Laszlo Alexandru

 

UN JOC DE CUVINTE LA DANTE



Īn cīntul V din Infern, Dante īi īntīlneşte pe necredincioşii īn dragoste, aceia care nu şi-au ştiut īnfrīna poftele trupeşti de-a lungul vieţii, care şi-au trădat partenerul legitim. Este cunoscută legea echivalenţei, care funcţionează īn Infern şi care face ca fiecare categorie de păcat să fie pedepsită cu o tortură corespunzătoare: fie prin amplificarea fărădelegii, fie prin răsturnarea ei. De exemplu tiranii care au vărsat sīngele nevinovat sīnt scufundaţi īntr-un lac de sīnge īncins. Iar zgīrciţilor le e dată suferinţa de-a se roti la infinit īn acelaşi cerc, pentru a se ciocni cap īn cap cu risipitorii şi-a se insulta reciproc: “De ce risipeşti?”, “De ce te zgīrceşti?”.

(E cu atīt mai subtilă observaţia lui Cesare Pavese, care subliniaz㠓īnţelepciunea lui Dante de a-i pedepsi pe zgīrciţi şi pe risipitori laolaltă: doar zgīrciţii sīnt cu adevărat risipitori şi suferă de cīte ori cheltuiesc. Zgīrcitul se simte risipitor, iar risipitorul zgīrcit şi se perpeleşte din cauza asta. Cel care se simte zgīrcit, de groaza unei comportări aşa sordide, se face risipitor. Şi viceversa” – vezi Meseria de a trăi.)

Īn ce-i priveşte pe damnaţii erotismului desfrīnat, ei au păcătuit prin inconstanţă, prin īnşelarea consoartei, prin mişcarea rapidă şi nesăbuită de la un partener la altul. Aceeaşi situaţie le e destinată şi īn lumea de-apoi. Sufletele lor, sub forma unor păsări, se mişcă īn stoluri imense, purtate de o furtună uriaşă care le izbeşte cu violenţă, īn eternitate, de celelalte spirite osīndite sau de stīncile īnconjurătoare. Nici o clipă de odihnă nu le e permisă, frămīntarea violentă e nesfīrşită.

Īn mulţime se remarcă două suflete ce zboară totuşi īmpreună. Dante cere favorul de-a li se adresa, de-a le cunoaşte povestea. E cuplul Francesca da Rimini – Paolo Malatesta, devenit astfel celebru īn literatura europeană. Ea se măritase, tīnără şi frumoasă, la porunca familiei, cu diformul boier bătrīn Gianciotto Malatesta. Trăind īn casa aceluia, s-a lăsat atrasă de chipeşul şi rafinatul ei cumnat. Cei doi şi-au dezvăluit iubirea reciprocă, au păcătuit, au fost surprinşi şi ucişi de soţul īncornorat (care la rīndul său va ajunge īn locul denumit Caina, al trădătorilor de rude). Aceasta e pe scurt povestea. Dar cum alege Dante s-o transpună īn versuri?

La rugămintea călătorului de-a i se relata ce anume li s-a īntīmplat, Francesca īşi face auzită vocea, īntr-un grai nobil, referindu-se mai īntīi la locul īn care s-a născut, pe ţărmul unde Padul coboară spre a-şi găsi pacea cu afluenţii săi (o duioasă tīnguire īmpotriva agitaţiei infernale?). Iar apoi vine faimoasa triplă terţină. “«Iubirea, care de inima nobilă īndată se lipeşte, / l-a cuprins pe-acesta de frumoasa persoană / ce mi-a fost luată, iar modul īncă mă jigneşte. / Iubirea, care pe nici un iubit de-a iubi nu-l iartă, / m-a cuprins de-acesta cu o plăcere aşa de mare / că, precum vezi, īncă nu mă părăseşte. / Iubirea ne-a condus pe noi la o singură moarte. / Caina-l aşteaptă pe cel ce vieţile ni le-a luat.» / Aceste vorbe ne-au fost dinspre ei aduse.”

 

100. “«Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende,

prese costui de la bella persona

che mi fu tolta; e ‘l modo ancor m’offende.

103. Amor, ch’a nullo amato amar perdona,

mi prese del costui piacer sģ forte,

che, come vedi, ancor non m’abbandona.

106. Amor condusse noi ad una morte.

Caina attende chi a vita ci spense.»

Queste parole da lor ci fuor porte.”

 

Primul vers din grupajul celor trei terţine danteşti e destinat să le atragă repede atenţia cunoscătorilor. “Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende” e, īn realitate, o parafrază după debutul creaţiei programatice a lui Guido Guinizzelli, “Al cor gentil rempaira sempre amore”. Guinizzelli a fost părintele curentului Dolce Stil Nuovo, iar poezia evocată constituie īnsăşi arta sa poetică. După preceptele acelei estetici, “la inima nobilă se īntoarce mereu iubirea ca-n patrie”. Inima nobilă, datorită bogăţiei sale de trăiri, nu poate evita acţiunea fatală a iubirii. Sentimentul īnălţător, de esenţă spirituală, debutează la vederea femeii angelice şi se transmite inevitabil către sufletul celui īndrăgostit. (Īntr-un sonet al său, Dante va detalia parcursul aproape fizic al sentimentului: “dą per li occhi una dolcezza al core, / che ‘ntender no la puņ chi no la prova” – transmite prin ochi o gingăşie la inimă, pe care n-o poate pricepe decīt cel ce-o resimte.)

Nici a doua terţină din cadrul grupajului nu e “inocent㔠din perspectiva intertextualităţii. Versul “Amor, ch’a nullo amato amar perdona” trimite, de fapt, la celebrul tratat despre iubirea curtenească, elaborat īn secolul al XII-lea de Andreas Capellanus. Potrivit acestuia, īn cadrul Regulilor Iubirii se prevede c㠓Amor nil posset amori denegari” (Iubirea nu-i poate refuza nimic celui iubit – regula nr. XXVI). Reciprocitatea sentimentului de dragoste devine o obligaţie pentru sufletul nobil. Dante preia această normă, foarte răspīndită īn lumea culturală medievală, şi o adaptează la povestea tragică a Francescăi.

Dacă primele versuri ale primelor două terţine sīnt īncărcate de ample conotaţii literare, versurile mediane sīnt construite simetric: “prese costui de la bella persona”, respectiv “mi prese del costui piacer sģ forte”. Iubirea l-a cuprins pe acesta de persoana mea, tot astfel cum iubirea m-a cuprins pe mine pentru acesta. Reciprocitatea sentimentului amoros, clamată īn tratatele de “specialitate”, este ilustrată poetic prin simetria strategică a versurilor, reluate inversat şi plasate īn centrul terţinelor.

Toate cele trei terţine īncep cu acelaşi cuvīnt: “Amor”, menit să circumscrie fără echivoc problema personajelor. Figura de stil care constă īn repetiţia unui cuvīnt īn aceeaşi poziţie (la īnceputul, la mijlocul sau la finalul strofei) se cheamă anaforă. Aici nu avem, de fapt, cea mai complexă anaforă utilizată de Dante, căci īn Purgatoriu XII īntīlnim cu siguranţă o structură stilistică mai impresionantă (deşi cu rezultate artistice inferioare). Dar anafora e destinată, īn acest context, să individualizeze oarecum cele trei terţine, să le extragă din fluxul poetic pentru a le conferi o relativă autonomie sculpturală.

Īn centrul grupajului se află versul “Amor, ch’a nullo amato amar perdona”. Īn mod limpede avem de-a face cu flexiunea aceluiaşi cuvīnt, sub formă de substantiv (amor), participiu substantivat (amato) şi verb (amar). Acum dacă plasăm īn una şi aceeaşi reţea de semnificaţii anafora cu trei elemente de pe verticală (amor / amor / amor) şi flexiunea cu trei elemente de pe orizontală (amor… amato… amar), identificăm cu puţină bunăvoinţă imaginea unei cruci.

Pe līngă numeroasele simboluri ale crucii, una din principalele sale accepţiuni este cea funerară. Şi, īntr-adevăr, notăm că sfīşietoarea poveste de dragoste dintre Paolo şi Francesca, īncheiată prin uciderea ambilor, a fost īnfăţişată de marele poet italian nu doar prin semnificaţia versurilor, ci şi prin dispunerea strategică a cuvintelor-cheie. Cu cīteva secole īnainte de Apollinaire, Dante a realizat o neaşteptată caligramă, care dublează mesajul tragic al terţinelor prin jocul de imagine de la suprafaţa cuvintelor.

Dacă mai aveam un dubiu īn legătură cu o asemenea ipoteză, punīnd-o eventual pe seama unei supra-lecturi, poetul ne oferă īndată şi descifrarea şaradei. La “piciorul” caligramei funebre (construite din cuvīntul “amor” şi derivaţii săi), plasează imediat termenul sugerat de imagine: “Amor condusse noi ad una morte”. Crucea formată din familia de cuvinte “amore” şi concluzia “morte”, enunţată cīt se poate de limpede, vin să instituie uluitoarea īngemănare dintre forma şi conţinutul unei poezii ce nu şi-a epuizat resursele artistice peste veacuri.