriul şi şase cīnturi din Infern recurgīnd la versuri de 14 silabe şi modificīnd structura specific dantescă a rimei. Cuprinsă de remuşcări profesionale, a hotărīt să refacă totul īntr-o a doua variantă, de această dată endecasilabică, dar cu rima instituită numai īntre primul şi al treilea vers al fiecărei terţine. A reluat iarăşi din temelii, īntr-o variantă succesivă, cīnd a pus de acord parametrii tehnici ai traducerii cu exigenţele originalului şi a inclus īn structură atīt terţa rimă, cīt şi măsura endecasilabică. Īn aceste condiţii, celebrul pasaj din Cīntul V al Infernului sună astfel:

 

100. “«Iubirea care-n cei aleşi tresare

īl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă

īn chip ce şi-azi, cīnd mi-amintesc, mă doare.

103. Iubirea care pe iubiţi nu-i iartă

de chipu-i drag pe veci m-a-nlănţuit,

īncīt, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.

106. Iubirea-aceeaşi moarte ne-a sortit:

străfund de iad pe ucigaş l-aşteaptă.»

Astfel grăi. Şi cum şedeam mīhnit

109. de-a lor osīndă tălmăcită-n faptă,

lăsai obrazu-n jos, către pămīnt,

pīn’ ce Virgil: «Ce ai?» rosti īn şoaptă.”

 

Anafora e echivalată prin termenul “iubirea”, īnsă flexiunea din versul 103 cuprinde doar doi termeni (iubirea… iubiţi). Prin urmare caligrama din original nu se mai regăseşte aici, la fel cum nici simetria de construcţie a versurilor 101 şi 104. Termenul “moarte” este redat īn v. 106, dar plasarea lui īn interiorul versului ajunge să-i atenueze impactul de semnificaţie. O stīngăcie mai vizibilă constă īn fărīmiţarea omogenităţii celor trei terţine. Firul epic al originalului este deja finalizat īn primul hemistih din v. 108 al versiunii romāneşti, iar evoluţia acţiunii este anticipată īn al doilea hemistih. Prin această inabilă devansare a materiei narative este īnsă afectată autonomia sculpturală a celor nouă versuri faimoase. Putem conchide examinarea pasajului dantesc formulīnd ipoteza că Eta Boeriu n-a reuşit probabil să se ridice, īn aceste detalii, la īntreaga īndemīnare meşteşugărească pe care situaţia i-o pretindea.

Am omis din succinta panoramă traducerea integrală īn proză realizată īn perioada interbelică de Alexandru Marcu. Gīndită cu evidente finalităţi didactice şi destinată să redea semnificaţiile poemului medieval, ea nu īşi asuma programatic strategiile poetice ale textului. Prin urmare eram īn imposibilitatea de-a verifica īnseşi punctele de forţă ale unei transpuneri artistice.

M-am referit pīnă acum doar la versiunile romāne integrale ale Divinei Comedii, opere absolut impresionante ca atare, īntinse pe lungi decenii de activitate sīrguincioasă. Multe dintre ele s-au īncheiat doar prin moartea traducătorului – şi poate nici chiar atunci. Varianta lui Coşbuc a fost īntregită postum, īn unele pasaje nefinalizate, de Emanoil Bucuţa şi Panaitescu-Perpessicius. Versiunea lui Cifarelli a fost reclădită postum, dintre sinonimele īnscrise cu creionul pe manuscris, de Titus Pārvulescu.

Īncă şi mai tulburătoare sīnt serpentinele pe drumul spre publicare. După decesul din 1918 al lui George Coşbuc, traducerea a văzut lumina tiparului īntre anii 1924 şi 1932, mulţumită generozităţii şi entuziasmului manifestate de profesorul Ramiro Ortiz. A trecut peste o jumătate de secol īntre moartea lui Ion A. Ţundrea, īn 1945, şi apariţia Divinei Comedii īn transpunerea lui, la Editura Medicală din Bucureşti, īn 1999, prin abnegaţia rudelor. Giuseppe Cifarelli şi-a lăsat spre păstrare manuscrisul finalizat, īn 1948, dar a continuat cizelarea versurilor pīnă la decesul din 1958; prima ediţie a traducerii s-a tipărit abia īn 1993. Singură Eta Boeriu a avut fericirea de a-şi vedea īntre două coperţi versiunea din Divina Comedie (la care a muncit īntre 1951 şi 1965, şi asupra căreia a revenit īn ediţiile ulterioare). Doar ea a avut onoarea de-a fi recompensată, pentru devotamentul intelectual, cu medalia de aur a Oraşului Florenţa.