Laszlo Alexandru Ovidiu Pecican
STRUCTURA PURGATORIULUI
PRIMUL DIALOG
19 iulie 2012
Purgatoriul e contemporan cu Dante Situaţia la catolici, ortodocşi, musulmani O abordare raţionalistă a transcendentului Un model pedagogic Purgatoriul este legat de ascensiunea burgheziei La intersecţia dintre mitologie, geografie şi etică O sinteză a spaţiului mediteranean Dante ca arhitect
O.P.: Dragă Alex, cu cīţiva ani īn urmă, Tony Judt scria o carte intitulată Romania: Bottom of the Heap Romānia la fundul grămezii... (Trec peste faptul că a fost un profet: şi azi suntem la fundul grămezii.) Dar la asta m-am gīndit retrospectiv, īntorcīndu-mă cu fața spre primul ciclu de convorbiri ale noastre, care tratau īn bună măsură problematica Infernului lui Dante. Cīnd te gīndeşti la atīţia autori care au scris despre geografiile metafizice danteşti şi cīnd te gīndeşti că Dante īnsuşi a imaginat Infernul ca pe o groapă cu mai multe cercuri concentrice, unde tot cobori, cobori şi nu se mai sfīrşesc chinurile şi bolgiile şi toate lucrurile teribile, iar apoi ajungi īn sfīrşit la Purgatoriu şi constaţi că īnaintea ta se īnalţă un munte, īţi dai seama că Dante avea reprezentări geografice şi simbolice radicale. De la groapă, direct īnspre piscurile unui loc īn care spiritul să se purgheze, să fie izbăvit, e o cale lungă, care a stīrnit imaginaţia multor comentatori. Şi totuşi: Florenţa nu e la munte! El nu venea dintr-o geografie de canioane, ca la americani, şi nici prin īnălţimile Alpilor pe care Hanibal īncerca, mult mai devreme, cu elefanţii lui, să-i traverseze. Ai vreo reflecţie īn legătură cu acest spirit alpin al lui Dante, īn al doilea volum al Divinei Comedii?
L.A.: Mă bucur să ne reluăm conversaţiile despre Dante, după mai bine de şase ani de la demararea acestui proiect. Am trecut īn revistă situaţia traducerilor şi a receptării lui īn cultura romānă. Am vorbit despre Infernul dantesc, īn diversele sale aspecte, de la cele istorice, la cele mitologice şi ajungīnd la strategiile literare, estetice, pe care poetul le foloseşte. Şi cu asta ne-am oprit īn primul volum. Ajungem, fatalmente, la a doua carte din Divina Comedie. Trebuie spus că īnsăşi ideea de Purgatoriu, care acum e banală, sau această īmpărţire īn trei zone, care e foarte obişnuită...
O.P.: E banală numai la catolici...
L.A.: Da, exact. Este deja mai uşor de īnţeles. Īnsă pe vremea lui Dante era o mică revoluţie, pentru că ideea canonică de Purgatoriu a fost acceptată doar la Conciliul al II-lea de la Lyon, din 1274. Pe atunci viitorul poet avea doar 9 ani. Purgatoriul e aproape contemporan cu Dante! Īnainte de asta, īmpărţirea era binară: binele şi răul, Hadesul şi Cīmpiile Elizee. Purgatoriul apare ca un spaţiu intermediar şi provizoriu, e locul unde sīnt spălate păcatele, sīnt iertaţi anumiţi păcătoşi, după anumite criterii. Lucrul surprinzător este că, deşi conceptul īn sine are aceeaşi vīrstă cu Dante, poetul italian este cel care dă imaginea cea mai complexă şi mai completă a acestei idei. Adică īi construieşte o structură foarte precisă unui concept care abia se configurase, se rotunjise īn gīndirea teologilor.
O.P.: De asta şi-a permis-o. Şi poate că tot din cauza asta nu a riscat nici o pedeapsă. Fiindcă pīnă la urmă treaba teologilor era să rezolve o problemă concretă: ce facem cu cei care nu sīnt sortiţi damnării perpetue şi, īn acelaşi timp, nu sīnt nici demni de-o absolvire totală? Adică ce facem cu 90% din populaţia propriei credinţe? Asta era problema. Dacă ar fi s-o văd īn termeni de marketing, ceea ce cu siguranţă este inadecvat, aş zice că mulţi oameni care şi-au cīştigat prin crimă, delaţiune, teroare, un trai bun pe pămīnt erau interesaţi īn a obţine cumva, din partea Bisericii, o garanţie că nu vor fi arşi etern īn focurile Gheenei. Cine ştie dacă nu era vorba de aşa ceva?
L.A.: Nu-i chiar atīt de simplu, pentru că vedem categorii asemănătoare de păcătoşi atīt īn Infern, cīt şi īn Purgatoriu. Sīnt zgīrciţi şi risipitori, invidioşi, lacomi, desfrīnaţi etc. Era nevoie de un criteriu destul de serios, pentru a se face distincţiile necesare: care zgīrcit merge īn Infern şi care zgīrcit merge īn Purgatoriu? Explicaţia este de natură morală, dar nu numai, fiindcă apoi se răsfrīnge şi asupra existenţelor cotidiene. Ea este formulabilă īn felul următor, foarte simplu, pe īnţelesul tuturor. Un zgīrcit care se complace īn acest defect, beneficiază de pe urma lui şi moare astfel va merge īn Infern. Un zgīrcit īnsă care, sub influenţa cuvīntului Evangheliei, a īndemnurilor Bisericii, se pocăieşte, īşi regretă faptele, ba poate că īnainte de moarte apucă să facă şi unele gesturi de penitenţă, de generozitate faţă de ceilalţi muritori de rīnd, ei bine acela, deşi păcătuise, dar pentru că a făcut cīţiva paşi pe calea cea bună, va fi demn de Purgatoriu. I se va da o şansă. Aşadar nu ajungi īn Purgatoriu cu tot dinadinsul, dacă nu este vorba despre un impuls sincer, din interior.
O.P.: Mărturisesc că nu mă gīndeam să insistăm asupra ideii de Purgatoriu ca atare. Am avea nevoie, pe de o parte, de o cunoaştere teologică aprofundată, pe care eu recunosc că n-o am. Iar pe de altă parte ar fi poate necesar să fim īnaintaşii, nu urmaşii lui Jacques Le Goff, care a făcut deja o istorie a Purgatoriului. Şi alţi oameni au studiat din diverse perspective această idee. Totuşi, mi-e foarte simpatică o reprezentare ptolemeică a lumii de dincolo. Adică o reprezentare simplă, simplistă chiar, care nu complică lucrurile prin infinite nuanţe, pīnă la a le falsifica. Ideile de bine şi de rău au cunoscut iniţial reprezentări destul de rudimentare, dar īn acelaşi timp foarte convingătoare, tocmai prin caracterul lor tranşant. Ele sīnt de natură etică, morală, dar īn acelaşi timp sīnt reprezentări arhetipale. Īn momentul cīnd venim cu grade de comparaţie, sigur că ne apropiem de realitatea unei lumi terestre şi nuanţăm foarte mult. E bine că facem asta. Lumea dintr-o dată dobīndeşte complexitate, volume. Dar totodată falsificăm caracterul tranşant, al relaţiei tensionale, radicale, dintre bine şi rău. Cred, īn felul ăsta, că Purgatoriul rămīne prin excelenţă un teritoriu al negocierilor, o zonă pe care o putem numi nici aşa nici aşa. Dacă respectăm această geografie sacră ce tinde să se diversifice și să se multiplice, totodată, prin Purgatoriu, nu văd de ce nu am putea inventa, tot așa, un Super-Paradis, sau un Paradis-Inferior etc. Infernul avea el īnsuşi o serie de straturi şi niveluri. Poate dacă am sta să ne gīndim, ne-am imagina şi un teritoriu al totalei amnezii, altele Diverse utopii posibile. Dar noi lucrăm cu materialul clientului, un material pe care Dante īnsuşi, ca un bun catolic ce era, l-a preluat de la Biserica lui. Mi se pare importantă sublinierea ta că Purgatoriul este o evidenţiere, o inovaţie care aparţine celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea. N-are sens să intrăm īn detaliile vieţii conciliare, ale tuturor problemelor care s-au discutat īn concilii. Este clar că Biserica se ia foarte īn serios din acel moment. Este clar că a pătruns suficient de mult īn viaţa simplului supus, ca și a principilor, īn planul puterii terestre, pentru a-i acorda importanţă şi pentru a discuta foarte temeinic, pe puncte: ce se īntīmplă cu mine, dacă păcătuiesc? Pe fiecare īl interesa asta. Din acest punct de vedere, aş zice că īnsăşi opera lui Dante are un versant didactic foarte important. Cui i se adresează Dante? Tuturor iubitorilor de poezie? Īn primul rīnd celor rafinaţi, care au o bună cunoaştere a poeziei timpului lor şi care frecventează operele literare? Īncepīnd cu Boccaccio, după cum ştim, care a iniţiat Lectura Dantis, lucrurile se răsfiră şi mai mult: Dante devine un bun public, īn viaţă, la īndemīna oricărui iubitor de poezie, dar şi a oricărui ins interesat, fie şi prin intermediul poeziei, dacă nu direct īn proză, sau prin dialog, să afle ce se īntīmplă cu sufletele celor care pleacă. E important, cred, de văzut īn Divina Comedie o operă didactică, pentru că, aşa cum spui, ideea de Purgatoriu nici nu apucase prea bine să intre īn profunzimile unei societăţi occidentale, medievale īncă, pentru că era foarte nouă. Timpul vieţii lui Dante a fost timpul īnfloririi treptate a ideii de Purgatoriu. Cred că pīnă astăzi Purgatoriul dantesc rămīne opera literară fundamentală care pune īn evidenţă ideea spălării păcatelor şi a acelui spaţiu metafizic.
L.A.: Da, asta subliniază şi Jacques Le Goff, pe care-l aminteai şi care are cel mai bun studiu īn domeniu, Naşterea Purgatoriului. El urmăreşte procesul contorsionat respectiv, de-a lungul secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea. Ultimul capitol al cercetării lui se apleacă tocmai asupra imaginii celei mai complexe a Purgatoriului īn cultura vremii, şi anume realizarea lui Dante.
O.P.: Dar nu zice nimeni că Purgatoriul trebuie să fie la munte! Asta mi se pare interesant. Şi cu asta te readuc la prima mea stupoare, pe care ţi-am supus-o atenţiei.
L.A.: Da. Dar pīnă atunci să mai adaug ceva. Ne putem mira de existenţa Purgatoriului chiar şi acum.
O.P.: Dar mai există?
L.A.: Eu am rămas surprins aflīnd că, de pildă, īn religia ortodoxă, nu se acceptă existenţa Purgatoriului nici īn ziua de azi.
O.P.: Cred că problema este că poţi confunda foarte uşor Purgatoriul cu viaţa terestră.
L.A.: Situaţia de la ortodocşi am īncercat s-o pricep. Am cerut nişte īndrumări şi chiar o istorie a Bisericii, scrisă din perspectiva lor. Cred că explicaţia pe care am găsit-o ţine de circumstanţele istorice. Adică a apărut Marea Schismă dintre catolici şi ortodocşi, īn 1054, cīnd īncă nici la catolici nu exista Purgatoriul.
O.P.: E adevărat că o pregăteau, schisma asta, īncă din vremea lui Fotius.
L.A.: Da. Din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Dar Purgatoriul nu era admis instituţional şi teologic. Apoi a venit Marea Schismă, ortodocşii s-au desprins şi ulterior au respins, fireşte, orice venea dinspre catolici. Cīnd aceştia din urmă au desfăcut concepţia polarizată īntr-una tripartită, a fost un mare pas īnainte, s-o spunem, sau īn orice caz o mare diversificare, faţă de conceptul lumii de apoi, văzut prin prisma pedepselor şi a recompenselor, a mentalului universal, īn general. Ortodocşii n-au acceptat modificarea de paradigmă şi au rămas pe ceea ce era īnainte de Marea Schismă. Astăzi, cīnd stăm de vorbă, Purgatoriul nu există īn religia ortodoxă. Iar, pe de altă parte, am īncercat să văd şi cercetările legate de Islam. Ne-am referit deja la lucrarea clasică a lui Miguel Asķn Palacios. El are cīteva paralele, de poveşti mitologice musulmane, unde geografia legendară aduce cu ceea ce propune Dante īn Purgatoriu. Teza lui Asķn Palacios este că Dante a fost un bun cunoscător al culturii islamice şi chiar s-a inspirat din ea pentru a-şi construi capodopera. A fost o ipoteză viu disputată, īn orice caz este incitantă, chiar dacă trebuie luată cu multă prudenţă. Nici la Asķn Palacios n-am găsit o afirmare insistentă a existenţei unui purgatoriu īn cultura musulmană. Poate mă īnşel eu. Aşadar Purgatoriul pīnă la urmă se pare că ţine de cultura catolică, nu de cea ortodoxă şi nici de cea islamică.
O.P.: Altfel spus, de cultura latină occidentală. Mă gīndesc acum, fără a fi avut o meditaţie prealabilă asupra problemei, că avem cīteva căi interpretative ale originii ideii de Purgatoriu. Ea poate veni dintr-un imaginar specific, care a avut impact asupra unei lumi, poate cu mijloacele propagandei ecleziastice, sau pur şi simplu convingīnd empatic (cum se īntīmplă şi īn literatură, şi īn atītea alte domenii ale artei). Ori avem īn interiorul nostru ca să vorbesc jungian nişte structuri arhetipale, care pot conduce către o asemenea dezvoltare a aventurilor pneumei, ale sufletului, īnspre un teritoriu īn care, īn anumite condiţii, puteai să dobīndeşti o ameliorare a destinului tău postum. Şi asta mi se pare foarte important pentru definirea lumii occidentale, aşa cum o ştim noi azi, o lume cutezătoare, a iniţiativei personale, a concurenţei, a competiţiei. Poţi să obţii ceva, dacă te străduieşti. Cam asta cred că e ideea Purgatoriului, dintr-un anume unghi. Nici măcar după viaţa terestră nu se īncheie aventurile sufletului, īn sensul īn care ai īncremenit aşa cum te-a prins moartea, izbăvit sau neizbăvit. Poţi să te izbăveşti şi ulterior. Mi se pare interesant. Īnţelegem mai bine cum au putut să apară apoi schismele din Biserica Catolică, John Wyclif īn Anglia, sau Luther şi pe urmă Calvin, Zwingli şi toţi ceilalţi. Noi ştim de la Max Weber că etica protestantismului a īmpins această trăsătură a lumii occidentale īn faţă: achiziţionarea de merite terestre pentru izbăvirea sufletului. Dacă privim mai bine, o găsim deja īn catolicism, īntr-o anume formă. Poate că nu asta e cel mai fascinant acolo, nici măcar grija pe care Biserica occidentală, mai mult decīt Biserica creştină răsăriteană, a avut-o, de a elabora nişte instrumente de evaluare. Dacă mergi īn Biserica Sfīntul Mihail din Cluj, poţi constata că īntr-una dintre lateralele altarului Īl vezi pe Mīntuitor purtīndu-şi crucea, şi pe cruce avem nici mai mult, nici mai puţin decīt, frumos scrise īn latină, păcatele fundamentale: avariţia, superbia etc. Romancierul Nicolae Breban mi-a atras atenţia că, īn periplurile sale europene, doar īntr-o singură biserică germană a mai văzut modul cum sīnt īnfăţişate toate aceste poveri, pe care, īn mod cristic, sufletul le are de purtat şi de combătut. E important faptul că mereu īn Biserica Catolică găseşti nişte lucruri foarte bine reglementate. Exact ca la confesiune, cīnd spui: părinte, am păcătuit, ce-ar trebui să fac pentru a ispăşi? Şi ţi se răspunde cu multă precizie adeseori. Cel puţin īn cărţile pe care eu le-am citit. Cīte Ave Maria, cīte Tatăl nostru să spui. Dacă trebuie să faci penitenţe mai complexe, dacă e o chestiune de durată. Asta e impresionant! Să poţi gestiona pīnă şi Lumea de Dincolo, īn folosul sufletului, atīta cīt se poate. Sigur că judecata divină este a Bunului Dumnezeu, nu a oamenilor de pe pămīnt. Dar totuşi să o coordonezi īntr-o manieră cīt mai precisă, asta ţine de cultura latină, occidentală, catolică şi cred că arată un mod vrednic de-a gīndi lucrurile, īncepīnd cu Sfīntul Augustin şi continuīnd cu marii doctori şi teologi ai Bisericii, de-a le gestiona īn folosul individului şi de fapt ale sufletului său.
L.A.: Da, e o abordare foarte raţionalistă a transcendentului.
O.P.: Şi gospodărească, nu? N-o spun deloc peiorativ, dimpotrivă.
L.A.: Sigur, nu e deloc o abordare bigotă şi fanatizată.
O.P.: Sau intuitivă, doar.
L.A.: Lucrurile sīnt cīntărite cu toată seriozitatea, evaluate, se trag nişte concluzii.
O.P.: De aici şi ideea de măsură, care vine de la vechii greci.
L.A.: Da. Şi sīnt căutate soluţiile. S-a īntīmplat asta, cum putem s-o remediem, care sīnt căile de ieşire?
O.P.: Se spune că cel mai trist păcat este acela al disperării. Cum restaurăm speranţa şi cum o īntreţinem? Chiar şi īn condiţiile cele mai grele. Asta mi se pare eroic.
L.A.: Da, şi de-acolo īnainte, are chiar o pronunţată latură pedagogică. Din moment ce individul X, care a comis păcatul Y, este pedepsit īn felul groaznic cutare (aşa cum e descris la Dante), noi, ceilalţi muritori, o să stăm puţin pe gīnduri, dacă vom păşi pe aceeaşi cale, ca să suferim aceleaşi schingiuiri despre care citim.
O.P.: Pe de altă parte, să nu uităm că īnsuşi faptul că Virgiliu şi Dante vin şi-l trag de păr pe unul şi-i spun: vai, sărmane, te compătimim!, şi asta e o īndulcire a acelui destin. E un mic răgaz, o mică scīnteie de compasiune, de solidaritate nu īntru păcat, ci īntru condiţia omului chinuit.
L.A.: Da, pe unii īi compătimesc, pe alţii īi dispreţuiesc sau īi urăsc.
O.P.: După caz.
L.A.: Sentimentele sīnt īmpărţite pe lumea cealaltă, aşa cum o descrie poetul. Aspectul pedagogic e de remarcat, precum şi faptul că avem, aproape, un fel de business. E o chestiune acceptată de Biserica Catolică, acest īndemn: să ne rugăm pentru sufletele celor morţi. Adică există suflete īn penitenţă, scufundate īn chinuri şi torturi, pe o perioadă īndelungată, pe care noi, de-aici, cei vii, le putem atenua, le putem abrevia. Se constituie grupuri de rugăciune, confrerii, o solidarizare īn virtute, pentru a-i īntinde o mīnă de ajutor păcătosului care se purghează pe lumea cealaltă.
O.P.: Te pomeneşti că sugestia īndepărtată pentru alcoolicii anonimi de-acolo vine.
L.A.: Păcatul unuia poate da naştere solidarizării īntru curăţare, īntru iertare a păcatelor multor altora. Se creează aproape nişte instituţii ale penitenţei, aici, īn lumea asta, cu bătaie către lumea cealaltă, ceea ce nu-i puţin lucru.
O.P.: Din punctul ăsta de vedere, iarăşi o spun fără ironie, mi se pare foarte importantă această inovaţie (pe care lumea a criticat-o enorm şi care a stīrnit reacţiile pe care le ştim, odată cu apariţia protestantismului): eliberarea de indulgenţe. E o idee foarte modernă. Să semnezi o hīrtie, īn numele Sanctităţii Sale, a Bisericii, contra unei sume, şi să arăţi că se pot da asemenea asigurări. Fireşte că poţi discuta despre moralitatea ei. Dar e o situaţie revoluţionară. Īntr-un fel e echivalentul, īn metafizic, al ideii de asigurare pentru sănătate, pentru casă. Un salt similar celui care a dus la inventarea banilor de hārtie. Cumperi ce anume, de fapt? Un sentiment de mai bine, pentru scurtul interval terestru care īţi rămīne. Primeşti un soi de garanţie, o īncurajare. Evident că nimeni nu poate judeca īn locul Bunului Dumnezeu. Dar totuşi mie mi se pare revoluţionar, inclusiv ca instrument, adică e cu mult īnaintea apariţiei asignatelor, moneda revoluţionară franceză, aşadar a bancnotei (a notei bancare!), īntr-o vreme cīnd asemenea instrumente de lucru erau abia folosite de cīţiva, precum bancherii Fugger care semnau nişte hīrtii la Nurenberg şi se eliberau bani, īn contul acelor hīrtii, la Florenţa. E extraordinar! Aşa īncepe lumea modernă, de fapt. Aşa se universalizează un petec de hīrtie. Pornid de la cambie, dar și de la indulgențe. Aşa ajungi la faimosul fragment din Cei trei muşchetari, īn care un īnalt personaj, Richelieu, semnează īn alb un document, care spune: ceea ce face purtătorul acestei hīrtii este deplin aprobat şi nu īncalcă nici o lege. (Redau aproximativ, din amintire, conţinutul.) Sīnt instrumente de lucru care funcţionează īn diversele lor forme. Şi acum folosim bani de plastic. Mergem, cu sentimentul că participăm la un joc de la Las Vegas, vīrīm īntr-un zid, īntr-o fantă, un card, un mic patrulater de plastic şi primim īn locul lui un alt plastic, o sumă de bani pe care putem tranzacţiona diverse lucruri. Doar cele care se pot cumpăra cu bani. (Se spune că mai valoroase sīnt cele pe care nu le poţi cumpăra.)
L.A.: Īn ziua de azi cam totul se poate cumpăra: sănătatea, iubirea. Chiar şi viaţa poate fi lungită sau scurtată pe bani.
O.P.: E adevărat. Uite că atunci au īnceput, īn mod revoluţionar, să spună că şi mīntuirea o poţi cumpăra, o poţi īmblīnzi. Sau poţi găsi o cale de mediere īnspre ea, cu ajutorul banilor.
L.A.: Da, dar este o variantă pe care Dante o contestă şi chiar o pedepseşte. Pentru că această ipoteză a dat naştere numeroaselor abuzuri, īncălcări. Era eronat să-şi īnchipuie cineva că īşi plăteşte īn devans mīntuirea, cu banii din buzunar, şi asta-i dă apoi libertatea de-a comite orice nelegiuire.
O.P.: E adevărat. Dar dă-mi voie să fac pe avocatul diavolului. Noi īl iubim pe Alfred Nobel nu pentru că a comis inventarea unor explozibili, ci pentru că a alocat nişte bani premiilor care-i poartă numele, recunoscīnd creativitatea omului, dorinţa lui de pace şi alte lucruri de genul ăsta. De altfel inventase dinamita nu pentru scopuri războinice, ci tot ca să-i slujească omului, īn carierele de piatră etc. Faptul că ceva poate fi pervertit la un moment dat nu īnseamnă că acel lucru e definitiv compromis.
L.A.: Aşa este. Dar această variantă de-a asigura mīntuirea pe cale financiară contravine īnvăţăturilor bisericeşti foarte stricte, care solicită o penitenţă...
O.P.: Trebuie să beneficieze şi săracul!
L.A.: Nu e doar asta. E nevoie de o convertire sinceră, din punct de vedere spiritual, indiferent dacă eşti sărac sau bogat...
O.P.: Să ai o şansă...
L.A.: ...pentru a te mīntui, trebuie să regreţi īn mod sincer ceea ce ai greşit. Dar dacă ţi-ai cumpărat mīntuirea, nu mai apare penitenţa. Neapărīnd penitenţa, nu se produce mīntuirea. Deci ai plătit degeaba, te păcăleşti! De altminteri Infernul are un loc special pentru simoniaci. Sīnt papii care au avut această idee cu indulgenţele, au īncercat să vīndă cuvīntul lui Dumnezeu care este gratuit să-l dea pe bani, īn loc să-l dăruiască plini de generozitate, cum ar fi fost misiunea lor.
O.P.: Lăsăm deoparte că adeseori acei papi au investit banii īn opere de artă nemuritoare... Lucrurile se răsucesc īn mod ciudat....
L.A.: Da, dar şi īnspre propria lor comoditate. Repet: doctrina teologică este una a sufletului penitent, care īşi regretă păcatele, dacă vrea să se mīntuiască. Pe acest lucru se mizează īn capodopera lui Dante, este cum spuneam un model pedagogic, deschide o cale de urmat pentru cei care vor să evite Infernul. Păcătoşii au posibilitatea de-a face drumul īndărăt, īn mod sincer, pe plan spiritual, nu financiar, să se căiască, īn timpul vieţii sau īn momentul morţii, de ceea ce au comis pentru a putea să fie izbăviţi. Dacă această căinţă, onestă, sufletească, nu neapărat financiară, nu se produce, ei sīnt damnaţi.
O.P.: E o singură problemă cu chestiunea asta: e greu măsurabilă! Īn termenii īn care Biserica măsoară de obicei. Uneori, după cum o ştim şi din Dante, şi din alte cazuri, izbăvirea se cere pe patul de moarte. Nu mai ai cum să măsori...
L.A.: Asta o măsoară Dumnezeu!
O.P.: Ah, īntotdeauna. Noi vorbim aici īnsă de elementele aflate la dispoziția omului.
L.A.: El e arbitrul suprem, care a construit Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Va să zică El e cel care poate să pună īn balanţă cīt de sinceră sau nesinceră este penitenţa.
O.P.: Este singurul care poate face asta.
L.A.: Fireşte. Şi atunci degeaba dai o sumă de bani la biserică sau construieşti un azil pentru săraci: dacă tu continui să comiţi diverse nemernicii, asta nu-ţi va garanta mīntuirea sufletului.
O.P.: Īn paranteză fie spus, cred că explozia de biserici īn Romānia postcomunistă se datorează unei lecturi greşite de felul acesta: oamenii care cred că pot să īnşele, să facă averi peste noapte, să abuzeze, socotesc că a construi īn fundul curţii o capelă aduce izbăvirea sufletului lor. Personal mă īndoiesc, prin absenţa sincerei penitenţe.
L.A.: Poate fi şi asta. Dar eu cred că e şi o reacţie de compensaţie la 50 de ani de comunism, cīnd credinţa a fost pusă sub obroc. Īn mod paradoxal, spre deosebire de alte orīnduiri sociale, īn comunism s-au dărīmat biserici īn numele progresului! Au fost nişte situaţii absolut suprarealiste, de coşmar. Īn Bucureşti, de pildă, o mănăstire foarte veche a fost ridicată cu macaralele, pusă pe roţi şi trasă, ascunsă īn spatele unor blocuri, pentru că nu dădea bine! Era de construit un drum acolo! Dacă nu putea fi dărīmată biserica, pentru că era prea veche, trebuia măcar mutată. Au fost nişte ciudăţenii ale comunismului, uluitoare, incredibile şi probabil că cei 20 de ani postcomunişti pe care i-am trăit au dat loc şi acestei compensaţii, au făcut loc unui come-back religios, care īn anumită măsură poate fi sincer, de bună credinţă, iar īn alte aspecte poate fi mercantil.
O.P.: Dumnezeu le va şti pe toate! Īnsă revenind puţin la Asķn Palacios şi ipotezele lui de lucru: dacă am merge pe filiera interpretativă a lui Jung, atunci am putea socoti că eventualele asemănări dintre imaginarul arab, islamic, pe de o parte, şi cel catolic, occidental, pe de alta, provin din faptul că şi islamul, şi creştinismul au o rădăcină comună cu iudaismul. Sīnt religiile avraamice. Sigur că poţi interpreta īn multe alte feluri, a existat acel moment de după anul 1100, cīnd īnvăţaţi evrei din Peninsula Iberică şi apoi din Italia şi Franţa au mediat īntre cultura arabă, foarte avansată atunci, şi cultura creştină, prin traducerile lor latineşti, prin nevoia afirmată de dialog īntre religii, cum se īntīmplă īn opera lui Raymundus Lullus, de pildă. Poţi găsi şi explicaţii istorice. Īn orice caz n-aş īnlătura cu totul ipotezele susţinute de acest excelent hermeneut al lui Dante, Asķn Palacios, măcar pentru motivul că dă imaginaţiei şi gīndirii motive de meditaţie suplimentară.
L.A.: Da. Tu mergi la izvoare şi īn profunzime. Asķn Palacios īncerca un lucru mai de suprafaţă, surprinzīnd diverşi topoi, īn care remarca anumite spaţii de aşteptare, īnainte de intrarea la tortura sau la mīntuirea musulmană. El compara acele spaţii cu ceea ce există īn Divina Comedie. Savantul spaniol lucra la un nivel de suprafaţă, de asemănări topologice, nu neapărat de confluenţe profunde, demonstrate sau demonstrabile.
O.P.: Dacă tot am ajuns aici, īnainte să escaladăm muntele, ce părere ai despre interpretările care fac din Dante un ins īn dialog cu doctrinele ezoterice, cu Fedeli dAmore, cu templierii sau cu alte asemenea mișcări spirituale?
L.A.: Da. Există numeroase scrieri pe această linie a unui Dante ezoteric, cu profunzimi abisale. Cred că depinde foarte mult de persoana şi de conformaţia comentatorului. Textul dantesc este unul, de cele mai multe ori acelaşi. Iar interpreţii sīnt foarte diferiţi şi fiecare tinde să-l atragă īn sfera sa de preocupări, de pasiuni, de interese. Ceea ce eu am constatat, fără dubiu, pe urma multor altora, este că Dante are o conformaţie raţională, extrem de precisă, cu o imagine aproape matematică īn construirea spaţiilor de dincolo. Stăteam de vorbă cu un arhitect, care era suprins de minuţiozitatea şi toate detaliile acestor proiecţii. Aşadar eu nu prea văd poate mă īnşel un tandem, un acord armonios īntre gīndirea exactă, raţională şi abordarea de tip ezoteric. Ezoterismul poate că este mai aproape de o anumită exaltare, de o ţesătură de ipoteze şi conjecturi, īn faţa cărora judecata lucidă se opreşte. Īnsă Dante era un tip cu capul pe umeri. Şi de aceea eu personal nu īmbrăţişez un curent de interpretare a lui ca mare ezoteric. Dar există fireşte multe cărţi īn direcţia cu pricina, de la aceea clasică a lui Luigi Valli, Il linguaggio segreto di Dante e dei Fedeli dAmore, fără să-l uităm pe maestrul domeniului, René Guénon, care a scris despre Ezoterismul lui Dante. Mai pot fi amintite, īntr-o asemenea serie, lucrări semnate de Primo Contro, Dante templare e alchimista. La pietra filosofale nella Divina Commedia, sau mai recent Edi Minguzzi, La struttura occulta della Divina Commedia. Eu nu le īmpărtăşesc preocupările.
O.P.: Este una din liniile de valorizare a operei lui Dante şi ar fi păcat ca ea să fie respinsă integral, pentru că, pīnă la urmă, īntr-o viziune de vultur, de la mare distanţă, de sus, cărțile de acest fel sīnt inextricabil legate unele de altele, fiind inspirate de evidența că nu poți vorbi de transcendent cu echerul īn mīnă. (Filosofia a demonstrat că se poate și așa ceva, dar asta e altă problemă. Prolegomenele lui Kant sau, īnainte de ele, Etica geometric concepută a lui Spinoza au argumentat, cu intenția de a o fundamenta cīt mai strașnic, prin recursul la științele tari, posibilitatea unei īnțelegeri metafizice a lumii.) Pe de alte parte, Dante īnsuşi, ca ins reprezentativ şi pentru epoca, şi pentru biserica, şi pentru locul īn care el creează, este dublu faţetat. Vorbeam puţin mai īnainte despre acest dar al catolicismului, cum numim noi după 1054 ramura apuseană a bisericii creştine, de a fi totodată şi foarte profund ancorat īn metafizică şi, de asemenea, foarte precis īn intenţiile sale de-a căuta soluţii, de-a propune comportamente acceptabile, tot felul de rigori normative. Din acest punct de vedere, cred că lucrurile pot coexista, cum au demonstrat-o, de altfel, şi curente īntregi de gīndire şi acţiune din cadrul Bisericii Catolice. Sīnt notorii templierii, precum şi diverşii interpreţi ai doctrinei Bisericii, care stau la baza dezvoltării unor curente din interiorul ei (ordinul de la Cluny, apoi dominicanii, franciscanii, iezuiții). Şi asta e cu adevărat fascinant, catolicismul a fost, īn acea epocă, dar şi mai tīrziu, proliferant īn ceea ce priveşte interpretările socotite pīnă la urmă canonice. (Altele au fost considerate necanonice, erezii, beneficiind de tratamente drastice.) Ele i-au permis şi Sfīntului Bernard să activeze cu mult succes şi să īntemeieze un ordin, i-au concedat şi faimosului Poverello (Sfīntul Francisc din Assisi) să apară, le-au īngăduit şi dominicanilor să fie nişte practicanţi de un tip special. Toate formulele acestea mendicante, cum li se spunea, datorită obiceiului sărăciei și a recursului la cerșit, toţi aceşti oameni care īndrăzneau, īntr-o lume de mare penurie, de altfel, să considere că Dumnezeu īi va absolvi şi le va satisface nevoile Cerşeau pur şi simplu, primeau un codru de pīine, mīncau un fruct şi, mai mult decīt atīt, mergeau pe linia frontului, īntr-un război cruciat foarte dinamic și atroce, cel puţin pe la 1100-1200. Cred că, dacă temperamental şi prin formaţia noastră respingem aceste linii de cercetare a operei lui Dante, refuzul nostru trebuie asumat subiectiv, fiindcă pot apărea lucruri foarte interesante odată cu cercetările provenite din zona aceasta.
L.A.: Această complexitate, despre care vorbeai şi la care subscriu, fără īndoială, există şi īn planul gīndirii. Īnsăşi tipologia de judecată pe care o deschide ideea de Purgatoriu devine mai complexă. Asta presupune că apar diverse tipuri de evaluare. Odată cea aplicată asupra individului, care la moartea lui poate fi orientat tripartit: ajunge direct īn Infern, dacă nu şi-a regretat păcatele şi nu a făcut penitenţă, n-a bătut calea īnapoi...
O.P.: Dacă a perseverat īn greşeală.
L.A.: Exact. Şi chiar s-a complăcut īn ea, a fost satisfăcut de propria ticăloşie. Sau există īndurarea şi i se deschide calea către o mīntuire viitoare, prin Purgatoriu. Sau cei puţini, morţi īntru sfinţenie, sīnt din start recompensaţi cu Paradisul. Iată o judecată provizorie şi individuală. Iar la sfīrşit vine evaluarea de la Judecata de Apoi, care este polarizată: cei buni īn dreapta, cei răi īn stīnga, vorba Bibliei. Cei buni īn Paradis, cei răi īn Infern. Purgatoriul īşi īncetează de jure şi de facto existenţa. Aşadar exista un loc de negociere.
O.P.: Negocierea ține de o viziune tranzacțională și este o idee capitalistă!
L.A.: Da. Şi Purgatoriul cred că are legătură cu ceea ce se īntīmpla din punct de vedere social la Florenţa. Cu ascensiunea burgheziei, cu negocierea de contracte etc.
O.P.: Asta merită subliniat. Purgatoriul este rezultatul creativităţii incipiente a vieţii moderne.
L.A.: E foarte plauzibil.
O.P.: Dar de ce la munte? Observi că sīnt perseverent...
L.A.: E o discuţie īntreagă, īn legătură cu configuraţia sa, cu variantele geometrice posibile.
O.P.: Mie mi se impune ideea ascensională... E vorba de ideea de-a se tinde spre īnalt.
L.A.: La fel cum Infernul era constituit pe trei mari discipline şi moduri de gīndire, ele se regăsesc şi īn structura Purgatoriului. Avem o combinaţie de mitologie, de geografie şi de etică. Să le luăm pe rīnd aşadar. Avem mitul acela din Geneză, cu Lucifer care s-a răzvrătit īmpotriva lui Dumnezeu şi a fost alungat din Paradis. Unde s-a prăbuşit? Dante continuă povestea īn Divina Comedie şi prezumă căderea lui Lucifer pe pămīnt, care se trage īntr-o parte, īngrozit de această apariţie monstruoasă şi se constituie astfel o pīlnie, pīnă īn străfundurile Terrei, unde zace īnfipt diavolul suprem. Acesta va fi Infernul, pīlnia pe care a săpat-o Lucifer īn prăbuşire. Īnsă lucrurile merg īnainte...
O.P.: Remarc aici elemente de fizică. Atunci cīnd cazi, faci o crăpătură, datorită gravitaţiei, a greutăţii...
L.A.: Şi mai mult decīt atīt. Dacă sapi o groapă, trebuie să pui pămīntul undeva. Şi atunci unde a dispărut acel pămīnt, care a fost săpat prin căderea lui Lucifer?
O.P.: Īn muntele Purgatoriului!
L.A.: Sigur că da. El a fost īmpins, prin dislocarea respectivă, a ieşit pe partea cealaltă a Pămīntului. Forma aceea conică a Infernului gol, unde se coboară, este compensată prin protuberanţa, sub formă de munte, a Purgatoriului, la polul opus. Īn accepţiunea lui Dante, aşadar, Pămīntul are o emisferă nordică, cu continentele şi toată geografia cunoscută din Evul Mediu, şi emisfera sudică, meridională, care īn imaginaţia dantescă este acoperită de ape. Acesta este tărīmul de apoi, unde merg sufletele, şi īn centrul emisferei meridionale se īnalţă muntele Purgatoriului, care s-a construit prin dislocarea şi īmpingerea pămīntului respectiv, provenit din căderea lui Lucifer. Iată, aşadar, o abordare mitologică, dar şi explicaţii de tip geografic. De multe ori munţii cum se constituie? Prin īncreţirea solului, sau prin activitatea vulcanilor etc.
O.P.: Dragă Alex, īmi dai voie, īntr-o paranteză scurtă, dar poate utilă, īn contextul a ceea ce spuneai, să-ţi mărturisesc sincera mea uimire, stīrnită, acum vreo trei ani, cīnd am ajuns şi eu īn Grecia să vizitez mănăstirile de la Meteora. Mănăstirile sīnt fără īndoială frumoase, neașteptate, evocīnd cu putere un aspect de viaţă medievală, ecleziastică şi, totodată, intelectuală care merită toată atenţia şi dragostea. Dar ceea ce m-a frapat cu adevărat era să văd munţii pe care erau clădite, pentru că ei sīnt literalmente după cum şi numele locului o spune căzuţi din cer; meteoriţi străbătānd odinioară spațiul cosmic, apoi atmosfera terestră, şi īnfipţi, la mărimi gigantice, īn pămīnt. Acolo legătura cu cerul este vizibilă, īn continuare, prin conformaţia locului și prin aspectul rocii. M-am gīndit şi atunci la geografia lui Dante. Face legătura cu ceea ce discutăm noi, īntr-un mediu care nu este dantesc, ci care este, dimpotrivă, legat de tradiţia ortodoxă, balcanică, dar care are o frumuseţe şi o stranietate care nu te pot lăsa indiferent şi te duc cu gīndul, dacă ai idee de Dante, chiar la muntele Purgatoriului. Asta era paranteza.
L.A.: Da, asta e fascinant pentru un intelectual īn ziua de azi că viaţa este polimorfă, evoluează pe mici centre de putere, de interese, de afaceri, de preocupări. Policentrismul īmpinge īnainte postmodernismul. Nu e situaţia Evului Mediu, unde toate confluiau, diversele discipline se construiau şi se condiţionau reciproc.
O.P.: Lumea era mai coerentă īn reprezentările ei medievale.
L.A.: Se putea urmări un lanţ al cauzalităţii, īn această confluenţă, care mergea de la mitologie la filosofie, astronomie, geografie, etică, politologie. Totul se lega, se ţinea strīns şi avea o coerenţă. Era cumva mai reconfortant să trăieşti din punctul ăsta de vedere intelectual īn Evul Mediu.
O.P.: Era cam opresiv, parcă. Ideea era să te conformezi.
L.A.: E adevărat, din perspectivă strict socială, ca diviziune a ierarhiilor. Dar dacă prindeai urzeala, pricepeai sensurile lumii, stăteai mai liniştit. Astăzi e destul de greu să percepi urzeala, fiindcă este foarte diversificată.
O.P.: Am şi intrat īntr-o simultaneitate a comunicării, datorită noilor media. Totul vine asupra ta, īntr-o vălmăşeală. E greu să distingi lucrurile. Pe cīnd īn Evul Mediu pīnă şi hainele semnalau exact condiţia pe care o aveai īn societate.
L.A.: Azi este mult hazard, mult imprevizibil.
O.P.: Zici că am pierdut, n-am cīştigat?
L.A.: Nu e altceva! Nu pot să spun că e mai rău acum, sau că ar fi o situaţie inferioară.
O.P.: E altă paradigmă.
L.A.: Exact. Dar ca să-l pricepem pe Dante, trebuie să pricepem paradigma lui şi a lumii īn care evolua. Va să zică era mitologie, pe care am explicat-o, care a dus la geografie, apariţia muntelui respectiv, şi care apoi a influenţat direct etica. Aşadar Purgatoriul cum este structurat? La fel cum erau cercurile Infernului.
O.P.: Dar e un munte cam locuit... Frecventat īn orice caz.
L.A.: Da. Se ajunge aici pe o plajă, fiindcă am spus că emisfera sudică e acoperită integral de ape. Se vine la o plajă, unde sufletele debarcă, aduse de un īnger luntraş.
O.P.: Un īnger psihopomp.
L.A.: Le vom lua pe rīnd mai tīrziu, acum fac o proiecţie de ansamblu pentru a descrie īn linii foarte mari decorul şi pe urmă vom avea răgazul să insistăm succesiv pe fiecare din aceste spaţii. După plaja pe care ajung sufletele aduse cu luntrea, apare un spaţiu intermediar, numit Antepurgatoriu. Aici se află cei care aşteaptă să intre, īn funcţie de păcatul pe care l-au comis. Sīnt excomunicaţii, leneşii, morţii de moarte violentă şi este Valea Principilor, īnainte de-a se ajunge efectiv la Poarta Purgatoriului. După ce se trece de ea, practic se urcă pe munte, care este structurat pe cornişe, se merge roată. Iarăşi sīnt legile fizice, care nu permit ascensiunea directă. Se avansează īn cercuri.
O.P.: E aproape o ascensiune turistică. Dacă n-ar fi atīt de serioasă...
L.A.: Da. Există şi-acolo nişte legi, care sīnt invers faţă de cele din realitate, unde īncepem să urcăm pe-un munte şi la īnceput ne e foarte uşor. Dar cum īnaintăm, traseul devine mai abrupt, astfel īncīt puţini mai ajung īn vīrf. Doar alpiniştii de mare clasă. Aici este invers. Primii paşi sīnt cel mai greu de făcut. Pe măsură ce urcă, spiritul purgant este tot mai curat, şi-a ispăşit deja din pedepse, ascensiunea e tot mai uşoară. Sufletul īşi pierde greutatea. Astfel īncīt, spre final, se va desprinde īn zbor.
O.P.: Īn logica absolvirii acestor succesiuni de ispăşiri e firesc să se īntīmple astfel. Scopul este de-a se ajunge la ascensiunea paradisiacă.
L.A.: După ce se trece de poartă se ajunge la nişte cornişe. Ce sīnt ele? Sīnt nişte poteci īn jur de 5 metri lăţime (pe laturi măsurau de trei ori corpul uman, din evaluările protagonistului), săpate īn stīncă şi care īnconjoară muntele. La capătul fiecăreia apare o scară, ce permite trecerea spre cercul succesiv. Păcătoşii sīnt dispuşi pe aceste cornişe īn următoarea ordine: aroganţii, invidioşii, mīnioşii, accidioşii, zgīrciţii şi risipitorii, lacomii, luxurioşii.
O.P.: Fiecare are nişa lui, īn funcţie de păcatele pe care le-a comis.
L.A.: Sīnt cele şapte păcate capitale pedepsite aici. Īn vīrful muntelui se află Paradisul Pămīntesc. Asta este īmpărţirea geografico-etico-cosmologică a spaţiului. Există un şir de reguli care trebuie urmate.
O.P.: Dacă nu, īngerii sīnt acolo şi te sancţionează. De astă dată nu mai sīnt divinităţile infernale.
L.A.: E foarte bună remarca ta. A fost o īntreagă discuţie teologică, pe vremea lui Dante, dacă Purgatoriul fiind la jumătatea drumului este sub custodia diavolilor sau a īngerilor. Dante a tranşat această dilemă, şi e printre primii care au făcut asta, lăsīnd pe seama īngerilor gardieni misiunea purgatorială.
O.P.: E lucru ştiut: diavolii nu se ocupă cu izbăvirea.
L.A.: Dar nu era foarte limpede perspectiva pe vremea aceea. Practic fiecare dintre cornişe e păzită de un īnger gardian, care deschide calea către spaţiul succesiv, sau nu-l deschide, īn funcţie de izbăvirea de păcatul cu pricina. Există nişte reguli stricte īn Purgatoriu. Doar luntraşul te poate aduce.
O.P.: De altfel, modelul este cel al lui Caron.
L.A.: Sigur că da. Avem un şir de corespondenţe īntre Infern şi Purgatoriu. Dincolo era Caron, aici e īngerul. Cum se avansează? Există o alternanţă zi-noapte. Urcuşul se poate realiza doar ziua. Noaptea se doarme şi se visează. Sīnt vise alegorice, unde apare īnfruntarea dintre bine şi rău.
O.P.: Asta e foarte interesant. Rolul pe care Dante īl rezervă visului.
L.A.: Vom vedea că sīnt trei vise, īn trei momente cruciale ale călătoriei, fiecare deschizīnd accesul către spaţiul succesiv. Fiindcă sīnt trei mari spaţii divizate īn Purgatoriu, la fel cum erau trei mari spaţii īn Infern. Avem şi o componentă simbolică aici: mīntuirea nu e posibilă cīnd spiritul doarme, cīnd sufletul păcătuieşte. Trebuie să fim treji şi să ne asumăm calea cea dreaptă cu bună ştiinţă.
O.P.: E adevărat. Dar vorbim acolo de suflete care au adormit īn lumea fizică, terestră. E un paradox.
L.A.: Da, īnsă somnul nu te ajută la izbăvire, trebuie să acţionezi īn mod conştient, pe calea virtuţii, dacă vrei să īţi speli păcatele şi să te mīntuieşti.
O.P.: Ce zic eu este că, oricum, toţi locuitorii Purgatoriului au adormit īntru Domnul, fiindcă sīnt morţi.
L.A.: Da. Īntregul drum prin Purgatoriu durează patru zile. Sīnt nişte indicaţii foarte precise, de natură astronomică. Soarele este ba īntr-o parte, ba īn alta. S-a calculat cu precizie intervalul īntregii călătorii.
O.P.: Tu crezi īn calculele astea? Eu ştiu că şi cu Eminescu, marele nostru poet naţional, s-a īncercat matematizarea. Cred că poeziei trebuie să i se lase totuşi libertatea de-a manevra cu elementele ei.
L.A.: Poţi să faci abstracţie de această diviziune.
O.P.: Te īntrebam dacă tu acorzi un credit acestor calcule.
L.A.: Cronologic este scandat cu foarte mare precizie traseul. Poate fi refăcut calendaristic.
O.P.: Precizia e probabil cea medievală: timpul muncii, timpul odihnei, vecernia, timpul rugăciunii, etc.
L.A.: Şi asta, dar şi īn latura sa simbolică. Īntreaga expediţie a lui Dante a fost īncepută īn săptămīna sfīntă a Paştelui din 1300. Coborīrea īn Infern a durat trei zile, din noaptea de joi, 7 aprilie, pīnă sīmbătă, 9 aprilie. Ascensiunea īn Purgatoriu s-a īntins de duminică, 10 aprilie, pīnă miercuri, 13 aprilie. Īn funcţie de dispunerea soarelui, de explicaţiile poetului şi momentele cīnd protagonistul doarme, comparativ cu cele īn care e treaz şi parcurge distanţa. Zborul din Paradisul Pămīntesc a avut loc īn joia din 14 aprilie, iar sublimarea din Empireu s-a petrecut vineri, īn 15 aprilie.
O.P.: M-aş mira să nu fi făcut trimitere şi la Drumul Crucii.
L.A.: Posibil.
O.P.: Ştii cu ce polemizez eu? Cu tentativa unor oameni de a fizicaliza prea mult lucrurile. Chiar şi īn cultura noastră există o lectură din perspectiva fizicii. Mi se pare un pic exagerat ca īn Dante să se vadă un soi de mare astronom.
L.A.: Latura aceasta raţională l-a determinat probabil pe Dante să-şi īnalţe fantezia pe nişte schele foarte precise, care ţin seama şi de această cadenţă cronologică. Nu greşesc cei care identifică diversele momente ale zilei īn poemul dantesc, după cum nu greşesc cei care i-au pictat sau i-au desenat voiajul.
O.P.: Trebuie să-l citim oare pe Dante prin matematicieni ca Riemann şi prin tot felul de mari fizicieni ai secolului al XX-lea?
L.A.: Trebuie să nu exagerăm cu fizica post-newtoniană, spre care se năpustesc diverşi simpatizanţi. Nu e nevoie să-i atribuim mai mult decīt voia sau putea...
O.P.: El e genial ca poet, nu trebuie să-l validăm neapărat prin intermediul ştiinţelor fundamentale.
L.A.: Nu trebuie să-l facem un predecesor al lui Einstein, al lui Heisenberg sau al lui Riemann.
O.P.: Era departe şi de Newton īn acel moment.
L.A.: E suficient să-i recunoaştem calităţile de gīnditor precis, care īşi construieşte fantezia pe o bază foarte concretă şi geografic limpede prestabilită. O altă regulă: spuneam că fiecare cornişă e străjuită de un īnger. Primul īnger gardian, cel de la Poarta Purgatoriului, atunci cīnd Dante ajunge īn dreptul lui, īi trasează pe frunte, cu spada, 7 P-uri, litera respectivă, simbolul celor şapte păcate.
O.P.: Desigur. Are şi două chei.
L.A.: Sigur că da. Cu ambele trebuie să descuie poarta. Dacă una nu se potriveşte, cealaltă este insuficientă. Dacă spiritul nu e cu adevărat penitent, nu are acces.
O.P.: Că e a penitenţei, am īnţeles. Dar cīnd am citit pentru prima oară că a doua cheie este a inteligenţei, am tresăltat un pic, pentru că mi s-a părut că rimează cu ceea ce spunea Sfīntul Augustin, că Dumnezeu stă īn Cerul intelectului. Că trebuie īnţeles, zic eu, nu doar acceptat empatic. Credinţa presupune şi un mod de-a īnţelege. Asta mi se pare mie că se leagă şi de faimoasele ziceri ale Sfīntului Pavel, īn legătură cu īnţelepţii acestei lumi, care sīnt nişte bieţi nebuni şi adevărata īnţelegere e rezervată altor spaţii şi altei condiţii decīt celei terestru-umane. M-am bucurat să văd acest racord, care duce foarte departe īn cultura occidentală. M-am bucurat pentru că e o cale pe care cititorul merită să o aprofundeze.
L.A.: Da. Legat de cheile pe care le are īngerul...
O.P.: El zice că le-a primit de la Sfīntul Petru.
L.A.: Aşa este. Care i-a spus: mai bine să greşeşti deschizīnd, decīt nedeschizīnd poarta. Adică mai bine să fii indulgent, decīt prea exigent.
O.P.: Nu m-aş fi gīndit la asta, dar se leagă parcă de parabola Īn faţa legii a lui Franz Kafka. Acolo, un biet om stă toată viaţa īn fața porții Legii; cīnd e pe punctul de-a muri, păzitorul īi spune: pentru tine era poarta asta, acum am să o īnchid definitiv.
L.A.: Cele două chei pe care le aminteai, ale īngerului, sīnt una de aur şi cealaltă de argint. Dacă una dintre chei nu se potriveşte, poarta nu se deschide. Cea de aur e mai preţioasă, este semnul autorităţii. Cea de argint pretinde īnsă mai multă iscusinţă, spune Dante. Fiindcă ea desface nodul păcatului şi este semnul īnţelepciunii şi al dibăciei. De fapt, īn explicaţia comentatorilor, e vorba acolo de-o parabolă a confesiunii. Cīnd păcătosul merge la preot şi īşi mărturiseşte faptele, duhovnicul trebuie să ştie să īmbine cu mare īnţelepciune autoritatea şi comprehensiunea, să nu fie excesiv cu păcătosul, să nu-l timoreze, să nu-l īnspăimīnte.
O.P.: Să fie ferm, inteligent, suplu, dar să nu-l blocheze. Asta este o interpretare ecleziastică. Īnsă mie mi se pare foarte important să o putem interpreta şi īn largul vieţii laice, nelegate strict de un exerciţiu religios. Această īmbinare īntre ce īnseamnă să ai autoritate, chiar şi īn viaţa culturală, şi ce īnseamnă să ai dibăcie. Dacă autoritatea este īntemeiată pe un exerciţiu al iscusinţei, al supleţii, al inteligenţei străpungătoare, atunci ea este cu temei, e legitimă. Dacă nu, dacă rămīne doar o autoritate īn virtutea unei semnături, a unei numiri, lucrurile nu sīnt la fel de substanţiale.
L.A.: Aşa este. Aş mai insista o secundă pe momentul cu īngerul de la poartă. El īi spune lui Dante: de la Petru am cheile acestea şi mi-a zis ca mai bine să greşesc deschizīnd poarta, decīt s-o ţin īncuiată, cu condiţia ca păcătosul să mi se azvīrle la picioare. Adică umilinţa este precondiţia intrării īn Purgatoriu!
«Da Pier le tegno; e dissemi chi erri
anzi ad aprir cha tenerla serrata,
pur che la gente a piedi mi satterri». (Purg. IX, 127-129)
O.P.: Şi participarea: să arăţi īn mod ferm că eşti total dăruit ideii că vrei să pătrunzi.
L.A.: Sigur. Refăcīnd discuţia noastră din prima parte a acestui dialog: nu e suficient să-ţi cumperi indulgenţele cu bani, după care să nu-ţi pese, să fii trufaş, fiindcă atunci īngerul nu-ţi permite accesul. El zice: prima condiţie este să mi se azvīrle credinciosul la picioare. Dacă mergi acolo şi spui: te rog să mă laşi să trec, fiindcă eu am plătit deja la Papă, sau la popă, n-ai ce căuta acolo. Aşadar penitenţa şi umilinţa sīnt precondiţia absolut obligatorie.
O.P.: Asta apropo de faimoasele versuri Pape Satąn, pe care le pronunţă un monstru din Infern, ca pe o mantra pe care lumea exegeților a stăruit să o expliciteze.
L.A.: Pape Satąn, Pape Satąn, aleppe!
O.P.: Oricum ai lua-o, e o asociere, poate ilicită, īntre Papa şi Satan, probabil că e o critică anume īncifrată la adresa Papalităţii venale, corupte, simoniace, pe care am mai criticat-o şi īn alte locuri, fără a fi doar atīt.
L.A.: Există īntr-adevăr o corespondenţă răsturnată īntre anumite pasaje şi puncte obligatorii de trecere din Infern şi Purgatoriu. Ele sīnt construite prin antiteză. Aşa cum era luntraşul Caron, sau diavolul Minos, cel care evalua păcătoşii īn Infern şi īi trimitea jos, īn funcţie de numărul de răsuciri ale cozii īn jurul trupului, aici există īngerul barcagiu, care transportă spiritele penitente pīnă la plajă, sau īngerul gardian de la poartă, care le cīntăreşte gradul de penitenţă.
O.P.: Ce emoţionant e să vezi această idee a cīntarului īn viaţa de dincolo, care e prezentă īncă din cărţile morţilor egiptene. Osiris asta face īn reprezentările din piramide: stă cu balanţa şi cīntăreşte sufletul Ka (sau Kha), după cum a fost transcris el cu litere latine. Acest K(h)a dă, pīnă la urmă, măsura destinului său. Dacă e plin de merite, atīrnă īn balanţă astfel īncīt Osiris īl răsplăteşte. Dacă nu, lucrurile stau altfel.
L.A.: Mai e īncă un detaliu interesant, īn cuvintele īngerului, care descuie sau nu poarta. El spune: intraţi, după ce Dante face penitenţă şi īşi mărturiseşte păcatele. Intraţi, dar să nu priviţi īnapoi. Fiindcă cel care priveşte īnapoi pierde mīntuirea.
O.P.: Asta e o altă idee care vine de la Orfeu şi Euridice. Pe mine mă fascinează că īn lumea Mediteranei, iată, Egiptul, apoi Elada antică, Tracia, Italia florentină īşi trimit semnale, habar n-avem cum, dar īntr-un fel conturează un ethos comun. Tot aşa cum există și cel scandinav, nordic, chiar dacă acela e cu totul altceva.
L.A.: Dante era un foarte bun cunoscător al mitologiilor antice, pe care le foloseşte aici, le valorifică īn edificarea lumii de dincolo, care este rezultatul confluenţelor diverselor culturi, nu doar creştină, ci şi musulmană, greco-latină etc.
O.P.: Ai impresia că e un receptacol imens.
L.A.: Dar este şi un simbolism teologic acolo: dacă priveşti īnapoi, dacă īţi compromiţi penitenţa, făptuind din nou păcatul, ţi-ai şters autenticitatea regretului şi a purificării. Transformi totul īntr-o ipocrizie. Avertismentul īngerului e perfect īntemeiat şi īn ordinea unei simbolistici etice.
O.P.: Şi a eticii īntr-un īnţeles foarte larg. Dar ideea asta e bună chiar şi acum. Ai acces īn anumite locuri, fie şi atopice, dacă ai un angajament interior ferm. Cred că putem spune asta chiar şi astăzi, īn orice condiţie. Altminteri poţi să fii invitat la cele mai mari curţi şi palate, şi să nu fii demn de ele. Sau pur şi simplu să nu realizezi contactul. De asta cred că e foarte important cum procesăm īntreaga experienţă.
L.A.: Vorbeam de regulile geografice. Dar īncet am alunecat şi către regulile etice. Iată aceasta, a căinţei, a smereniei păcătosului, ca primă condiţie a depăşirii porţii şi a īnaintării.
O.P.: Este ca īn materie de circulaţie modernă pe autostradă sau pe orice drum al lumii. Nu e suficient să ai maşină, trebuie să ştii şi regulile de circulaţie şi să ştii conduce.
L.A.: Sigur, sīnt reguli, totul este foarte clar prevăzut şi edificat. Nimic nu e haotic. O altă situaţie este căinţa prin intermediari. Poţi să te umileşti īnainte de moarte, să-ţi regreţi păcatele, ca să te apropii de Purgatoriu. Dar perioada de penitenţă īţi poate fi scurtată prin aceste grupuri de rugăciune, de care vorbeam. Rugăciunea celor vii, sau intervenţia sfinţilor sau a Bunului Dumnezeu. Păcătoşii de-acolo se roagă lui Dumnezeu sau sfinţilor să intermedieze, pentru a le fi abreviate perioadele de penitenţă.
O.P.: Lobbying, am zice astăzi! Iată ce origine īndepărtată are ideea asta: intermediarul care poate ajuta.
L.A.: Cei vii le pot veni īn ajutor morţilor. Avem şi un exemplu foarte concret. Īn cīntul XIII, unde sīnt pedepsiţi invidioşii, există un personaj Sapģa, o femeie foarte nesuferită, rea de gură, care īşi detesta contemporanii, s-a bucurat cīnd concetăţenii ei au fost īnvinşi īntr-o bătălie, au fost masacraţi. I-a tocat din gură şi din bīrfe. Ei bine, ea, īn pragul morţii, s-a pocăit şi astfel s-a făcut că n-a ajuns ca invidioasă īn Infern, ci īn Purgatoriu. Dante se miră cum de-a urcat deja īn acest cerc şi nu a rămas īn Antepurgatoriu. Trebuie adăugat că ea, īnainte de moarte, şi-a donat o mare parte din avere, a construit nişte aziluri pentru oamenii nevoiaşi. Dar tot n-ar fi ajuns īntr-o fază aşa de avansată pe calea pocăinţei, dacă nu exista un concitadin al ei, Pier Pettinaio, un sfīnt, un om iubit de toţi, care s-a rugat intens pentru sufletul ei. Astfel a smuls-o din Antepurgatoriu, unde ar fi trebuit să stea cīteva secole, şi a aruncat-o mult īn faţă pe poteca mīntuirii. Iată, există ca mecanism de avansare şi acest vehicol al rugăciunii celor vii, care scurtează perioada de chinuri. Pe urmă, ca tipuri de ispăşire īn Purgatoriu, īntīlnim, după cum o remarca Jacques Le Goff īn cartea la care ne-am referit, pedeapsa fizică prin contrapondere. Tipul păcatului este reflectat īn tipul torturii. Un alt mod de ispăşire este prin meditaţie la păcatul ce trebuie spălat şi la virtutea opusă. Avem numeroase pilde ale morţilor iluştri, care sīnt evocate. Sufletele penitente au sub ochi aceste pilde de virtute şi se consolidează, văzīnd exemplele pozitive. Pe de-o parte sīnt torturaţi fizic, pe de altă parte meditează la īnvăţăturile reconfortante. Nu īn ultimul rīnd: prin rugăciune. Pe fiecare cornişă există diverse tipuri de rugăciuni, de cīntece liturgice, fie īn limba italiană, fie īn limba latină, preluate din Biblie, sau din ceremonia missei creştine. Aşadar pedeapsa fizică, meditaţia prin pilde ilustre şi rugăciunea sīnt cele trei modalităţi de ispăşire īn Purgatoriu. Am rezumat aici analiza pertinentă pe care o face Jacques Le Goff īn cartea lui despre Purgatoriu.
O.P.: A trebuit să treacă ceva timp pīnă cīnd Purgatoriul să binemerite de la posteritate o asemenea analiză.
L.A.: Da, e cea mai ascuţită abordare şi găsim acolo cele mai detaliate observaţii asupra temei.
O.P.: De altfel şi ideea de Infern s-a bucurat de-o tratare atentă īn istoriografia universală, mai ales īn cea franceză. Şi cea paradisiacă.
L.A.: Spuneam că putem percepe īn oglindă cele două spaţii, Infernul şi Purgatoriu. Ele au fost construite īn mod limpede īn baza unei scheme. Avem un bun arhitect, care īntīi īşi desenează schiţele şi caută simetriile, chiar dacă ele sīnt răsturnate.
O.P.: Deci tu bănuieşti că realmente Dante a stat mai īntīi cu pana īn mīnă şi şi-a sistematizat un pic, īn prealabil, ideile?
L.A.: Fără īndoială. Īn Infern, de pildă, se coboară spre stīnga (care e sinistra, inclusiv simbolic are o accepţiune negativă). Īn Purgatoriu se urcă spre dreapta, pe munte.
O.P.: Dreapta de la drept, de la just.
L.A.: Da, şi asta, dar şi ca antonim al lui sinistru. Ambele spaţii se īngustează treptat: Infernul ca o pīlnie, Purgatoriul ca un con. Īn Infern există o progresie spre păcatul cel mai grav, trădarea. Īn Purgatoriu există o progresie către inocenţă. De-a lungul ascensiunii, cele mai grele sīnt primele momente. Pe măsură ce le depăşeşti şi īţi speli păcatele, sufletul devine tot mai imaterial.
O.P.: Din acest punct de vedere Dante pare, cel puţin īn materie de Purgatoriu, conform cu reprezentarea ierarhică a societăţii medievale după un model divin, pe care o īncearcă necunoscutul bizantin pe care-l desemnăm de o vreme īncoace cu numele de Pseudo-Dionisie Areopagitul. Şi acolo faptul că īn fruntea societăţii ierarhice, piramidale, medievale stă alesul Domnului, pentru ca din el să descindă īncrengăturile de vasali, şi apoi la bază să fie lumea obscură a supuşilor, derivă din structura similară a ierarhiei divine. După acelaşi principiu şi la Dante, īn Purgatoriu, adică la vīrf, īn top, stau cei cu păcatele cele mai mici, gata să-şi ia zborul spre Paradis.
L.A.: Ceea ce spui tu a inspirat şi o carte interesantă, referitoare īnsă la Paradis. Diego Sbacchi a scris un volum despre La presenza di Dionigi Areopagita nel Paradiso di Dante.
O.P.: Fireşte, o īntālnire ca aceasta nu putea să scape observației critice.
L.A.: Autorul pune īn lumină felul īn care Dante a folosit ierarhia lui Dionisie pentru a-şi construi Paradisul. Această scară valorică era prezentă īn mentalul medieval, fără īndoială. Spuneam că īn Infern coborīrea e tot mai anevoioasă, īn Purgatoriu urcuşul e tot mai lesnicios. O diferenţă apare īn faptul că īn Infern sīnt pedepsite păcatele ca atare. De asta sīnt zece bolgii, nouă cercuri, numeroase spaţii şi cotloane īn care păcătosul, după moarte, se duce şi īşi caută locul care i se cuvine. Există o observaţie foarte interesantă a unui comentator, Manfredi Porena, care notează că īn Purgatoriu nu sīnt pedepsite erorile ca atare. Cele şapte păcate, pe cele şapte cornişe, reflectă tendinţele greşite, care au condus la păcatele respective. De asta Purgatoriul se poate limita doar la şapte spaţii, nu e nevoie de cīteva zeci, ca īn Infern. Explică acel observator după cum urmează. Dacă cineva a comis o crimă, dar nu s-a pocăit, ajunge īn Infern, printre ucigaşi. Dacă a comis o crimă, dar a apucat să se căiască, să regrete, să īşi spele īnainte de moarte o parte din păcat, ajunge īn Purgatoriu. Dar acolo nu există un loc al criminalilor. Şi atunci se evaluează din ce motiv a comis crima: din invidie? Merge printre invidioşi. Pentru a-şi stimula o satisfacţie de natură trupească? Merge printre desfrīnaţi. Şi aşa mai departe.
O.P.: Psihologic vorbind, asta este foarte util pentru a vedea cauzalitatea faptelor şi pentru a da un īndrumar īn confesional. Se spune: - Părinte, am ucis. - Dar de ce ai ucis? - Mi-am prins iubita cu altul. Sau: - Am fost invidios. Sau: - Am dorit averea semenului meu.
L.A.: Purgatoriul nu e chiar atīt de diversificat ca primul tărīm. Fiindcă Infernul era blocat, era staţionar. Se intra şi nu se mai ieşea.
O.P.: Poate fiindcă dincolo era vorba de cazuistica pură. Se insista pe ce anume s-a īntīmplat de fiecare dată. Pe cīnd aici se merge la analiza cauzelor.
L.A.: Sigur că da! Fiindcă dacă elimini cauza, ajungi la iertarea efectului. Dar cele două nu sīnt independente. Există o relaţie dinamică īntre cele două spaţii, care poate fi refăcută īn mod incitant. Din toate aceste elemente se vede limpede că Dante nu s-a aşezat pur şi simplu să scrie nişte versuri. Ci a pus cap la cap un evantai de strategii, care fac din el un constructor inteligent, un arhitect de primă mīnă care, după ce şi-a trasat căile pe care urma să le parcurgă, a trecut la aşternerea cuvintelor pe hīrtie, īn baza unor strategii de natură poetică.
O.P.: Altfel spus, nu-l poţi acuza pe Dante că a fost prea umil. Dimpotrivă, era conştient de propria valoare, şi-a propus obiective de mare anvergură. Cred că a cutezat să se ia īn piept cu marea poezie latină, cu predecesorii, visa la epopei de tipul homeric, pe care le-a şi depăşit, inclusiv cantitativ şi prin proiectul coerent, īn trei părţi. Iată că, de pildă, triada faimoasă pentru gīndirea hegeliană (teză antiteză sinteză) poţi să spui că aproape a fost inventată de Dante. El calcă īn pasul acesta de trei: Infernul Purgatoriul Paradisul. Cred că ghicind că Dante a gīndit īn felul acesta, īl poţi simţi mai aproape de noi. Trăim īntr-o epocă de mari elanuri, īn care s-au configurat adevărate ştiinţe, aproape peste noapte (mă gīndesc la genetică, la clonare, la alte performanţe), şi totuşi literatura nu ştiu dacă īnregistrează lucruri similare. Cīnd spun acest fapt, nu ţin neapărat să cad īn clişeul romantic al genialităţii. Va fi fost sau nu va fi fost un geniu nu ştiu, fiindcă n-am o definiţie satisfăcătoare pentru mine a genialităţii. Spun doar că Dante a fost un om ca noi, dar a avut ambiţii foarte mari, probabil compensate de faptul că el le punea cu toată sinceritatea īn slujba ideii divine şi a omenirii, pe care īncerca să le servească. Ambiţiile lui, programatice, au īntīlnit şi o uşurinţă nouă ne pare azi aşa , sau īn orice caz rezultatul vădeşte o excelenţă īn materie de versificaţie şi īn plan general estetic. Vom mai reveni asupra figurii lui Dante, cum am făcut-o şi īn primul volum, fiindcă din spatele versului şi a tuturor acestor vaste reprezentări vorbeşte vocea poetului, asta e clar. Īmi vine īn minte acum să-ţi cer o opinie. De ce crezi că Infernul e mai prizat de cititori? Īn general lumea se opreşte mai mult asupra Infernului. Și totuși Purgatoriul are toate datele pentru a fi, īn sine, fără nici o altă completare, ignorīnd Infernul şi Paradisul, o capodoperă.
L.A.: Da, părerile sīnt īmpărţite. Există o discuţie, unii preferă prima parte a poemului, alţii a treia parte. Īn acest context, pot să-mi amintesc că, de pildă, lecţiile de Lectura Dantis pe care le făcea Umberto Cianciolo, profesorul italian, pe vremea cīnd se afla īn Romānia, s-au aplecat asupra Purgatoriului. Eta Boeriu, studenta lui din vremea aceea, a făcut o pasiune pentru această parte a poemului.
O.P.: Fascinant!
L.A.: Da. Ei i-a plăcut cel mai mult Purgatoriul, pentru că aceea a fost calea sa de acces către Divina Comedie, cu ajutorul viitorului ei soţ, Umberto Cianciolo. Ca atare, cīnd ea a īnceput să traducă īn limba romānă poemul dantesc, a pornit tocmai de-acolo.
O.P.: A īnceput de la mijloc!
L.A.: Da. Fiindcă a iubit acea carte. Īnsă e adevărat că multă lume preferă Infernul. Eu īnsumi mă număr printre aceştia. E vorba şi de temperamentul cititorului.
O.P.: Ai un temperament infernal?
L.A.: Firile mai tumultuoase, mai dinamice, mai frămīntate poate că...
O.P.: ...se regăsesc mai uşor īn această geografie umană...
L.A.: Da. Pe cīnd firile mai lirice...
O.P.: ...mai eterate, mai evanescente...
L.A.: ...da, ar tinde către Paradis. Dar sigur că pīnă la urmă sīnt nişte taxonomii subiective, nişte ipoteze. Şi iată că avem şi situaţia Etei Boeriu, importanta traducătoare a Divinei Comedii īn romānă, care a pornit la drum cu Purgatoriul. Datorită unei conjuncturi autobiografice. Aşadar lucrurile sīnt īmpărţite.
O.P.: Ce frumos! Se pare că a fost o mişcătoare poveste de dragoste acolo. Dante a fost oare doar rezultatul, ori medierea acelei iubiri?
L.A.: Amīndouă!
(va urma)