Laszlo Alexandru

 

SCÎRBA NOASTRĂ ŞI MÎNIA / CEAUŞESCU – ROMÂNIA

Recentul film al lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, ridică mai multe categorii de probleme. Ele merită trecute succint în revistă.

În grijulia societate postmodernă, obligată să recicleze totul, pornind de la gunoaiele menajere, ce sfîrşesc reambalate şi recoafate, filmul despre dictatorul român vine să ilustreze cunoscuta zicală: “a face din căcat bici”. Fiindcă tot un deşeu toxic îl constituie şi deceniile de grobiană propagandă comunistă, în mijlocul căreia artistul s-a scufundat ca peştele în apă, spre a ne aduce sub nas “un joc secund, mai pur”. Faliţii economiei de piaţă scobesc azi la ghena dintre blocuri. Tot astfel, statutul ambiguu pe care-l îmbracă producţia cinematografic㠖 la intersecţia dintre artă, distracţie şi propagand㠖 permite revizitarea ideologiei sucombate, într-un excurs care-şi păstrează tot echivocul. Nostalgie? Admiraţie? Ironie? Restituţie? Cîte puţin din toate.

Ambiguitatea este, în orice caz, trăsătura capitală, plasată la temelia întregului edificiu. Tot aşa cum, de pildă, eu n-aş putea, în deplină bună-credinţă, să scriu/filmez/pictez autobiografia lui Andrei Ujic㠖 nici regizorul nu mă va convinge că, azvîrlind pe marele ecran trei ceasuri interminabile cu mutra celui mai detestabil român din secolul trecut, el unul a fost perfect obiectiv. Că a lăsat imaginile să vorbească de la sine. Că n-a intervenit în configurarea mesajului. Neutralitatea (mimată) este deja o formă de partizanat.

Recuperarea produselor expirate e consonantă cu perioada prin care trecem. Însă o altă caracteristică esenţială a momentului nostru, în ce priveşte comerţul de informaţie, ar trebui să constea în polifonia şi imparţialitatea perspectivei. Or, la acest capitol, filmul lui Andrei Ujică a rămas blocat în trecutul oribil pe care ni-l resuscitează. Regizorul se mulţumeşte să pescuiască prin portofoliul cinematecii propagandei, restituindu-ne, după caz, monstruozităţi ori mici picanterii ale protipendadei de odinioară. Totuşi, România comunistă n-a echivalat doar cu faciesul dictatorului – tot mai descărnat şi înverşunat, pe măsura trecerii vremii. La fel de semnificativă, dacă nu cumva mai importantă, ar fi fost prezentarea efectelor pe care deciziile ceauşiste le-au produs asupra vieţilor noastre şi ale părinţilor noştri. Precum şi asupra puţinelor personalităţi care au avut curajul de-a i se împotrivi.

Remarcile lui Andrei Pleşu, în această ordine a lucrurilor, sînt extraordinar de precise şi întemeiate: “Nu pot privi documentele vieţii lui ca pe un spectacol «interesant», nu mă impresionează drăgălăşeniile lui domestice (nici cultura muzicală şi tandreţurile familiale ale ofiţerilor nazişti), nu reuşesc să analizez filmul lui Andrei Ujică drept exerciţiu de «discurs nonficţional». Ideea că Nicolae Ceauşescu avea şi un «ce» uman, că, împreună cu doamna, credea sincer, neduplicitar, în marxism-leninism şi în viitorul de aur al comunismului, că, în definitiv, a fost un self-made man, înşelat de istorie, toate astea mă lasă rece. Ba nu! Mă contrariază! Eu ţin minte, de pildă, nişte catastrofale demolări, iar în film n-am văzut decât şantiere de construcţie. Eu ţin minte spectrele foametei, iar în film n-am văzut decât câteva alimentare trucate, pline de mezeluri. Eu ţin minte prizonieri politici deghizaţi în infractori de drept comun sau în psihopaţi, ţin minte vânătăile Monicăi Lovinescu, revoltele din Valea Jiului şi de la Braşov, puşcăria lui Radu Filipescu, moartea lui Gheorghe Ursu, bătăile încasate de Paul Goma şi multe altele, de acelaşi fel, dar în film n-am văzut decât mase largi de aplaudaci, euforice demonstraţii populare, muncitori festivi şi spectacole omagiale. Dictatura e, vreme de trei ore, mai curând ridicolă decât criminală. Ştiu că totul e spus cu un fin subton de ironie, că filmul se cheamă «autobiografie» şi prezintă lucrurile din unghiul arhivei oficiale, că există o «banalitate a răului». Dar din filmul acesta, Ceauşescu, deţinător al puterii absolute, iese binişor, iar populaţia care o suporta iese prost. El e «autentic», sincer, bine-intenţionat, în vreme ce noi eram, toţi, ipocriţi şi lingăi. Admit că pentru cei care au trăit epoca, «subînţelesurile» regizorului sunt limpezi. Dar pentru newyorkezi, pentru generaţia tânără şi pentru nostalgici, perspectiva asupra ceauşismului e aceea a unui caraghioslâc duios” (vezi Adevărul din 2 nov. 2010).

Sub pretextul abordării monografice, chipurile din “interior”, colajul interminabil de imagini proiectate pe marele ecran ne prezintă un nemernic în diversele sale momente de viclenie, cinism, ironie, tandreţe, jubilaţie sau decădere. Întrucît victimele sale lipsesc, însă, cu desăvîrşire, ni se confecţionează impresia că asistăm la o reprezentaţie bufă, a unui teatru de marionete. Ceea ce nu este adevărat. Efectele – mentale, morale şi civilizaţionale – ale ceauşismului ne luptăm chiar şi-n ziua de azi să le depăşim. De pe Marte sau din Lună, probabil că dictatorul dîmboviţean arată aşa cum l-a văzut Andrei Ujică. Dar societatea românească i-a resimţit nocivitatea, pe propria sa piele, de-a lungul a cel puţin două generaţii (fără a mai lua în considerare şi sechelele postume).

Dar nu numai efectele produse de nefasta dictatură ceauşistă sînt trecute sub vălul Mayei. Cauzele, care-au împins la instaurarea ei şi la diversele opţiuni falimentare, de-a lungul deceniilor, sînt de-asemeni omise. Asta se vede încă din primele imagini ale filmului, care zăbovesc pe leşul lui Gheorghiu-Dej şi alunecă peste chipul imberb al lui Ceauşescu, aferat în jurul catafalcului. Cum a ajuns el tocmai acolo? Ce căuta acel tinerel, de unul singur, printre staliniştii albiţi la păr, de cîte nemernicii văzuseră şi făcuseră? Să fie oare adevărată bîrfa că junele peltic şi-a datorat fulminanta ascensiune raporturilor homoerotice cu scumpul defunct, pe vremea cînd îşi petreceau zilele după gratii la Doftana?

Andrei Ujică n-a găsit, fireşte, răspunsuri la această ipoteză, prin arhivele propagandei pe celuloid. Aşa că îşi structurează discursul inspirîndu-se, parcă, din versurile lui Nichita Stănescu: “El începe cu sine şi sfîrşeşte / cu sine. / Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l / urmează nici o coadă de cometă”. Discursul critic e supărător şi frivol, atunci cînd ne propunem reşaparea unui mit, din cioburile, şabloanele şi etichetele componente, spulberate cu ocazia revoluţiei.

În absenţa lumii reale, care nu şi-a găsit locul prin Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, acuzaţiile răspicate ale procurorului la proces, privind înfometarea, împingerea la disperare şi decimarea prin subdezvoltare a populaţiei României sun㠖 Doamne fereşte – ca o impietate. În fond, ei n-au fost decît nişte bătrînei cumsecade, care ne voiau tot binele. Confruntaţi cu reproşurile vehemente, Leana îşi înoadă broboada sub bărbie, iar Nicolae orăcăie răguşit: “Falş! Nu răspund decît în faţa Marii Adunări Naţionale!”.

Păcat că, înaintea genericului final, nu s-a auzit răpăitul mitralierelor.

 

P.S. Dacă Andrei Ujică va avea cîndva intenţia să-şi rotunjească documentarea, îl voi conduce pe strada Moţilor din Cluj, la poalele dealului ce urcă spre Mănăştur. Acolo a fost împuşcată mortal Luminiţa Mişan, în timp ce alerga să se adăpostească din faţa gloanţelor, în seara zilei de 21 decembrie 1989. Era o tînără frumoasă, de 21 ani, cu părul lung, care a agonizat horcăind pe trotuarul din dreapta, în faţa farmaciei. Singura ei vină a fost că a îndrăznit să strige “Jos comunismul!”. Dar asta n-avea cum s-o afle regizorul, din arhiva de protocol a Partidului Comunist Român.