Pecican3

Ovidiu Pecican

ÎN SLUJBA LUI HEIDEGGER

1. Tinerii heideggerieni

Fiindcă a zis-o și Hannah Arendt, fiindcă o crede și Gabriel Liiceanu, este limpede: Martin Heidegger trebuie să fie un mare filosof al lumii contemporane. Există deja o bibliografie întreagă pe această temă în România, unde exercițiile de admirație înlocuiesc, nu întâmplător și nu doar o dată, abordările critice și explorările pe cont propriu.

După îndelungi preparative, inițiate încă în timpul dictaturii prin traducerile lui Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger: Originea operei de artă (1979; 1995) și, respectiv, Repere pe drumul gândirii (1988) -, editorul de la Humanitas, devenit din 1992 profesor la Universitatea din București a inițiat formarea unei echipe de discipoli care să își subordoneze eforturile tălmăcirii în română și comentării filosofiei lui Heidegger. Primele roade tipografice au apărut odată cu noul mileniu.

Editura Humanitas a inițiat o serie de opere heideggeriene, unde s-au publicat deja Parmenide (trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, 2001), Ființă și timp (trad. de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, 2003), Prolegomene la istoria conceptului de timp (trad. de Cătălin Cioabă, 2005), Metafizica lui Nietzsche (trad. de Ionel Zamfir și Cătălin Cioabă, 2005), Problemele fundamentale ale fenomenologiei (trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, 2006), Despre miza gândirii (trad. de Cătălin Cioabă, Gabriel Cercel și Gilbert Lepădatu, 2007), Ontologie. Hermeneutica facticității (trad. de Christian Ferencz-Flatz, 2008).

Cu prilejul apariției acestor volume s-a făcut remarcată și componența grupului de traducători români ai filosofului, dintre care destui au publicat, în a doua jumătate a deceniului unu din noul secol, volume proprii de exegeză heideggeriană. Așa s-a întâmplat cu Cătălin Cioabă care a scris Jocul cu timpul. Ontologia temporală a lui Martin Heidegger (2005), după ce tradusese lucrarea lui Otto Poggeler despre Drumul gândirii lui Heidegger (1998). Bogdan Mincă a publicat un volum în germană despre interpretările filosofiei aristotelice la Heidegger (2006), Scufundătorii din Delos. Heidegger și primii filosofi (2010) și a co-editat două dintre volumele postume semnate de Alexandru Dragomir, discipol român al profesorului german. Cristian Ciocan este exegetul temei thanatice din gândirea aceluiași rector freiburghez (Moribundus sum. Heidegger și problema morții, 2007). Christian Ferencz-Flatz a scris un volum despre Obișnuit și neobișnuit în viața de zi cu zi. Fenomenologia situației și critica heideggeriană a conceptului de valoare (2009). Gabriel Cercel, expert în „deceniul fenomenologic” al maestrului german, după cum menționează editura în prezentarea făcută autorului, i se datorează Cartea experienței. Heidegger și hermeneutica vieții, 2010.

Avem, așadar, o pleiadă întreagă de erudiți, cu studiile completate la București și în centre universitare străine (mai ales în Germania și Franța), trudind în plină actualitate la aclimatizarea operei heideggeriene în limba română. Atmosfera de jubilație în care acești tineri s-au format și lucrează este surprinsă de mentorul grupului, G. Liiceanu, în mai multe pagini ale volumului propriu Întâlnire cu un necunoscut (2010). În dreptul zilei de 23 iunie 2005 textul reține: „Examen cu Ființă și timp. Una dintre prestații (Gheorghe Pașcalău) întrece tot ce am auzit mai bun ca răspuns la un examen vreme de treisprezece ani: expunere riguroasă, excursuri în istoria filozofiei, trimiteri la alte lucrări heideggeriene, citate date în greacă cu nonșalanță, inteligență dorică – toate dublate de o bună-cuviință matură altoită pe un chip suav, de tânăr nobil spaniol dintr-un tablou de Velasquez. În realitate, un tânăr de nici 20 de ani din Caransebeș. Cătălin (= Cioabă), care mă ajută la examen îmi povestește la ureche că, întâlnindu-l în curte înainte de a sosi eu, îi mărturisise că nu dormise toată noaptea. «- De ce?» l-a întrebat. «- De fericire.» Era fericit că a doua zi avea examen Heidegger.// Îl ascult pe Cătălin și-mi spun că în băiatul acesta care tocmai își încheiase răspunsul se adunaseră, pentru a țâșni apoi libere către lume, toate sevele pornite din mizera cabană alpină a lui Noica, filtrate prin paginile Jurnalului de la Păltiniș și ajutate apoi de un timp bun al istoriei să scoată la lumină ceea ce, la noi, crescuse prizărit, strâmb sau răsucit – ca mușchii, ca lichenii, ca plantele pitice – prin peșterile și catacombele culturii socialiste” (p. 36). Cum se vede, jubilația nu este doar a discipolului, ci și a profesorului, bucuros să pună în contrast propria experiență cu cea a mai tânărului său coleg.

De altfel, profesorul nu face un secret din bucuria întâlnirii cu apropiații săi mai tineri, antrenați în proiectul heideggerian: „Unul dintre norocurile vieții mele este că mi-am găsit prietenii mai tineri, pe Cătălin (= Cioabă), pe Bogdan (= Mincă), pe Sorin (= Lavric) și pe ceilalți, beneficiind, târziu, de o catedră devenită posibilă într-o nouă conjunctură a istoriei. (…) M-am simțit, de-a lungul anilor petrecuți la facultate, ca un arbitru la un concurs de frumusețe. (…) … de-a lungul a optsprezece ani, generație după generație, mi s-au perindat prin față mai toate «frumusețile» umanisticii bucureștene, parte din elita de mâine a culturii noastre. Și nu știu cum se face că s-au ales nu numai cei cu minți strălucite, ci deopotrivă cei care, într-o lume de oameni pociți pe dinăuntru, își păstraseră și sufletele întregi” (pp. 41-42).

Suntem, odată cu discipolii menționați ai lui G. Liiceanu, așadar, nu numai în prezența unei părți a echipei de traducători și de exegeți actuali heideggerieni, ci în fața liniei de a doua generație a noicienilor, după cum se arăta în citatul anterior; o linie de tineri în care frumusețea și bunătatea se întâlnesc în chip mirabil, contrastând cu mizeria dimprejur, parcă anume pentru a da chip formulei kalos kai agathos…

2. Măsură și extaz

Satisfacția resimțită de vocea autorizată în materie de Heidegger care este Gabriel Liiceanu s-a mai exprimat și cu ocazia scrierii prefeței la cartea semnată de Gabriel Cercel, a cincea exegeză, în ordinea apariției, pe seama gânditorului german, dintre cele pe care le dau foștii discipoli ai profesorului de la Universitatea din București. „Privind aceste cărți în întregul lor și percepându-le «aerul comun», avem în fața ochilor o imagine care nu este deloc întâmplătoare. Aici e vorba despre un efort dirijat sistematic către un unic punct (subl. G.L.), către un stil de gândire care s-a născut la începutul secolului 20 și către un gânditor care l-a inaugurat și care l-a reprezentat cu forța unei noi vârste a filozofiei” (Gabriel Cercel, Cartea experienței. Heidegger și hermeneutica vieții, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 7).

Se înțelege astfel mai bine de ce exultă Gabriel Liiceanu. El a reușit să formeze după același tipar mai mulți tineri instruiți într-ale filosofiei, țel liber asumat și persuasiv urmărit de mentor. Generos cu explicațiile, Liiceanu dezvăluie și scopul avut în vedere: intrarea filosofiei românești într-o nouă vârstă, superioară calitativ celei dinainte. Respectiva etapă este concepută de artizanul ei prin inițierea, pe Dâmbovița, a unui mod de a filosofia și de a înțelege filosofia născut cam odată cu secolul trecut. Nu este vorba de a recădea în atmosfera de efervescență filosofică și de abordări filosofice plurale pe care le-a prilejuit aerul cultural al anilor prin care a debutat veacul al XX-lea. Se are în vedere selectarea, din tot noianul de școli filosofice și de orientări tematice și metodologice, a uneia anume, căreia Gabriel Liiceanu îi recunoaște toate virtuțile unei direcții care ar merita să fie urmate. Iar aceasta este, fără vreo îndoială pentru domnia sa, abordarea lui Martin Heidegger. Nu fenomenologia, în general. Nici existențialismul (îl menționez pentru că, în viziunea unora, Heidegger ar avea destule lucruri în comun cu acest curent filosofic), reprezentat, și el, de destui gânditori. Numai și numai Heidegger. El ar pune în evidență – se subînțelege - cel mai valoros mod de a face filozofie în secolul al XX-lea și de aici trebuie pornit în tentativa de a împinge filosofia românească în noua ei vârstă, gândită a fi mai valoroasă decât antecedentele sale.

Efortul lui Gabriel Liiceanu de a crea o școală de gândire filosofică reprezentată de experți în viziunea lui Martin Heidegger are, deci, în ochii inițiatorului, aerul unui eveniment istoric. O spune cu limpezime în aceeași prefață din care am mai citat: „Fenomenul… se petrece rar și, atunci când survine, el este unul de grație al unei noi culturi (subl. O.P.)”.

Într-adevăr, inaugurarea unei școli de gândire nu este de ici, de colo, și nici nu face parte din dinamica socială și culturală cotidiană. Avem însă de a face, realmente, cu o grupare care inagurează o linie proprie de gândire și acțiune filosofică? Deocamdată, cum cei cinci exegeți heideggerieni se află abia la începutrurile carierei lor hermeneutice, nu putem ști sigur. Cărțile pe care le-au produs, utile unei frecventări a universului de gândire al maestrului german, sunt, în sine, exerciții de aprofundare a unora dintre temele centrale sau mai puțin centrale ale unei opere vaste, încă insuficient cunoscute, în pofida celor circa 100 de volume pe care le cuprinde, până în prezent, ediția germană. Editarea în original nu acoperă însă, deocamdată, tot ceea ce ascund arhivele heideggeriene, ținând seama de faptul că, pe de o parte, maestrul a trăit mult, având un program de lucru susținut, iar pe de alta, că anumite perioade ale scrisului său au fost socotite – de sine și de alții – mai potrivit a fi păstrate la adăpost de ochii iscoditori ai cititorului interesat.

O altă dificultate intrinsecă acestei cercetări dedicate lui Martin Heidegger este legată de ceea ce cunoscătorii leagă de periodizarea și desfășurarea în timp a operei vizate. Se face caz, printre unii dintre cei ce se socotesc inițiați în tainele scrisului heideggerian, de așa-numita „cotitură” (părintele George Remete propune, în recenta lui monografie Martin Heidegger între fenomenologie și teologie, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2010, p. 55, mai multe sinonime posibil de utilizat pentru a traduce die Kehre: schimbare de direcție, turnură, …, viraj, conversie, întoarcere) survenită, de la o vreme, în gândirea și în scrisul autorului lucrării Ființă și timp. În virtutea acestui fapt, cei care preferă să sublinieze schimbarea, și nu continuitatea gândului heideggerian, sunt de părere că nu poți fi destul de cunoscător al „celui de-al doilea” Heidegger, unde accentele și abordările se distribuie altminteri decât înainte.

Astfel de îndoieli nu l-au ajuns însă din urmă pe Gabriel Liiceanu, care nu are niciun dubiu că apariția tezelor doctorale ale noilor heideggerieni români marchează un moment de apoteoză filosofică românească, un nou început, o metanoia a disciplinei fără de care preocupările din domeniu, de la noi, ar fi rămas pe mai departe în minorat cultural. O spune clar: „Noi, ceilalți, care suntem contemporani cu el (= cu fenomenul menționat, n. O.P.), avem obligația (subl. O.P.) de a participa la el admirându-l și ocrotindu-l (subl. G.L.)”. Vigilența neutră și echilibrul evaluativ al lui Gabriel Liiceanu se întrunesc, iată, pentru a decide că singurele atitudini posibile față de munca discipolilor săi sunt acelea de admirație și de ocrotire. Ele sunt recomandate la modul imperativ, ca obligație, unei întregi elite intelectuale și chiar ansamblului unei societăți românești actuale.

Atitudinea liiceniană este, mărturisesc, frapantă. Contemplarea admirativă – dar necritică – și paternalismul unei ocrotiri necondiționate sunt departe de a reprezenta luciditatea unei scrutări filosofice, făcând parte, mai curând, din repertoriul cloștii ce-și dezmiardă puii. Formulându-și atât de net gândul, Gabriel Liiceanu are aerul că s-ar aștepta să fie crezut pe cuvânt și urmat necondiționat. Sănătatea vieții intelectuale românești este, totuși, destul de departe de asemenea fervori, păstrându-și, măcar pe anumite tronsoane, reflexele analitice, simțul măsurii și respectul față de gândirea pe cont propriu. De fapt, de ce obediența față de spiritul gândirii unui maestru din secolul trecut ar fi garanția unei meditații filosofice independente, pe cont propriu, creative și valoroase, originale? Ea pare apropiată spiritului și orizontului glosatorilor, al micilor comentatori, al celor care adnotează un model nu pentru a-l deconstrui, construindu-se pe ei înșiși, ci pentru a-l putea reproduce cât mai îndeaproape.

Liiceanu atribuie contactului cu autorul lui Sein und Zeit darul de a-i aduna pe începătorii într-ale filosofiei „… pentru a fi eliberați și a străluci într-o nouă vârstă a filosofiei românești, grație gândirii lui Heidegger” (ibidem, p. 8). Citind această formulare, te întrebi însă pe ce bază libertatea gândirii ar trebui inițiată printr-o obediență față de pagina heideggeriană…

3. Alții…

Rămâne greu de înțeles de ce anume cercul tinerilor heideggerieni cultivați de dl. Liiceanu nu îl include, în listarea profesorului lor, și pe Cătălin Partenie. Chiar dacă, din 2001, domnia sa ocupă un post universitar în Quebec, interesul pe care îl declară pentru presocratici și Platon, ca și publicațiile lui – miturile platonice au apărut la Cambridge (2008) și Oxford (2004) sub îngrijirea domniei sale, iar cartea despre Heidegger și Platon i-a fost tipărită în Illinois – îl așază alături de aceștia. Desigur, dl. Partenie a preluat misiunea de a da o nouă ediție românească din opera lui Platon, între 2001 și 2009 apărând primele cinci volume. Dar, împreună cu Bogdan Mincă, a tradus și îngrijit ediția din Protrepticul lui Aristotel (2005) și a îngrijit cartea postumă a lui Alexandru Dragomir Caietele timpului (2006), iar în tandem cu dl. Liiceanu însuși s-a ocupat de tipărirea volumului lui Alexandru Dragomir, Crase banalitati metafizice (2004), arătând nu doar o productivitate mai mare decât ceilalți heideggerieni, ci și o dispersie mai redutabilă a atenției profesionale între vechii greci și destinul lui Heidegger și al heideggerienilor de primă generație – Alexandru Dragomir – în România.

În aceeași familie a heideggerienilor se cuvine să fie strecurat și Sorin Lavric, „Fiind unul căruia i s-a întâmplat să traducă două volume din Heidegger şi să scrie monografii despre ontologia lui Noica…”, după cum însuși spune (S. Lavric, „Despre plagiat: Abjecție”, în Evenimentul zilei, 12 februarie 2008).

Prestația lui heideggeriană s-a consumat, deocamdată, în spațiul a cel puțin șase ani, între momentul apariției traducerii lui (în colaborare cu Bogdan Mincă), cu Parmenide (2001) și Problemele fundamentale ale fenomenologiei (2006). Între timp însă, același autor s-a făcut util și în contextul efortului lui Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă de a aduce la lumină traducerea lor din Sein und Zeit (2006). În aceeași calitate însă, el s-a implicat în refutarea acuzei de plagiat formulată la adresa lui G. Liiceanu de către autorul craiovean Constantin Barbu, remarcând inadvertența că „tocmai cel care a făcut din Heidegger un bun cultural la îndemână să fie acuzat de plagiat-Heidegger de către un plagiator al lui Heidegger” („Despre plagiat: Abjecție”, loc. cit.). Se vede astfel că, în pofida oricăror alte impresii din exterior, cel puțin din 2000 și până în 2008, dl. Lavric s-a inclus pe sine printre heideggerienii domnului Liiceanu.

Există și alți autori tineri aparținând grupului de fenomenologi format de Gabriel Liiceanu în ideea unui interes profesionalizat pentru filosofia lui Martin Heidegger. Dintre ei se anunță de pe acum, cu certitudine, doi, deocamdată. Domnul Cristian Mladin, care pregătește un studiu – o carte? – unde încearcă să elucideze chestiunile legate de partea din urmă a lucrării Sein und Zeit (comentariu pe blogul meu, 17.02.2011, ora 11.10 pm), bursier Cioran, după cum pomenește G. Liiceanu însuși într-un interviu recent din revista 22 (Rodica Palade, interviu cu Gabriel Liiceanu: „Posteritatea deocheată a manuscriselor lui Cioran”, în 22, nr. 19 aprilie 2011). Alături de Mladin, doamna Ileana Borțun, interesată inițial de Hannah Arendt, dar angajată mai recent în elaborarea unei teze doctorale coordonate de Gabriel Liiceanu pe o temă ce i-l alătură și pe Heidegger.

Și totuși… Atunci când vine vorba despre tinerii heideggerieni români pe care îi asumă, Gabriel Liiceanu îi pomenește numai pe aceia dintre membrii Societății Române de Fenomenologie pe care i-a și publicat la Humanitas, în colecția Academica. Altfel spus, rămân în discuție numai autorii menționați în prefața la cartea celui de-al cincilea, Gabriel Cercel, anume Cătălin Cioabă, Bogdan Mincă, Cristian Ciocan și Christian Ferencz-Flatz. S-ar spune că sunt preferați exegeții care publică la Humanitas, în colecția Academica, de vreme ce nici măcar Cătălin Partenie ori Sorin Lavric – autori Humanitas încadrat în alte colecții – nu figurează pe listă. Cât despre Cristian Mladin și Ileana Borțun, ei sunt autori ce „vin”, care nu și-au încheiat încă doctoratele și, prin urmare, nu au publicat încă exegeze heideggeriene, chiar dacă atelierul fiecăruia dintre ei le pregătește deja.

Nu cred că discriminarea pusă în joc de Gabriel Liiceanu este de natură calitativă sau că ar aduce atingere prețuirii pe care domnia sa o arată celor ce lipsesc de pe listă. Să fi fost așa, nu l-ar fi pus în valoare atât de generos pe Cătălin Partenie, încredințându-i reluarea ediției Noica – Creția din operele lui Platon, nu l-ar fi implicat în aducerea sub ochii cititorilor a unora dintre textele din caietele lui Alexandru Dragomir. La fel, nici lui Sorin Lavric nu i s-ar fi publicat la Humanitas două cărți despre Noica și nu i s-ar fi încredințat păstorirea Cercului Noica de la Casa Lovinescu. Mai probabil, aș crede că profesorul Liiceanu a înțeles că înclinația lui Partenie – care între timp s-a și înrolat în viața academică din Canada - merge către vechii greci, iar a lui Sorin Lavric înspre filosofia română contemporană, ceea ce, fără îndoială, reprezintă alte arealuri tematice decât gândirea maestrului german aflat în centrul atenției corifeilor toposului desemnat de intersecția dintre Ed. Humanitas, colecția Academica și Martin Heidegger. Datorită acestui perimetru, aș propune pentru fenomenul semnalat cu emoție și entuziasm de G. Liiceanu numele de Grupul Humanitas – Academica – Heidegger (HAH).

El nu include, cum se vede, întreaga exegeză heideggeriană din România ultimilor ani și nici măcar pe toți cei modelați, mai mult sau mai puțin, de mâna inspirată a lui Gabriel Liiceanu. Dar asta nu înseamnă că intenția de a fi socotiți în mod solidar, ca membri ai unui grup preocupat mai cu seamă de promovarea în România a moștenirii heideggeriene, nu s-ar distinge chiar și de la o anumită distanță.

4. O elită de uz personal

Gabriel Liiceanu nu face nici un secret din opinia pe care ar dori să o acrediteze despre filozofie în general, despre cea românească în particular și despre cea actuală de la noi în special. În două vorbe, cele trei niveluri converg și par să se reducă la următoarele: filosoful cel mai important în plan universal este Martin Heidegger, nu avem o filozofie românească originală, iar câtă este pornește din cercul meu de discipoli. Iată unul dintre fragmentele textuale din care rezultă, măcar în parte, ceea ce anunțam: „Miracolul foștilor mei doctoranzi: fiecare a fost, când i-a venit rândul susținerii tezei, cel mai bun (subl. G.L.). Cum e cu putință așa ceva? Am asistat «pe viu» la nașterea unei elite. Într-o elită, fiecare în parte e cel mai bun. Aleargă toți umăr la umăr” (G. Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010 p. 264).

Ce avem aici? În chip evident, expresia unei multiple jubilații: doctoranzii pe care i-am pregătit Eu sunt apoteotici. Eu am făcut maieutica acestei calități excepționale afirmate prin tezele doctorale ale fiecăruia dintre ei. Rezultă de aici că meritul de a-i fi descoperit și format îmi aparține. Ei sunt cum sunt pentru că Eu sunt mentorul lor. Fenomenul nu este unicat, ci s-a repetat în cazul fiecăruia dintre ei, ceea ce are două consecințe: arată cu claritate că faptul nu este o întâmplare, ci o „știință” a mea într-ale formării discipolilor și metoda mea nu produce străluciri izolate, ci un grup, o elită.

Gabriel Liiceanu nu ratează ocazia de a-și exprima printr-o metaforă gusturile sportive atunci când îi compară pe membrii grupului de elită cu niște alergători. Se recunoaște aici vechea formulă sportivă noiciană a „culturii de performanță”. Constantin Noica propunea chiar baremuri de tenacitate și perseverență cărturărească (cele zece lecții de greacă veche etc.) și căută soluții social-profesionale în spiritul acestei sugestii (comparând, pentru uzul politrucilor și nomenklaturiștilor la putere, formarea unui „unsprezece” al tinerilor promițători, cu o echipă de fotbal și solicitând pentru ei sinecure prost plătite, însă cu destul timp liber dedicabil studiului – de pildă prin angajarea lor ca… portari de noapte la diverse obiective industriale -, sugerând, așadar, „cantonamente” intelectuale), făcând, până la urmă, nu metafore, ci elaborând, prin comparația cu procedurile din sport, o întreagă abordare coerentă. Gabriel Liiceanu se mărginește însă la o trimitere frugală la toate acestea, renunțând la originalitate. Să nu mai vorbim despre faptul că, domnia sa, care deține editurăși un sistem întreg de librării, nu trece de sistemul instituționalizat al burselor, chiar dacă astăzi pare mult mai greu ca un tânăr de merit să găsească prilejul unor cantonamente plătite decât în vremea comunismului. Să substituie dl. Liiceanu cantonamentelor noiciene înseși bursele despre care este vorba? Ar însemna să nu priceapă diferența dintre o bursă și o slujbă ușoară, dintre un contract cu termen redus și unul permanent („nedeterminat”, conform terminologiei în vigoare).

Puțin cam neliniștitoare, în viziunea maestrului, îmi apare și ideea alergării „umăr la umăr” a proaspeților doctori în Heidegger. Nevoia unui front solidar, a unor inși care tropăie în același timp, în cadență, la unison, îmi evocă disciplina militară sau paramilitară mai degrabă decât aparenta anarhie a unui joc de echipă – forbal, handbal, baschet, fie și rugby – care, dincolo de ceea ce dezvăluie ochiul într-o primă instanță, înseamnă gândire strategică, tactici, dar și inițiativă personală și dinamică inventivă din partea fiecărui jucător. Să însemne, această proiecție, că a fi membrul unei elite filosofice vrea să spună pentru Gabriel Liiceanu că este totuna cu a fi un membru al grupului selectat și proiectat pe un anumit traseu al cercetării (și notorietății, fiindcă profesorul de la Filosofia bucureșteană este și un notoriu editor) de sine însuși? Nu ar fi surprinzător, fiindcă este greu să găsești în paginile acestui autor însemnări admirative referitoare la alți autori de filozofie români contemporani.

5. Noua eră a filosofiei românești

În afara cercului de apropiați, prieteni și discipoli, dl. Gabriel Liiceanu nu vede filosofie, s-ar spune, decât departe, în trecutul noician sau în cel tedesc, al gândirii germane de la începutul secolului al XX-lea.

Vorbind însă de nucleul celor pe care îi socotește discipoli și heideggerieni, totodată, Gabriel Liiceanu punctează, într-un stil înțesat de germanisme din recuzita lui Martin Heidegger – ceea ce face din stilul lui, apreciat nu o dată pentru eleganță, o mostră de text rebarbativ și bolovănos –, o avangardă filosofică românească îndreptată spre viitor, un eveniment cultural ale cărui ascuțiș și coeziune îl înscriu de pe acum în istoria intelectuală a națiunii noastre (de nu chiar mai mult).

„Privind aceste cărți [cele cinci – n. O.P.] în întregul lor și percepându-le «aerul comun», avem în fața ochilor o imagine care nu este deloc întâmplătoare. Aici e vorba despre un efort dirijat sistematic către un unic punct [subl. G.L.], către un stil de gândire care s-a născut la începutul secolului 20 și către un gânditor care l-a inaugurat și care l-a reprezentat cu forța unei noi vârste a filosofiei” (Gabriel Liiceanu, „Prefață”, în Gabriel Cercel, Cartea experienței. Heidegger și hermeneutica vieții, București, Ed. Humanitas, 2010). Nu încape, în viziunea profesorului, eseistului și editorului care este Liiceanu, nicio îndoială că s-a intrat într-o eră nouă a gândirii de pe la noi. Această certitudine vine dinspre convergența abordărilor – „un unic punct” și nu... „un punct unic” este o neîndemânare voită, având la bază intenții expresive, o stilistică înaltă -, care creează, pesemne, un balet exegetic-speculativ tipic asalturilor militare asupra unui obiectiv dat.

Ținta asediilor individuale, dar rimate, ale noilor corifei este descifrabilă, în concepția mentorului lor, din două perspective. Sub un aspect, ar fi vorba despre „un stil de gândire”, item care trimite – involuntar, poate – la mai vechi datorii filosofice românești și germane nemărturisite căci, după cum se știe, Lucian Blaga privilegia stilul ca factor distinctiv în istoria civilizației, a culturii și în cea a filosofiei, urmând sugestii consonante ale școlii morfologice germane, și mai ales ale lui Leo Frobenius. Deși pasionat de amorsele sceptice ale lui Cioran – după cum o mărturisesc pagini de carte și filme întregi -, Liiceanu nu se molipsește de prudența acestuia nici în fața pariului pe sistematicitatea filosofică, nici în fața ideii de stil ca factor decisiv al istoriei. El nu pare să aibă însă nici încrederea nețărmurită blagiană în stil, rezumându-se numai la propovăduirea modului de a gândi și la scriitura lui Martin Heidegger. Numai acestea ar reprezenta, de o sută de ani încoace, linia creatoare în filosofia universală și numai ele ar însemna înaintare către profunzimi ce păreau nefrecventabile. De aceea, a-l cultiva hermeneutic pe maestrul german reprezintă a doua țintă indiscutabilă a unui demers ce se dorește de anvergură; chiar și în România și fie și împotriva evidenței că limbajul lui filosofic este gândit să slujească germana și germanitatea, frizând pe alocuri intraductibilul.

O altă condiție a rupturii novatoare caracteristică înnoirilor prin salt calitativ ar veni, conform aceluiași citat, dinspre caracterul sistematic al acestora (sistematicitatea filosofiei românești, suntem avertizați implicit, nu a încetat cu Blaga sau, pentru unii, cu Noica). Este un efort nu doar persuasiv, ci și – cuvântul lui Liiceanu – „dirijat”, indus dinafară, supravegheat și concertat, cu alte cuvinte. De cine? Desigur, de domnia sa.

Nimic rău în asumarea profesoratului ca misiune modelatoare dincolo de sala de cursrui, deși definiția filosofiei părea că presupune nu numai iubire față de înțelepciune, ci și liber exercițiu al gândului. La heideggerieni este însă puțin altfel, căci în viziunea care i se atribuie lui Heidegger paideia are la bază o „absorbție care apoi eliberează ce a absorbit”.

Spre a fi în acord cu propriile spuse, atât de reverențioase cu gânditorul din Pădurea Neagră, dl. Liiceanu propune în legătură cu grupul format în spiritul acestor teze o metaforă.

„La începutul studiului despre Georg Trakl, publicat în 1953 și intitulat Georg Trakl. Eine Erörterung seines Gedichtes, Heidegger explică cuvintele erörtern și Ort. Erörtern înseamnă «a trimite într-un loc anume» și apoi «a lua seama la acel loc», iar Ort înseamnă la origine «vârful lăncii». Și Heidegger comentează: «Vârful este cel în care se adună totul. Locul strânge laolaltă către sine, purtând în punctul suprem și extrem. Cel care strânge laolaltă străbate totul și ființează în toate. Locul, cel-ce-strânge-laolaltă, adună la sine, păstrează tot ce a adunat, dar nu ca o capsulă care închide, ci în așa fel încât el străbate cu lumina și strălucirea sa ceea ce a strâns laolaltă, eliberându-l abia astfel întru esența sa».”

Lectura acestui fragment înduioșează. Gabriel Liiceanu se străduie să creeze o metaforă. De fapt, el o re-crează, parafrazând după filosoful favorit care, la rândul lui, comentează – bine? competent? – poezia lui Georg Trakl. Între filosofia aflată în plină incrusiune în teritoriile exegezei literare, pe de o parte, și poezia însăși (la care pare să aibă acces numai prin intermedierea gândirii speculative în exercițiu), mentorul grupului HAH cade peste... știința etimologiei, traducere și adaptare. La așa un drum întortocheat și greoi, rezultatul este pe măsură. Ca și cum limba română nu ar permite construirea de metafore expresive și profunde, Gabriel Liiceanu nu își asamblează metafora din resursele nostre – folosind, de pildă, verbul „a ținti” (un mai inspirat susbstitut de Erörtern decât «a trimite într-un loc anume», care, în plus subînțelege ceea ce exprimă greoiul «a lua seama la acel loc», de vreme ce nu poți ținti ceva la care... nu iei seama/ nu notifici/ nu observi; ceva ce nu iei în cătare/ nu vezi/ nu bagi de seamă/ nu etc.). Invocarea unor etimologii de acest fel în interiorul limbii române stârnește, cel puțin pentru unii dintre mucaliții urmași ai lui Păcală (și chiar ai lui Bulă) hilaritate. Ideea că nu iei seamă la un anume loc țintit trimite la figura distratului sau a nătărăului, anulând altitudinea filosofică a gândului ce s-ar dori, pasămite, comunicat. Cum s-ar zice, Erörtern se dovedește pentru român a fi o contradicție în termeni, ca o expresie a țintei pe care, țintind-o, n-o iei în seamă, o ignori…

De fapt, însă, pe Gabriel Liiceanu îl interesează să aducă vorba la rostirea heideggeriană însăși (să fi fost în posesia mai deplină a mijloacelor de expresie literară ar fi sărit introducerea, citându-l direct pe măiastrul și năzbâtiosul german).

De ce îl caracterizez, aici, astfel? Păi, să judece oricine după cele ce urmează. Lui Heidegger îi convine să spună că „Locul strânge laolaltă către sine, purtând în punctul suprem și extrem”. Altfel spus, el definește toposul, oricare ar fi el, în funcție de tendințele și forțele sale centripete, de parcă altele, centrifuge i-ar lipsi cu totul… Mai departe e și mai bine, căci locul este de astă dată definit eufemistic – în felul amerindienilor (drept care, nu pot decât să presupun că Heidegger era un pasionat al lecturilor din Karl May, clasicul german al aventurilor de preerie din ciclul Winnetou), drept „Cel-care-strânge-laolaltă” (eu aș fi folosit termenul mai sintetic de coagulează sau pe cel de magnetizează, preferându-l pe oricare tocmai pentru că… strânge laolaltă, pune împreună, adună, „sudează” în loc să desfacă întregul în componentele lui). Or, zice Heidegger, ignorând relaxat nevoia unor argumentări mai stringente, „Cel care strânge laolaltă (locul, adică; n. O.P.) străbate totul și ființează în toate”. Pe românește cu adevărat, ar fi „iute ca săgeata, tare ca piatra”. Suntem, cum s-ar zice, în plină adorație a… locului, cel ce poate toate și face tot. Nimic rămas pentru viețuitoare și floră, nimic pentru imanență și transcendență. În fine, cum „Locul, cel-ce-strânge-laolaltă, adună la sine, păstrează tot ce a adunat, dar nu ca o capsulă care închide, ci în așa fel încât el străbate cu lumina și strălucirea sa ceea ce a strâns laolaltă, eliberându-l abia astfel întru esența sa”, iată-l devenit și entitate cu manie achizitivă atinsă de damblaua închiderii care deschide sau al deschiderii care începe într-o închidere (ca să formulez apelând la noicisme inspirate, probabil, de modelul ușii batante sau al broaștei de cu cheie ce se învârte în gol).

Din două, una. Ori e un galimatias frisonant, ori asistăm, cum crede dl. Liiceanu, la desfășurarea unei inteligențe ce se refuză precepției potrivite a cititorului obișnuit.

(va urma)