Ovidiu Pecican

 

ALIANŢELE ÎNTRE DISCIPLINE

TRANSDISCIPLINARITATEA ÎN ISTORIOGRAFIE

 

Nu s-a observat încă un aspect al impactului pe care l-au avut evoluţiile culturale determinate de reorientarea axei evolutive a societăţii româneşti la 1989. Este vorba de faptul că, intrarea în plin – şi continuu – contact cu Occidentul a atras, la nivel academic, încercarea, susţinută mai ales de generaţia tânără (dar şi de unii dintre profesori şi cercetătorii mai vechi), de racordare cât mai deplină la realităţile ştiinţei euro-atlantice. Contactele cu mediile academice străine la noi sau peste hotare, în marile universităţi ale Franţei, Italiei, Germaniei, Olandei, Marii Britanii şi chiar a Ungariei (Central European University) din Europa, ale Statelor Unite dincolo de ocean, sub forma schimburilor de cadre didactice, a proiectelor de cercetare comune, a trimiterii şi primirii de studenţi şi a burselor ori stagiilor petrecute în altă ambianţă decât cea a universităţilor-mamă au produs pe termen mediu şi, probabil, vor produce pe termen lung efecte majore. Ele merg de la mimetismul ştiinţific patent – inclusiv cu cazuri de-acum celebre de plagiat – până la filtrarea profundă a achiziţiilor printr-o sensibilitate condiţionată de matricea răsăriteană şi de propria experienţă de viaţă.

Nu este de mirare, în acest context care echivalează cu un bombardament de calitate, sub raportul informaţiilor şi al metodologiilor, că mulţi dintre istoricii tineri clujeni s-au “recalificat” oarecum, adăugând opţiuni suplimentare celor profesate iniţial. Aceasta nu numai dintr-un gust personal pentru ceea ce însemna aici noutate în raport cu tradiţia universitară proprie, ci şi din nevoile de dezvoltare ale instituţiei universitare înseşi, nevoită – în opţiunea ei pentru performanţă şi din nevoia de a răspunde mai nuanţat expectanţelor societăţii – să deschidă noi linii de studiu, să introducă în curricula noi discipline şi să înfiinţeze secţii şi facultăţi care nu existaseră înainte.

Aceeaşi mişcare care i-a făcut pe unii dintre reprezentanţii tinerei generaţii de istorici să opteze pentru apropierea de sociologie, de antropologia culturală, de folclor sau de politologie i-a adus înspre istorie şi pe unii dintre colegii lor de altă formaţie. Merită să fie menţionate aici mai multe nume. Interesându-se de studiile culturale şi de cele de gen, antropologa Enikő Magyari-Vincze a găsit astfel calea către un domeniu care poate fi foarte bine citit şi ca istorie recentă. Scriitorul şi filologul Corin Braga, preocupat de imaginar şi de oniric, scrie studii de istoria religiilor, de antropologia istoriei şi de imagologie comparată. La fel, filosoful Alexandru Baumgarten practică exegeza filosofiei medievale în filiaţie directă cu Alain de Libera, neocolind dimensiunea istorică a demersului şi putând fi revendicat cu îndreptăţire şi de istoria culturii medievale. Sociologul Marius Lazăr a elaborat o sinteză remarcabilă cu privire la epoca modernă în spaţiul românesc, elaborând un model interpretativ novator, de care istoriografia va profita fără întârziere. În acelaşi timp, exegetul literar Liviu Maliţa s-a preocupat, în sinteza lui închinată scriitorilor ardeleni interbelici, de destinul istoric al acestora, utilizând un instrumentar istoriografic şi sociologic bogat. Rezultatul a fost o carte care se situează la răspântia istoriei literare, a sociologiei culturii şi a istoriei contemporane a culturii româneşti. Tot dinspre literatură vin şi Ruxandra Cesereanu şi Sanda Cordoş, cu sinteze despre gulagul românesc, prima, şi perioada jdanovismului cultural ori a reflectării dictaturii ceauşiste în memorialistica scriitorilor, cea de a doua. Eforturile eseistului literar şi ale criticului Ştefan Borbely de a împământeni psihoistoria sunt de omologat printre deschiderile cele mai diferite din domeniul teoriei istorice şi a practicii istoriografice actuale.

Alianţele dintre disciplinele ştiinţifice şi-.au aflat şi printre români teoreticienii predilecţi. Cel mai cunoscut dintre aceştia, cel puţin după 1989, când au început să-i apară şi la noi cărţile scrise în exilul său francez, este Basarab Nicolescu. Cartea sa intitulată Transdisciplinaritatea. Manifest (Iaşi, Ed. Polirom, 1999), apărută iniţial în Franţa (Ed. Du Rocher, 1996), este un adevărat program european în direcţia depăşirii limitelor constrângătoare ale propriei discipline prin asocierea unor elemente de teorie ori metodologice ale alteia sau ale altora. Chiar dacă nu ating radicalismul ideilor profesate de Basarab Nicolescu, unele meditaţii în aceeaşi direcţie au fost accesibile publicului românesc informat şi anterior.

Ceea ce trebuie însă subliniat este că în mediile istoriografice ardeleneşti – ca, de altfel, în tot restul ţării -, meditaţia cu privire la înrudirea şi cooperarea transdisciplinară nu pare să se fi produs sub influenţa unor lecturi teoretice, de felul celei mai sus pomenite. Ea s-a declanşat mai degrabă tacit, pornind de la intuiţii şi opţiuni neadoptate, adeseori, explicit ori, dacă nu, atunci explicate succint – mai mult consemnate lapidar – prin prefeţele ori capitolele introductive ale cărţilor proprii. Ceea ce contează însă aici este nu atât priza de conştiinţă transdisciplinară – care poate întârzia ori lipsi cu desăvârşire -, cât practicile legate de cooperarea dintre discipline. De notat, cu toate acestea, că în numărul 2/ 2001 al Caietelor Echinox publicate, începând cu 2001, de Centrul de Cercetare a Imaginarului, unul dintre directorii revistei şi ai centrului, Corin Braga, se întreba: “Dar este posibilă o poziţie perfect neutră, albă, precum sunetul alb din teoria muzicii sau camera neagră din termodinamică? Presupoziţia de neutralitate axiologică şi conceptuală a cercetătorului nu este o ficţiune periculoasă, ce lasă loc celor mai subtile (auto)manipulări?” Şi tot el răspunde, puţin mai jos: “Procesele sociale şi culturale nu pot fi studiate în laborator, nu pot fi izolate în eprubete, ele sunt în plină desfăşurare şi este mai interesant să fie urmărite prin interacţiunea care se produce între cercetător şi subiect. Aceasta înseamnă, din partea cercetătorului, imersiunea completă nu doar în mediul şi felul de viaţă al celui cercetat, ci şi în mentalitatea şi imaginea acestuia despre lume” (p. 8). Rezultă cu pregnanţă, din rândurile programatice ale lui Corin Braga, abandonarea prejudecăţii obiectiviste şi neutrale în cercetarea socio-umană, precum şi deschiderea faţă de sugestiile plurale ale diverselor discipline înrudite, în interpretarea faptelor investigate în via lor procesualitate.

Apariţia, în prima parte a anului 2002, a noii reviste Caiete de antropologie istorică, a permis redacţiei să exprime, neechivoc, în editorialul – nesemnat – al primului număr, resorturile înfiinţării publicaţiei: ea “… s-a născut din preocupările unor istorici şi studioşi, care au simţit nevoia coagulării unor problematici convergente, puse sub semnul pluridisciplinarităţii şi al spiritualizării frontierelor dintre ştiinţele şi preocupările lor, convinşi că nici o problematică nu este depăşită, că orice problematică este sau poate fi actuală” (an. I, nr. 1, ianuarie – iunie 2002, p. 3). În acest fel, un text programatic pentru depăşirea graniţelor tradiţionale dintre discipline, putea fi înregistrat chiar printre reprezentanţii tineri ai actualei generaţii active de profesionişti ai scrisului despre trecut.

În cele ce urmează voi încerca să alcătuiesc tabloul principalelor deschideri transdisciplinare depistabile în contribuţiile tinerei istoriografii ardelene de după 1989.

 

 

ISTORIA ŞI ANTROPOLOGIA

 

După zece ani de “nouă istorie” teoretizată şi practicată de noua generraţie de istorici din Transilvania s-au constatat unele regrupări sub noi pavilioane. Departe de a reprezenta o renunţare la direcţia cucerită, acestea se recomandau mai curând drept aprofundări ale respectivei rute. Aşa s-a întâmplat cu antropologia culturală, către care conduceau nu numai interesul pentru sensibilităţile colective şi reprezentări, ci şi un anume interes, mai puţin marcat, însă prezent, către istoria socială. Trei cărţi au anunţat mai mult sau mai puţin făţiş acest nou decupaj: o sinteză, îndatorată, deopotrivă, folclorului şi istoriei, o antologie din literatura de limbă franceză specializată în descifrarea legăturilor de rudenie şi o nouă publicaţie interesată programatic de antropologia istorică.

Volumul Ideea de întemeiere în cultura populară românească (Cluj, PUC, 2000), aparţinându-i Elei Cosma, se interesa, pentru întâia oară în contextul istoriografic ardelean, de ilustrările populare ale unei idei. Remarc nonconformismul unei atare opţiuni, câtă vreme, în mod tradiţional, cercetarea culturii populare autohtone s-a limitat la chestiuni mai palpabile, precum instituţiile, ocupaţiile, habitatul şi locuinţa, dansurile ş. A. Autoarea alegea nu o idee indiferentă, ci una cu portanţă filosofică pe care nu avea cum să o ignore. Tratată în registru filosofic de Constantin Noica, ilustrată prin studii excepţionale de Mircea Eliade, ideea întemeierii se recomandă ca o temă prioritară expertului în studii socio-umane. În acelaşi timp, ea necesită gust pentru filosofie şi abstracţiuni, o bună cunoaştere a folclorului, un aparat metodologic suplu, suficient de adaptat pentru translaţiile de la istorie la folclor şi înapoi, ori de la filosofie la antropologie, ceea ce nu este la îndemâna oricui.

Ela Cosma a dat o bună repertoriere a prezenţei temei în diferitele contexte ale culturii populare, de la documentul istoric la tradiţia orală şi de la epica în versuri şi în proză la ritualurile ce însoţesc edificarea locuinţelor. Ea discută cu acribie, într-un orizont care este, neîndoielnic, unul antropologic cultural, versiunile româneşti cu privire la întemeierea lumii, a casei, a bisericii şi mănăstirii, a aşezărilor şi a ţărilor, întrebându-se cine întemeiază, ce anume şi de ce. Excelentă la acest nivel, analiza nu se preocupă însă deloc de temeiurile şi îndreptăţirile proprii, păgubind mediile specializate de o analiză a premiselor teoretice şi metodologice mai largi, de o încadrare a cercetării într-un orizont investigativ mai larg, ca şi de o contextualizare dincolo de limitele ambianţei etnice proprii. Ar fi fost un prilej de situare în orizontul istoriei ideilor, al strădaniei de a regândi folclorul şi, până la urmă, al teoretizării antropologiei culturale dinspre un studiu de caz cu potenţială valoare paradigmatică. Se poate spune, prin urmare, că la Ela Cosma, istoric prin excelenţă, opţiunea pentru câmpul antropologiei rămâne mai curând fortuită şi nu pe deplin conştient asumată.

Altul este însă cazul antologiei Universul înrudirii. Între istorie şi antropologie (Cluj-Napoca, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie, 2000), publicată de Constantin Bărbulescu în formula unui “caiet de seminar pentru uz intern”. Aici, selecţia autorului este prefaţată prin cuvinte lămuritoare care, printre altele, arată că “istoria, prin Şcoala Analelor, şi etnologia, prin etnologia domeniului francez, au devenit două discipline care au din ce în ce mai multe în comun, atât la nivelul obiectului de studiu, cât şi la cel al uneltelor metodologice pe care le utilizează” (p. 12). O astfel de aserţiune are valoarea unui adevărat program şi, într-adevăr, C. Bărbulescu revine pentru a preciza că antologia lui se concentrează asupra etnologiei rudeniei domeniului francez, dar şi că “încearcă să prezinte modelele prin care s-a făcut în ultimele decenii apropierea între istorie şi antropologie, textele selectate putând fi socotite ca aparţinând antropologiei istorice”. Autorii selectaţi – Françoise Zonenabend, Tina Jolas, Yvonne Verdier, Emmanuel Le Roy Ladurie, Marie-Claude Pingaud, Pierre Lamaison şi Laurent Lévi-Strauss – aparţin, deci, cu toţii, acestui perimetru ştiinţific hexagonal. Este o distanţă mare între antologia de odinioară a lui Alexandru Duţu care, sub pretextul restituirii dimensiunii umane a istoriei, deschidea drumul vastului teritoriu al istoriei mentalităţilor. Chiar şi de antologia profesorului său, Toader Nicoară, îl despart pe Constantin Bărbulescu opţiunea ţintită cu precizie în direcţia unei singure chestiuni (rudenia), a unui singur perimetru geografic (Franţa) şi chiar a unui răstimp bine delimitat (ultimele două secole). Dincolo de toate acestea, ceea ce îl separă însă de aceşti predecesori este opţiunea neechivocă pentru antropologia istorică. Tirajul redus şi circulaţia acestei cărţi, strict circumscrisă la mediile academice clujene, nu micşorează importanţa de primă manifestare sistematică a interesului pentru antropologia istorică a tinerei generaţii de istorici clujeni pe care antologia lui C. Bărbulescu şi l-a adjudecat.

Anul 2002 aducea însă apariţia Caietelor de antropologie istorică editate de un grup de istorici din jurul catedrei de istorie modernă a Facultăţii de Istorie. După primele cărţi – antologii şi contribuţii originale -, noua tendinţă îşi făcea simţită prezenţa prin apariţia unui periodic ştiinţific specializat în in vestigarea direcţiei respective. Faptul nu era fără antecedente. În anii 1997-2000, la Facultatea de Studii Europene a aceleiaşi universităţi clujene apăruse revista Caietele Tranziţiei, organ al Centrului de Studii Răsăritene şi al Institutului de Antropologie Culturală de pe lângă catedra de Studii Europene, editat de Eniko Magyari-Vincze şi de Ovidiu Pecican. Prin cele două numere duble apărute – şi remarcate în cărţile lor de interviuri cu Sorin Antohi de către Adrian Marino şi, respectiv, Al. Zub -, Caietele Tranziţiei exprimau publicistic o dublă deschidere instituţională operată de facultatea menţionată: către investigarea dimensiunii europene, integratoare, a contemporaneităţii şi către asumarea cercetării de antropologie culturală la Universitatea “Babeş-Bolyai”. Faptul se producea în virtutea omologării primei linii de studii europene din ţară (începând cu 1994) şi a primului masterat de antropologie culturală (începând cu 1996) la Cluj.

Interesul pentru antropologie culturală s-a diversificat însă foarte repede la Cluj. După institutul deja menţionat, coordonat de Enikő Magyari-Vincze, s-a mai conturat o linie de specializare în istorie modernă şi antropologie culturală, pe lângă catedra de Istorie Modernă, ai cărei profesori – în principal Toader Nicoară, redactorul şef, şi Ioan Bolovan, secretarul de redacţie, – sunt principalii artizani ai Caietelor de antropologie istorică. Ea se recomandă, în editorialul nesemnat care prefaţează primul număr, drept “… o revistă şantier, care să incite la dialog critic şi să fructifice preocupările unor studioşi grupaţi în jurul Seminarului de antropologie istorică, pe membrii masteratului cu acelaşi nume, ca şi orice preocupare convergentă care se poate situa sub umbrela largă, generoasă şi suficient de transparentă a ceea ce este astăzi denumit cu un termen, destul de puţin circumscris, [drept] «antropologie culturală»” (an. I, nr. 1, ianuarie – iunie 2002, p. 3). Este interesant de văzut ce înţeleg redactorii prin această orientare: „Ar intra aici preocupările de demografie istorică propriu-zisă, cu prelungirile şi iradierile lor naturale, familie, rudenie, relaţii de cuplu, condiţia masculină şi condiţia feminină, vârstele vieţii, relaţiile omului cu mediul natural, ceea ce am putea numi ecologie istorică, o istorie socială a maladiilor, istoria corpului uman, mentalităţi, atitudini şi sentimente, istoria morţii şi a iubirii, istoria sărăciei şi a marginalilor, istoria bisericii şi mai ales a vieţii religioase, sentimente, atitudini, pietate populară, dar şi modul de locuire, alimentare, mode vestimentare şi loisir, în sfârşit, imaginar politic şi social, construirea identităţilor, atitudini şi reprezentări colective, persistenţa ruralului în societăţile istorice moderne, mituri şi mitologii politice în societăţile tradiţionale ca şi în cele moderne etc.” (loc. Cit.). Repertorierea acestor arealuri de investigat rămâne semnificativă nu doar prin bogăţia ei, ci şi prin suprapunerile pe care le operează cu alte discipline (de la sociologie la ecologie şi la studiul imaginarului, revendicat, acesta din urmă, şi de literaţi, cu egală îndreptăţire).

Tocmai pentru investigarea acestuia din urmă s-a înfiinţat, începând cu 2001, în cadrul Facultăţii clujene de Litere, Institutul pentru Studierea Imaginarului, condus de Corin Braga şi de Ştefan Borbely. Cât despre sociologi, atracţia pentru ei a antropologiei culturale a făcut ca, începând cu anul universitar 2002-2003, specializarea aceasta să le fie concedată integral de către Ministerul Educaţiei Naţionale, în cadrul Facultăţii de Sociologie a universităţii clujene organizându-se în domeniul antropologiei sociale şi culturale cursuri de licenţă cu o durată de patru ani.

Chiar dacă din lista propusă de redacţia Caietelor de antropologie istorică lipseşte într-o formulare expresă referirea la studiile de gen, trebuie spus că şi acestea aparţin cu îndreptăţire domeniului. Ca atare, în dreaptă consecinţă, Eniko Magyari-Vincze a izbutit să organizeze un masterat dedicat lor la Facultatea de Studii Europene (începând cu anul academic 2003-2004). Primele produse ale cercetării în domeniu au şi început să apară, făcând din Cluj, alături de Bucureşti, unul dintre cele două centre ilustrative pentru domeniu din România.

 

 

INTERFERENŢE ISTORICO-ANTROPOLOGICE

 

La drept vorbind, suprapunerile atâtor preocupări în spaţiul antropologiei culturale indică, instituţional vorbind, că vechea paradigmă, care a condus la întemeierea unor facultăţi ori secţii de studii din viaţa academică grupate în jurul disciplinelor tradiţionale (litere, istorie, filosofie, sociologie, ştiinţe politice ş. A.), este asaltată de una nouă. De vreme ce atâtea structuri universitare au simţit că sunt chemate să organizeze linii de studii de licenţă şi masterate în domeniul antropologiei culturale, înseamnă că în faţa unei asemenea discipline noi, cu un statut oarecum neprecizat, foarte lax, permeabil, vechile delimitări cedează. Situaţia reprezintă o adevărată provocare, iar răspunsurile găsite până acum nu satisfac, mi se pare, exigenţa creativităţii şi viabilităţii. Deşi mereu proclamată, cooperarea între departamente nu funcţionează decât la nivelul declaraţiilor simbolice, în fapt, cercetătorii fiecărui departament depinzând de alocările bugetare şi de programele de cercetare proprii.

Trebuie spus însă că, cel mai adesea, înscrierea cercetării istorice într-un orizont antropologic a prefaţat organizarea instituţională a structurilor relevante pentru întâlnirea dintre cele două domenii. Se poate astfel constata că preocupările istoricilor, solitari ori grupaţi, s-au îndreptat către o problematică decontabilă în acest orizont dinainte de a se fi pus în funcţiune structurile de cercetare şi formare în domeniul menţionat. Faptul arată că primul schimbat a fost orizontul intelectual, raportarea experţilor la trecut, ca urmare a unui proces de autoformare prin lectură, a emulaţiei occidentale – mediate de cărţi ori directe, prin cooperarea interuniversitară, stagii etc. -, a influenţei survenite din partea unora dintre dascălii actualei generaţii.

Primele cărţi din atelierele tinerilor istorici ardeleni subsumabile arealului antropologiei istorice au apărut începând din 1996, ceea ce arată că a fost necesar un purgatoriu de jumătate de deceniu pentru a face posible aceste apariţii. Unele dintre ele sunt teoretice şi au un caracter introductiv – Simona Nicoară şi Toader Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale cunoaşterii (1996); antologia Toader Nicoară, Introducere în istoria mentalităţilor colective (1998) -, creând orizontul în care să reverbereze cercetările propriu-zise. Altele, precum volumul colectiv coordonat de Sorin Mitu şi Florin Gogâltan, dedicat studiului Vieţii private, mentalităţilor colective şi imaginarului social în Transilvania (1995-1996), având, cum am arătat deja, valoarea unui manifest de direcţie, făceau joncţiunea cu armătura teoretică pusă la dispoziţie de autoerii citaţi anterior, marcând poate cea mai de timpuriu manifestată tendinţă coerentă, de grup, a istoriografiei transilvane tinere.

Remarc faptul că trei dintre cei patru autori provin din sfera modernisticii, abia al patrulea aparţinând istoriei vechi. Ei au dat şi în continuare analize arondabile aceluiaşi areal investigativ, Toader Nicoară interesându-se de mentalităţi în societatea ţărănească ardeleană din veacul iluminist (Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, 1997) şi de Sentimentul de insecuritate în societatea românească la începuturile timpurilor moderne (1600 - 1830) (2002), Simona Nicoară direcţionându-şi eforturile înspre descifrarea Mitologiilor revoluţiei paşoptiste româneşti (1999) şi a miturilor, simbolurilor şi ideologiilor legate de naţiunea modernă (Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, 2002), iar Sorin Mitu dedicându-se studiilor chestiunii identitare la români (Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, 1997) şi de imagologie (vezi Melinda Mitu, Sorin Mitu, Românii văzuţi de maghiari. Imagini şi clişee culturale din secolul al XIX-lea, 1998; Sorin Mitu, Imagini europene şi mentalităţi româneşti din Transilvania, 2000).

Mentalităţi rurale, sentiment de insecuritate şi violenţă, mituri şi simboluri identitare colective, imaginea celuilalt – iată deschiderile operate de grupul de avangardă de pe lângă catedra de istorie modernă a universităţii clujene. Dar deschiderile s-au multiplicat, fiind operate şi de alţi experţi. Doru Radosav s-a interesat de Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII - XX) (1997), dând la iveală o primă monografie românească asupra subiectului şi decupând ulterior, din istoria ritualurilor politice ardeleneşti chestiunea apariţiilor imperiale (Arătarea împăratului. Intrările imperiale în Transilvania şi Banat (sec. XVIII - XIX). Discurs şi reprezentare). Ovidiu Pecican a abordat chestiunea formării cărturărimii moderne din Moldova şi a mentalităţii intelectuale specifică acesteia (Lumea lui Simion Dascălul, 1998), raportul dintre imaginar şi efectiv în forjarea realităţii şi a reprezentării acesteia (Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc. Studii despre imaginarul medieval, 2002), profilul mental al omului medieval din spaţiul românesc (Trecutul istoric şi omul evului mediu, 2002) şi imaginarul social-politic medieval manifest în organizarea autonomiilor premoderne (Originile istorice ale regionalismului românesc, 2003).

Alte forări de relevanţă antropologică, aducând un aer proaspăt în cercetarea istorică, sunt cele semnate de Cornel Crăciun, care analizează atmosfera culturală din oraşele Ardealului interbelic (Cultură şi reclamă în Transilvania interbelică, 1998), de Sorina Paula Bolovan, privitor la Familie în satul românesc din Transilvania (1999), de Ela Cosma, care urmăreşte Ideea de întemeiere în cultura populară românească, 2000), de Ovidiu Ghitta, care reconstituie naşterea bisericii greco-catolice atât ca instituţie, cât şi ca sentiment de apartenenţă religioasă al comunităţii credincioşilor acesteia (Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existenţă, 2001).

Succesul, dinamica şi diversitatea preocupărilor de antropologie istorică din mediul istoriografic tânăr ardelenesc se datorează, cred, angulaţiei extrem de generoase pe care o permite această opţiune. Este pe deplin exemplificator în acest sens faptul că o carte precum, să zicem, cea a Simonei Nicoară, despre Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, indică, din chiar titlul ei, parcursurile pe care le angajează (analiza unei „mitologii”, expertiza asupra simbolurilor conexe temei şi, nu în ultimul rând, felul cum toate acestea au agregat nişte ideologii). La fel, cartea lui Ovidiu Ghitta, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existenţă, deschide atât în direcţia organizării instituţiei ecleziastice propriu-zise, cât şi a istoriei elitelor clericale, a mentalităţilor moderne, a sentimentului religios, a unei minorităţi confesionale. Mă opresc aici cu exemplele, considerând demonstrată susţinerea de mai sus.

Dar succesul a venit şi din altă parte. El este, cum am mai spus-o – şi cum o demonstrează şi antologia lui Toader Nicoară – rezultatul succesului unui model. Pentru istorici, acesta a fost cel al şcolii franceze a istoricilor de la Annales. Pentru antropologi, el vine mai ales dinspre cea mai puternică şcoală actuală de antropologie culturală, anume cea americană. La ce anume va conduce joncţiunea celor două izvoare de informare metodologică se va vedea mai pregnant abia de aici încolo.

Trebuie spus însă că tinerii istorici ardeleni nu fac excepţie de la un sens de evoluţie general românesc. La Bucureşti, asemenea explorări au fost sistematic încurajate de pionierul cercetării în domeniu, istoricul Alexandru Duţu. La Iaşi, de promovarea lor se învredniceşte mai ales acad. Alexandru Zub. Şi pentru a face dreptate, umbra tutelară a profesorului Pompiliu Teodor trebuie evocată din nou pentru evoluţiile transilvănene, aşa cum s-au conturat ele.

 

 

VÂRSTE ALE ANTROPOLOGIEI ISTORICE

TRANSILVANE ACTUALE

 

Într-o cercetare recentă, specialista bucureşteană Violeta Barbu îşi califică propria investigaţie ca fiind reprezentativă pentru a patra vârstă a „noii istorii” franceze (a se înţelege tipul de discurs istoriografic lansat şi practicat de Şcoala Analelor). După prima etapă, anume cea a părinţilor fondatori (Marc Bloch, L. Febvre şi chiar F. Braudel) vârsta secundă fusese anunţată, în anii 70, de volumele colective Faire l’histoire, coordonate de lui Jacques Le Goff şi Pierre Nora. Datele obiective din vârsta a doua (forţele de producţie, împărţirea socială a produsului, datele consumului) erau însă înlocuite, în vârsta a treia a Şcolii franceze a Analelor, de datele subiective ale prezenţei omului în lume (corpul, riturile de trecere, limbile, imaginile, miturile, viaţa sexuală) şi de înlocuirea categoriilor temporale luate în atenţie. „Această etapă redefinea şi vechile alianţe şi configuraţia interdisciplinarităţii; erau părăsite geografia, economia şi sociologia, în favoarea antropologiei, căreia i se cerea mai degrabă un catalog de obiecte, decât un repertoriu teoretic şi metodologic”[1]. Totodată, erau supuse unei reexaminări critice înseşi conceptele istorice de document, eveniment, operaţiune a istoricului, model istoric.

În fine, în cea de a patra vârstă, se abandonează iluzia că proiectele gigantice (marile sinteze) pot da o imagine satisfăcătoare asupra trecutului, optându-se pentru „colaţionarea unei pluralităţi de chestionare, metode şi limbaje”[2]. Totodată, cum discursul istoric nu se poate mulţumi cu o reduplicare a realului, s-au refăcut ierarhiile de interes – pornindu-se de la sugestiile lui E. Durkheim şi M. Foucault -, printre priorităţi situându-se identităţile şi legăturile sociale.

Acceptând sistematizarea propusă de Violeta Barbu, întrucât oferă o perspectivă ordonatoare asupra tendinţelor recente ale peisajului istoriografic, chiar dacă ierarhizarea temporală se face în virtutea evenimentelor petrecute într-o singură şcoală istoriografică, naţională, întrebarea care se iscă în mod legitim în faţa celui care investighează contribuţiile tinerilor istorici ardeleni este unde pot fi situate demersurile lor.

Ceea ce se remarcă de la bun început este insuficienta reflecţie teoretică a celor care, altminteri, se situează, în principiu, în acelaşi orizont tematic şi metodologic ca istoricii de la Anale. Cărţile Simonei şi ale lui Toader Nicoară, de relevanţă teoretică ori antologii din producţia de studii franceză, rezumă, cel mai adesea, fără a aborda critic, dintr-o perspectivă proprie, ceea ce se vede pe piaţa de carte istorică din hexagon. Demersul este, fără îndoială, util, prin dimensiunea lui pedagogic introductivă, dar nu poate satisface pe cititorul care caută aici o contribuţie aprofundată a autorilor, o poziţionare explicită nu doar în interiorul şcolii respective, ci şi în raport cu excesele sau insuficienţele programatic-metodologice ale acesteia. Lipsesc, astfel, de pildă, cele mai noi tendinţe, după cum absentează şi numele mai puţin proeminente. Cei prezenţi în pagini sunt mai ales autorii reprezentativi pentru direcţii de-acum clasicizate întrucâtva.

Fără a încerca să mă substitui în acest cadru – restrictiv prin forţa împrejurărilor, dat fiind că obiectivul actualei investigaţii este altul – cercetătorului care ar dori să aprofundeze chestiunea ecourilor româneşti la noile tendinţe metodologice şi rezumându-mă la raportarea autorilor tineri transilvăneni la grila schiţată de Violeta Barbu aş spune în primul rând că istoriografia din centrele active ale Transilvaniei este mai puţin atrasă în sfera magnetismului intelectual al istoricilor Şcolii Analelor decât s-ar putea crede. Unii rămân surzi la glasul de sirenă al acesteia, ca, de altfel, şi la alte asemenea glasuri, din afara Franţei, pentru bunul motiv că nu întreprind sau nu lasă să se observe că întreprind lecturi de teoria istoriei. Ei îşi conduc cercetările într-o manieră empirică, pornind de la un dosar de mărturii alcătuit în funcţie de subiectul abordat şi rezumându-se, în cele din urmă, la câte un studiu de caz, fără a încerca extragerea unor concluzii mai generale. Alţii au, datorită cunoaşterii mai bune a altor limbi decât cea franceză, relaţii mai apropiate cu alte istoriografii, preluând sugestii teoretic-metodologice din ambianţa acestora. Este cazul, de exemplu, al Mariei Crăciun – care s-a raliat şi altminteri pieţei istoriografice britanice, publicând volume colective de studii sub coordonare proprie, dar înglobând şi contribuţii semnate de autori anglo-saxoni -, ca şi al unora dintre cei care şi-au continuat formaţia începută la Cluj, în ambiaţa unor centre de peste Canalul Mânecii (Cristian Găzdac şi-a pregătit doctoratul la Oxford) ori a Universităţii Central-Europene de la Budapesta, înfiinţate şi finanţate de George Soros, dar şi exprimând o concepţie academică americană, desfăşurându-şi activitatea în limba engleză (Mako Maria, Carmen Florea). În fine, alţii, beneficiind de bruse savante în mediul universitar german, au frecventat mai sistematic scrierile de limbă germană (Greta Monica Miron, Ionuţ Costea) ori istoriografia italiană (Ana Sima).

Apariţia Caietelor de Antropologie Istorică în 2002, cu preocupările lor pentru violenţă (nr. 2, coordonat de Toader Nicoară), familie şi moralitate (nr. 3, coordonat de Ioan Bolovan) şi corporalitate (nr. 4, coordonat de Constantin Bărbulescu) indică o situare a acestui nucleu de istorici în zona vârstei a treia a Şcolii Analelor. Preocuparea pentru identitate şi legitimitate, pentru analiza „spaţiilor juridice”, atribuită de Violeta Barbu vârstei a patra, se regăseşte în Troia, Veneţia, Roma şi Arpadieni, Angevini, români, respectiv în Originile istorice ale regionalismului românesc de Ovidiu Pecican. Cu toate acestea, după cum o indică prefeţele volumelor respective, acest istoric îşi recrutează sugestiile din sfera antropologiei culturale americane, a istoriografiei italiene etc., ceea ce arată o diversificare a apelului la resurse teoretice şi metodologice, depăşindu-se afilierea la prestigiosul model francez.

 

 

ISTORIA ŞI FILOSOFIA

 

Separarea instituţională a studiului filosofiei de cel al istoriei a condus, după 1989, la Cluj, la ignorarea reciprocă a studenţilor şi profesioniştilor din cele două domenii. Nu este de mirare că lucrurile au evoluat în această direcţie, după imixtiunea continuă şi susţinută a ideologiei în câmpul istoriografiei şi substituirea studiului filosofic propriu-zis prin ceea ce se pretindea că ar fi materialismul dialectic şi istoric. Cu toate acestea, separaţia instituţională a celor două discipline – care se întâlniseră şi înaintea epocii comuniste în cadrul mai larg conturat al vechilor Facultăţi de Litere – nu a condus la dispariţia interesului istoricilor pentru filosofie şi al cercetătorilor din domeniul filosofiei pentru istorie. Dimpotrivă, absenţa obligativităţii dublei specializări a permis cernerea interesului real pentru cele două domenii, studioşii cu vocaţie dublu orientată în sensul menţionat distingându-se din masa celorcu opţiune fermă pentru învăţarea filosofiei.

Au existat, astfel, după 1990, destule stimulente pentru a redescoperi calea către studiul filosofiei şi a istoriei împreună. Un îndemn în această direcţie putea veni chiar dinspre opera lui Constantin Noica, gânditor a cărui faimă atinsese apogeul în ultimii ani ai vieţii sale (până în 1987) şi în primii ani de postumitate (mai ales până prin 1991-92). Conform acestuia, o cale regală de urmat în ucenicia filosofică includea cunoaşterea elinei şi germanei, dar şi interesul susţinut pentru istoria filosofiei.

Circa un deceniu mai târziu, traducerea primelor volume din eseistica lui Richard Rorty – gânditor devenit şi doctor honoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (2003) – a permis şi familiarizarea pe scară largă, în propria limbă, cu ideea emisă de acesta că „...lucrul de care avem nevoie este să vedem istoria filosofiei drept povestirea oamenilor care au făcut încercări splendide, dar în mare măsură nereuşite, de a pune întrebările pe care trebuie să le punem”[3]. Şi filosoful american adăuga: „Cu cât putem obţine mai multă istorie intelectuală, de genul celei care nu se preocupă cu privire la care întrebări sunt filosofice şi cine contează drept filosof, cu atât sunt mai bune şansele noastre de a avea o listă adecvat de corespunzătoare de candidaţi la canon. Cu cât sunt mai variate canoanele pe care le adoptăm – cu cât avem la îndemână un Geistesgeschichten mai competitiv – cu atât este mai mare probabilitatea de a reconstrui, mai întâi raţional şi apoi istoric, gânditori interesanţi”[4]. Pentru Rorty, deci, a face istoria filosofiei nu înseamnă, în cele din urmă, decât a face istorie intelectuală, iar calitatea acesteia depinde de renunţarea la partizanatele şi prejudecăţile înregimentării într-o şcoală de gândire, cu toate idiosincraziile şi suficienţa ei.

Eseul lui Richard Rorty nu a făcut, deocamdată, valuri printre istoricii români ai filosofiei. Un ecou mult mai mare a avut, în schimb, unul dintre practicienii francezi din domeniu, Alain de Libera. Universitarul de limbă franceză, pasionat de segmentul medieval al gândirii occidentale, îşi punea, la rându-i, problema sarcinilor ce îi stau în faţă pentru o investigaţie de gen cu bune rrezultate. „Se deschid... două căi posibile” -, atrăgea el atenţia asupra posibilităţilor parcursului pe care s-a angajat -: „fie pătrundem în jocul revendicărilor profesionale – Universitatea medievală abundă în discursuri corporatiste -, fie încercăm să încadrăm revendicarea intelectualităţii ca atare, adică a idealului de viaţă pe care nu-l poate satisface nici o instituţie, chiar dacă îl găzduieşte din punct de vedere social”[5]. Drumul ales de el în faţa acestei bifurcaţii a fost cel secund. Şi, în timp ce istoricii propriu-zişi au continuat să se intereseze de primul tip de abordare, Libera a găsit printre tinerii români cu o bună formaţie filosofică destui care să îl urmeze pe cel de-al doilea.

Dintre traducerile cu un mare ecou în rândul specialiştilor români, cele din opera medievistului menţionat trebuie pomenite cu prioritate, ca unele ce au depăşit receptarea obişnuită, marcând începuturile unei adevărate şcoli autohtone. Cele trei cărţi semnate de el şi puse în circulaţie, în anii 90 ai secolului trecut la Timişoara, de Ed. Amarcord, au stârnit în asemenea măsură entuziasmul tinerilor filosofi cu pregătire clasicistă, încât, la puţin timp după lectură, câţiva dintre ei (la Cluj Alexander Baumgarten, dar şi Alin Sebastian Tat, la Bucureşti Bogdan Tătaru-Cazaban) au şi avansat programe proprii de cercetare în zona tematică frecventată de magistrul francez. Gândirea evului mediu (Penser au Moyen Age), ultima tălmăcită în limba noastră, este, dintre cele trei titluri disponibile pe piaţa autohtonă de carte, şi cea mai timpurie (a apărut în editura pariziană Seuil în 1991, iar tălmăcirea – în 2000). Profesorul de la Geneva a fost introdus în circuitul nostru de idei cu monografia Mistica renană de la Albert cel Mare la Meister Eckhart (1997; ed. originală: 1994), urmată, la un an distanţă, de Cearta universaliilor. De la Platon la sfârşitul Evului Mediu (1998; ed. originală: 1996). Adus în atenţia cititorului român de editorul Ion Nicolae Anghel şi de traducătorii bănăţeni promovaţi de acesta (Ilie şi Margareta Gyurcsik, Cristian Bădiliţă şi Ion şi Mihaela Zgărdău), Libera a fost, aşadar, rapid asimilat şi transformat în port-drapel de tinerii studenţi şi masteranzi clujeni ai lui Alexander Baumarten care, el, a beneficiat, în 1999, de un stagiu pe lângă maestrul genevez. De altfel, Clujul academic părea pregătit să asimileze lecţia autorului francez după ce, în mediile istoricilor, Jacques Le Goff – partenerul predilect de discuţie al lui Libera în materie de viaţă intelectuală apuseană din evul de mijloc – a devenit doctor honoris causa în oraşul de pe Someş în 1994. Notez şi circumstanţa că în mediile facultăţilor de teologie – ortodoxă şi greco-catolică, mai vizibil – s-a format, cu aportul unor profesori tineri extrem de activi în domeniul traducerilor şi editării, precum Ion Ică jr., o elită de tineri preocupaţi, deopotrivă, de filosofia şi teologia anterioare Renaşterii. Dintre cei mai prolifici autori afirmaţi astfel îi menţionez aici pe Mihail Neamţu şi, din mediile greco-catolice, pe Alin Sebastian Tat.

Cum se vede, ambianţa receptării lui Libera, cel puţin în marile centre din vestul ţării, este suficient de diversificată şi de specializată pentru a putea prelua şi prelucra intelectual sugestiile tematice şi metodologice ale acestuia. Şi totuşi, receptarea atât de rodnică a celor trei cărţi – şi, desigur, a altor contribuţii, netraduse, deocamdată – nu s-a soldat cu prea multe recenzii analitice temeinice printre istorici. Iată de ce această receptare pare lipsită de o dimensiune esenţială, necesar să fie, totuşi, reprezentată. Mai mult decât atât, s-a ajuns chiar la situaţia paradoxală în care, împrumutând sintagma de „studii medievale” dintr-o tradiţie mai degrabă filosofică şi teologică, tinerii exegeţi reprezentativi pentru preocupările de gen tind să o absolutizeze, excluzând din perimetrul pe care ea îl acoperă preocupările ce vizează orice alte domenii ale vieţii medievale decât gândirea.

 

 

STUDII MEDIEVALE... ALTFEL

 

Strădaniile tânărului conferenţiar clujean de la Filosofie Alexander Baumgarten de a cultiva în România interesul pentru filosofia medievală nu vin pe un teren virgin. Amintesc, dintre preliminarii, paginile dedicate de Anton Dumitriu în Istoria logicii contribuţiilor din vârsta mijlocie a istoriei şi meritoriile comentarii şi florilegii semnate de Gh. Vlăduţescu. Efortul fostului echinoxist, cu o bună introducere în studiile clasice şi cu o formaţie de filosof (ambele probate prin diplome de profil), se caracterizează prin tenacitate şi succes. În puţini ani, trecându-şi proiectul prin mai multe edituri (Apostrof, IRI, Univers Enciclopedic şi Polirom), universitarul a izbutit să creeze, secondat îndeaproape de câţiva foşti studenţi de-ai săi, colecţii de profil sau măcar secţiuni ale unor serii destinate gândirii medievale. Amintesc, în acest sens, seria de „Filosofie medievală” de la Univers Enciclopedic, unde, între 2001 – 2002, au apărut Sf. Toma din Aquino, Albert cel Mare şi Porfir, şi colecţia „Biblioteca medievală” de la Polirom, unde au început să curgă titlurile anunţate iniţial în cealaltă serie (Tratatele teologice ale lui Boethius, Despre viaţa filosofului de Boetius din Dacia, Despre universalii de William Ockham).

Începând cu editarea Proslogion-ului Sf. Anselm din Canterbury (în 1996, la Cluj, în Biblioteca Apostrof), prin exemplul propriu, Alexander Baumgarten a izbutit să stârnească un interes pasionat printre tinerii erudiţi, transformând Clujul într-unul dintre centrele de referinţă româneşti pentru cunoaşterea filosofiei medievale. Secondat de Alin-Sebastian Tat, el însuşi conducător de colecţii într-una din editurile oraşului de pe Someş, de Cornel Todericiu (traducătorul tratatului Despre destin semnat de Albert cel Mare), de Mihai Maga (comentatorul şi traducătorul în română al lui Boetius din Dacia) şi de Călin Chindea (care a tradus Isagoga porfiriană), Baumgarten a angajat un program de coordonare a unor strădanii colective a căror anvergură poate fi descifrată urmărind şi cărţile anunţate ca fiind deja în lucru: Meditaţiile spirituale ale lui Hugo de Saint-Victor (traducere şi îngrijire de Bogdan Tătaru-Cazaban), Articolele teologice ale lui Boetius (traduse de Forrai Réka şi comentate de Anca Vasiliu), Tratatul celor opt capitole de Maimonide (tradus şi comentat de Madeea Sâsână) şi Despre adevăr de Anselm de Canterbury (tălmăcit de Cristian Bejan, dar comentat de profesorul budapestan de la CEU Geréby György). Acestor titluri şi nume de autori şi erudiţi, prezente la finalul lui Liber de causis din colecţia de la Univers Enciclopedic, în 2002, li se adaugă altele, anunţate pe coperta a IV-a a cărţilor de la Polirom: Sf. Toma Despre guvernământ, Duns Scotus Despre primul principiu şi Robert Grosseteste cu Opusculele teologice. Şantierul este, să o recunoaştem, major, iar reuşitele lui sunt pe cale să introducă România, împreună cu cea mai tânără generaţie de filosofi şi teologi pe care au produs-o şcolile noastre superioare, în dezbaterea de profil mondială.

Proiectul lui Alexander Baumgarten nu include doar traduceri şi ediţii critice din gânditorii medievali. El s-a concretizat deja şi în două cercetări cu caracter monografic. Principiul cerului. Eternitatea lumii şi unitatea intelectului în filosofia secolului al XIII-lea (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002, 204 p.) prima dintre ele, are în vedere problema unităţii intelectului sau cea a eternităţii lumii văzute împreună, nu disparat – dupa cum spune autorul – în filosofia veacului enciclopedismului medieval. „Actul gândirii este asumarea unui principiu universal dat (cer, cetate, intelect), individuat incomplet şi însoţit în permanenţă de un rest de nedizolvat, care asigură eternitatea gândirii şi, simultan, marginalitatea ei faţă de un «de negândit» ce nu se epuizează niciodată”. Ceea ce îl preocupă pe autor este explorarea acestei preocupări a filosofiei occidentale din sec. al XIII-lea.

Cea de a doua se ocupă de Sfântul Anselm şi conceptul ierarhiei (Iaşi, Ed. Polirom, 2003, 198 p.), fructificând anii de meditaţie dedicaţi lui Anselm din Canterbury. Practic, autorul propune aici o interpretare proprie a argumentului existenţei divine lansat de Anselm în tratatul său Proslogion, pornind de la conceptul ierarhiei lumii şi descoperind un nou concept al subiectivităţii, o tradiţie platoniciană şi augustiniană mult diferită de cea din exegezele tradiţionale dedicate gânditorului din sec. al XI-lea.

Dacă se are în vedere faptul că pasiunea şi formaţia sa de clasicist îl împing pe Baumgarten şi către alcătuirea de ediţii critice din mari autori ai antichităţii, de la Aristotel la Plotin, se va înţelege mai bine cât de amplu şi de complex se conturează a fi programul acestui tânăr savant. Totodată, importanţa acestui tip de demers, menit să stimuleze studiile de istoria culturii şi gândirii antice şi medievale europene nu mai trebuie subliniată, câtă vreme este evident că el recuperează o anume dimensiune universalistă a medievisticii româneşti, multă vreme neglijată.

 

(Fragment din volumul al III-lea al sintezei istoriografice

Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania. 1990 - 2005)