Laszlo Alexandru

 

UN JOC DE CUVINTE LA DANTE

În cîntul V din Infern, Dante îi întîlneşte pe necredincioşii în dragoste, aceia care nu şi-au ştiut înfrîna poftele trupeşti de-a lungul vieţii, care şi-au trădat partenerul legitim. Este cunoscută legea echivalenţei, care funcţionează în Infern şi care face ca fiecare categorie de păcat să fie pedepsită cu o tortură corespunzătoare: fie prin amplificarea fărădelegii, fie prin răsturnarea ei. De exemplu tiranii care au vărsat sîngele nevinovat sînt scufundaţi într-un lac de sînge încins. Iar zgîrciţilor le e dată suferinţa de-a se roti la infinit în acelaşi cerc, pentru a se ciocni cap în cap cu risipitorii şi-a se insulta reciproc: “De ce risipeşti?”, “De ce te zgîrceşti?”.

(E cu atît mai subtilă observaţia lui Cesare Pavese, care subliniaz㠓înţelepciunea lui Dante de a-i pedepsi pe zgîrciţi şi pe risipitori laolaltă: doar zgîrciţii sînt cu adevărat risipitori şi suferă de cîte ori cheltuiesc. Zgîrcitul se simte risipitor, iar risipitorul zgîrcit şi se perpeleşte din cauza asta. Cel care se simte zgîrcit, de groaza unei comportări aşa sordide, se face risipitor. Şi viceversa” – vezi Meseria de a trăi.)

În ce-i priveşte pe damnaţii erotismului desfrînat, ei au păcătuit prin inconstanţă, prin înşelarea consoartei, prin mişcarea rapidă şi nesăbuită de la un partener la altul. Aceeaşi situaţie le e destinată şi în lumea de-apoi. Sufletele lor, sub forma unor păsări, se mişcă în stoluri imense, purtate de o furtună uriaşă care le izbeşte cu violenţă, în eternitate, de celelalte spirite osîndite sau de stîncile înconjurătoare. Nici o clipă de odihnă nu le e permisă, frămîntarea violentă e nesfîrşită.

În mulţime se remarcă două suflete ce zboară totuşi împreună. Dante cere favorul de-a li se adresa, de-a le cunoaşte povestea. E cuplul Francesca da Rimini – Paolo Malatesta, devenit astfel celebru în literatura europeană. Ea se măritase, tînără şi frumoasă, la porunca familiei, cu diformul boier bătrîn Gianciotto Malatesta. Trăind în casa aceluia, s-a lăsat atrasă de chipeşul şi rafinatul ei cumnat. Cei doi şi-au dezvăluit iubirea reciprocă, au păcătuit, au fost surprinşi şi ucişi de soţul încornorat (care la rîndul său va ajunge în locul denumit Caina, al trădătorilor de rude). Aceasta e pe scurt povestea. Dar cum alege Dante s-o transpună în versuri?

La rugămintea călătorului de-a i se relata ce anume li s-a întîmplat, Francesca îşi face auzită vocea, într-un grai nobil, referindu-se mai întîi la locul în care s-a născut, pe ţărmul unde Padul coboară spre a-şi găsi pacea cu afluenţii săi (o duioasă tînguire împotriva agitaţiei infernale?). Iar apoi vine faimoasa triplă terţină. “«Iubirea, care de inima nobilă îndată se lipeşte, / l-a cuprins pe-acesta de frumoasa persoană / ce mi-a fost luată, iar modul încă mă jigneşte. / Iubirea, care pe nici un iubit de-a iubi nu-l iartă, / m-a cuprins de-acesta cu o plăcere aşa de mare / că, precum vezi, încă nu mă părăseşte. / Iubirea ne-a condus pe noi la o singură moarte. / Caina-l aşteaptă pe cel ce vieţile ni le-a luat.» / Aceste vorbe ne-au fost dinspre ei aduse.”

 

100. “«Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende,

prese costui de la bella persona

che mi fu tolta; e ‘l modo ancor m’offende.

103. Amor, ch’a nullo amato amar perdona,

mi prese del costui piacer sì forte,

che, come vedi, ancor non m’abbandona.

106. Amor condusse noi ad una morte.

Caina attende chi a vita ci spense.»

Queste parole da lor ci fuor porte.”

 

Primul vers din grupajul celor trei terţine danteşti e destinat să le atragă repede atenţia cunoscătorilor. “Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende” e, în realitate, o parafrază după debutul creaţiei programatice a lui Guido Guinizzelli, “Al cor gentil rempaira sempre amore”. Guinizzelli a fost părintele curentului Dolce Stil Nuovo, iar poezia evocată constituie însăşi arta sa poetică. După preceptele acelei estetici, “la inima nobilă se întoarce mereu iubirea ca-n patrie”. Inima nobilă, datorită bogăţiei sale de trăiri, nu poate evita acţiunea fatală a iubirii. Sentimentul înălţător, de esenţă spirituală, debutează la vederea femeii angelice şi se transmite inevitabil către sufletul celui îndrăgostit. (Într-un sonet al său, Dante va detalia parcursul aproape fizic al sentimentului: “dà per li occhi una dolcezza al core, / che ‘ntender no la può chi no la prova” – transmite prin ochi o gingăşie la inimă, pe care n-o poate pricepe decît cel ce-o resimte.)

Nici a doua terţină din cadrul grupajului nu e “inocent㔠din perspectiva intertextualităţii. Versul “Amor, ch’a nullo amato amar perdona” trimite, de fapt, la celebrul tratat despre iubirea curtenească, elaborat în secolul al XII-lea de Andreas Capellanus. Potrivit acestuia, în cadrul Regulilor Iubirii se prevede c㠓Amor nil posset amori denegari” (Iubirea nu-i poate refuza nimic celui iubit – regula nr. XXVI). Reciprocitatea sentimentului de dragoste devine o obligaţie pentru sufletul nobil. Dante preia această normă, foarte răspîndită în lumea culturală medievală, şi o adaptează la povestea tragică a Francescăi.

Dacă primele versuri ale primelor două terţine sînt încărcate de ample conotaţii literare, versurile mediane sînt construite simetric: “prese costui de la bella persona”, respectiv “mi prese del costui piacer sì forte”. Iubirea l-a cuprins pe acesta de persoana mea, tot astfel cum iubirea m-a cuprins pe mine pentru acesta. Reciprocitatea sentimentului amoros, clamată în tratatele de “specialitate”, este ilustrată poetic prin simetria strategică a versurilor, reluate inversat şi plasate în centrul terţinelor.

Toate cele trei terţine încep cu acelaşi cuvînt: “Amor”, menit să circumscrie fără echivoc problema personajelor. Figura de stil care constă în repetiţia unui cuvînt în aceeaşi poziţie (la începutul, la mijlocul sau la finalul strofei) se cheamă anaforă. Aici nu avem, de fapt, cea mai complexă anaforă utilizată de Dante, căci în Purgatoriu XII întîlnim cu siguranţă o structură stilistică mai impresionantă (deşi cu rezultate artistice inferioare). Dar anafora e destinată, în acest context, să individualizeze oarecum cele trei terţine, să le extragă din fluxul poetic pentru a le conferi o relativă autonomie sculpturală.

În centrul grupajului se află versul “Amor, ch’a nullo amato amar perdona”. În mod limpede avem de-a face cu flexiunea aceluiaşi cuvînt, sub formă de substantiv (amor), participiu substantivat (amato) şi verb (amar). Acum dacă plasăm în una şi aceeaşi reţea de semnificaţii anafora cu trei elemente de pe verticală (amor / amor / amor) şi flexiunea cu trei elemente de pe orizontală (amor… amato… amar), identificăm cu puţină bunăvoinţă imaginea unei cruci.

Pe lîngă numeroasele simboluri ale crucii, una din principalele sale accepţiuni este cea funerară. Şi, într-adevăr, notăm că sfîşietoarea poveste de dragoste dintre Paolo şi Francesca, încheiată prin uciderea ambilor, a fost înfăţişată de marele poet italian nu doar prin semnificaţia versurilor, ci şi prin dispunerea strategică a cuvintelor-cheie. Cu cîteva secole înainte de Apollinaire, Dante a realizat o neaşteptată caligramă, care dublează mesajul tragic al terţinelor prin jocul de imagine de la suprafaţa cuvintelor.

Dacă mai aveam un dubiu în legătură cu o asemenea ipoteză, punînd-o eventual pe seama unei supra-lecturi, poetul ne oferă îndată şi descifrarea şaradei. La “piciorul” caligramei funebre (construite din cuvîntul “amor” şi derivaţii săi), plasează imediat termenul sugerat de imagine: “Amor condusse noi ad una morte”. Crucea formată din familia de cuvinte “amore” şi concluzia “morte”, enunţată cît se poate de limpede, vin să instituie uluitoarea îngemănare dintre forma şi conţinutul unei poezii ce nu şi-a epuizat resursele artistice peste veacuri.