Laszlo Alexandru

 

CUM AM TRADUS “ZAZIE ÎN METROU”



          Traducerea e privită, în cultura noastră, ca o Cenuşăreasă, iar numele traducătorului e de obicei ignorat. Unii dintre marii scriitori români s-au implicat şi în acest domeniu, dar l-au considerat mai curînd ca pe un atelier de experimente, în vederea propriei creaţii originale. Nu e de mirare, astfel, că discuţiile serioase în legătură cu meşteşugul traducerii au fost cu totul sporadice la noi. Dar ele încep să dobîndească o importanţă tot mai mare azi, cînd ne căutăm consacrarea culturală inclusiv peste hotare, cînd insistăm pe preluarea adecvată a operelor literare din străinătate.

          Poate că o sumă de meditaţii, legate de felul în care am tradus romanul lui Raymond Queneau, Zazie în metrou, referitoare la dificultăţile pe care le-am avut de înfruntat şi la soluţiile pe care le-am propus vor atrage atenţia celor interesaţi de acest domeniu. A trebuit, înainte de orice altceva, să mă familiarizez în profunzime cu personalitatea şi ansamblul creaţiei lui Queneau. În cazul de faţă era vorba despre o figură foarte cunoscută a literaturii franceze din secolul XX, cu o diversificată activitate artistică (poezii, povestiri, romane, eseuri, însemnări de călătorie etc.). Cu o formaţie enciclopedică, ascunsă în spatele unui stil bonom, ironic, uneori sarcastic, Queneau a fost unul dintre membrii cei mai proeminenţi ai Societăţii Oulipo, care a insistat pe valenţele ascunse ale limbii franceze (experimente lingvistice, calambururi, cuvinte încrucişate, cuvinte-valiză etc.). În cîteva din cărţile sale, predomină atenţia acordată formei expresive. Bunăoară în Exerciţii de stil, autorul relatează, în 99 de moduri diferite, aceeaşi întîmplare banală: un tip bizar, îmbrăcat cu un loden căruia îi lipseşte un nasture, se ceartă în autobuz cu altcineva, apoi coboară şi îşi continuă drumul pe jos prin Paris. În alte scrieri, cum sînt cele publicate sub pseudonimul Sally Mara (vezi şi romanul Sîntem mereu prea buni cu femeile), predominantă este acţiunea burlescă, alertă, căreia stilul îi ţine doar companie, din umbră.

          Romanul Zazie în metrou e considerat, fără ezitări, ca fiind capodopera lui Raymond Queneau. Aici scriitorul izbuteşte o subtilă echilibrare între sfidările stilistice şi căutările tematice. În centrul atenţiei se află tînăra Zazie, adusă de mama ei la Paris şi lăsată pentru două zile (intervalul unei escapade amoroase materne) în grija unchiului Gabriel. Fetişcana e obsedată de ideea – mereu amînată şi pînă la urmă ratată – de-a călători cu metroul. Lucrurile banale fiindu-i inaccesibile, va avea parte, în schimb, de un şir de experienţe extraordinare: o evadare din casa unchiului care doarme, ostenit după orele de muncă, o incursiune fabuloasă în piaţa de vechituri de la periferie, în vederea procurării unei perechi de blugi fenomenali, o ascensiune pe Turnul Eiffel, alături de unchiul Gabriel şi de amicul acestuia, Charles, pilotarea unui grup de turişti străini zăpăciţi, printr-un Paris haotic şi labirintic, totul încununat cu o neuitată noapte de cabaret, într-un bar de homosexuali, cu găliganul Gabriel performînd pe scenă, în tutu, momente de balet din Moartea lebedei. Schimbările de planuri şi succesiunile rapide de evenimente sînt potenţate de umorul exploziv al întregii cărţi (Raymond Queneau este, înainte de toate, un umorist), iar răsturnările de situaţie sînt însoţite de uluitoarele experimentări stilistice ale autorului. În mod programatic, prezentînd cu impresionantă duioşie şi tandreţe mediul mic-burghez, romancierul îi adoptă limbajul, expresiile şi ticurile. Dar căutările sale evoluează nu doar în plan lexical, ci şi sintactic sau ortografic, el zgîlţîind din temelii tiparele osificate ale francezei academice. Între grafia greoaie, etimologică, oficială, şi expresia alertă, ironică, imediată, Queneau propune a treia cale, intermediară: o notaţie care să imite vorbirea, aproape o transcriere fonetică a replicilor. Dacă adăugăm la asemenea caracteristici prezenţa masivă a argoului, apariţia celor mai subtile ori spectaculoase jocuri de cuvinte, a cuvintelor-valiză, a imprecaţiilor şi grosolăniilor caracteristice periferiei, toate acestea presărate cu ironice preţiozităţi auctoriale (citate latine stîlcite sarcastic, englezisme urlate, germanisme şi italienisme contorsionate etc.), ne vom face o idee asupra dificultăţilor pe care traducătorul le avea de rezolvat.

          Într-o astfel de situaţie complexă, nu mai era vorba despre o subtilă opţiune de principiu, dacă transpunerea românească ar trebui să fie “fidelă” sau mai curînd “frumoasă”, ci pur şi simplu se punea problema dacă respectiva carte poate fi sau nu tradusă. Oricum, de la prima ediţie franceză, din 1959, şi pînă la căderea comunismului din România, în 1989, vreo tentativă finalizată n-a existat. Probabil că limbajul frust, uneori la limita insultei, dezinhibiţia stilistică şi imagistică intrau în contradicţie cu posomoreala ponosită a mioriticei dictaturi comuniste. În 1991, cînd am avut (chiar în lipsa unui contract cu vreo editură autohtonă sau a unui copyright din partea editurii franceze) iniţiativa acestei provocări profesionale, aveam oricum de soluţionat o dificultate preliminară. Norma literară a momentului ignora complet valenţele suculente ale limbii vorbite şi ale argoului. Puţinele reuşite în domeniu (de pildă romanul Groapa, de Eugen Barbu) datau de peste 30 de ani şi configurau universuri tenebroase, respingătoare, pe alocuri abjecte, prin nimic compatibile cu ironia tonică şi dinamismul stilistic ale autorului francez. Poate că e semnificativ să adaug că nici atunci, nici în anii imediat următori n-a existat pe piaţa cărţii noastre vreun dicţionar argotic, sau de limbă română vorbită. Tradiţia limbajului scris de la începutul anilor ‘90 ţinea încă de formalismul automatizat, de limba de lemn rutinieră, de sobrietatea schematică şi plicticoasă. Avînd în vedere carenţele generale ale universului lingvistic de destinaţie, se impunea edificarea din temelii a “regulilor jocului”. Asta îi conferea traducătorului o mai mare libertate de mişcare, dar şi o mai mare răspundere.

 

*

 

          Am pornit la drum cu determinarea de-a sta cît mai aproape de inovaţiile şi bizareriile stilistice ale originalului. Eram conştient că vor exista aspecte punctuale, intraductibile în deplinătatea evantaiului lor contextual. Iată, spre exemplu, faimoasa expresie ce ilustrează, în lucrările de profil, categoria calamburului: “Charles attend”. Replica i-a fost ironic atribuită regelui Ludovic al XVIII-lea care, pe patul de moarte, excedat de incompetenţa medicilor, le-ar fi strigat: “Allons! Finissons-en, charlatans!” (“Haideţi, să terminăm odată, şarlatanilor!”). Aceeaşi replică, transpusă cu altă grafie, dobîndeşte un nou înţeles: “Allons! Finissons-en, Charles attend!” (“Haideţi, să terminăm odată, Charles aşteaptă!”). În a doua ipoteză, aluzia se face la succesorul lui Ludovic al XVIII-lea, anume Carol al X-lea, acel Charles care îi aşteaptă nerăbdător moartea pentru a se vedea încoronat. Se întîmplă, însă, că în romanul lui Queneau unchiul îşi îndeamnă nepoata să grăbească pasul, pe peronul gării, fiindcă sînt aşteptaţi: “– Et puis faut se grouiller: Charles attend. / – Oh! celle-là je la connais, s’esclama Zazie furieuse, je l’ai lue dans les Mémoires du général Vermot. / – Mais non, dit Gabriel, mais non, Charles, c’est un pote et il a un tac. Je nous le sommes réservé à cause de la grève précisément, son tac. T’as compris? En route”.

          Versiunea română era obligată să urmeze firul epic al romanului, căci, într-adevăr, şoferul cu pricina se afla în taxiul său din faţa gării: “– Şi p-ormă că tre s-o luăm la picior: Charles aşteaptă. / – Of, chestia asta o ştiu, iesclamă Zazie furioasă, am citit-o în Memoriile generalului Vermot. / – Nici vorbă, zice Gabriel, nici vorbă, Charles i-un amic şi are un taxiu. Mi l-am închiriat pentru noi, din cauza grevei. Ai priceput? Hai”. Se pierd astfel, inevitabil, celelalte două semnificaţii paralele ale calamburului: aceea cu “şarlatanii” şi aceea cu “Carol al X-lea”. Orice completare de subsol, care să atragă atenţia asupra complexităţii lingvistice şi a subtextului ironic ar fi distras atenţia cititorului de la desfăşurarea acţiunii. S-ar fi alterat, implicit, aspectul aluziv al originalului, unde Queneau nu vine să-şi expliciteze pe rînd trucurile artistice, ci le lasă cu totul la cheremul publicului: unii vor pricepe doar suprafaţa, alţii vor recunoaşte apropoul, alţii vor savura calamburul. Am renunţat aşadar la serviciul notelor explicative din josul paginii, preferînd să rezolv dificultăţile, atît cît era posibil, în interiorul textului, chiar cu preţul sacrificării, pe moment, a intertextualităţii.

          Fiindu-mi limpede că vor exista pasaje în care voi fi inevitabil “învins” de bogăţia artistică a originalului, am decis să mă inspir totuşi din sfaturile oferite de Lucian Blaga (el însuşi un traducător reputat): “Experienţa ce am făcut-o cu poeme mai mari, şi cu Faust, mă îndeamnă să cred că încercarea de a traduce opere poetice de proporţii are alte şanse. În efortul de traducere al unor opere poetice de dimensiuni mai mari se dă traducătorului o reală posibilitate de a se lua la întrecere cu originalul. Într-un poem mai amplu, traducătorul poate găsi locuri unde, tocmai datorită limbii în care se traduce, insuccesele dintr-o parte se pot compensa cu reuşite în altă parte. Pentru a realiza o bună traducere, traducătorul trebuie să fie în permanenţă călăuzit de această aspiraţie spre compensaţie. Poemele de oareşicare amploare oferă traducătorului destule prilejuri de a-şi răzbuna înfrîngerile. Şi pentru a salva o poezie, în traducere, e de multe ori suficientă o singură biruinţă a traducătorului asupra autorului” (vezi Steaua, nr. 5/1957).

 

*

 

          În virtutea acestui precept al compensaţiei, m-am luat aşadar la întrecere, pe alocuri, cu autorul francez. În primul rînd m-am străduit să păstrez, de-a lungul întregii traduceri, o expresie dezinvoltă, neacademică. Atunci cînd ea nu-mi izbutea în pasajele astfel marcate din original, o completam în alte momente: “On dit qu’il y a pas onze pour cent des appartements à Paris, qui ont des salles de bains. / “Zice că nici unşpe la sută din locuinţele Parisului n-au baie”. În bătaia generalizată din barul Nictalopii, descrisă într-un ritm frenetic şi cu un umor cuceritor, apar inevitabil enumeraţiile. Mi-am permis, acolo unde mi-a fost cu putinţă, să le dublez prin aliteraţii (îmbogăţind astfel originalul): “C’était maintenat des troupeaux de loufiats qui surgissaient de toutes parts. Jamais on upu croire qu’il y en u tant. Ils sortaient des cuisines, des caves, des offices, des soutes. / “De-acum, armate întregi de ospătari apăreau din toate părţile. Niciodată naifi crezut căs atîţia. Ieşeau de prin bucătării, beciuri, birouri, budă.

          O problemă serioasă de care m-am izbit ţinea de cuvintele-valiză. O astfel de creaţie, pe cît de ciudată, pe atît de celebră, deschide însuşi romanul: exclamaţia exasperată a lui Gabriel “Doukipudonktan” / “Dundeputeaşa”. Evident că, în transpunerea cuvintelor-valiză, am ţinut seama de: a) respectarea conţinutului lor semantic; b) păstrarea ciudăţeniei lor formale; c) menţinerea ritmului lor stilistic (a numărului de silabe). Iată şi un alt exemplu, în aceeaşi direcţie: “l’armoire à glace insistait: elle se pencha pour proférer cette pentasyllabe monophasée: – Skeutadittaleur…” / “dulapu cu oglinzi insista: se aplecă pentru a-i profera acest pentasilab monofazat:  – Ceaizismainaint…” .

          În inventivitatea sa lexicală debordantă, romancierul contopeşte două insulte într-una singură, pentru a-i conferi mai mare forţă de impact. Ajunge aici alipind cuvintele sourd (surd) şi dingue (prost): sourdingue. Traducătorul, negăsind un singur termen adecvat, a optat uneori pentru o versiune extinsă, juxtapunînd două expresii româneşti insultătoare. “– Dis donc, tata Marceline, dit Zazie, tu te fous de moi ou bien t’es vraiment sourdingue?” / “– Auzi, tuşă Marceline, zice Zazie, faci mişto de mine sau chiar eşti surdusă cu pluta de-o ureche?”. Alteori cuvintele contopite au putut fi redate ca atare, fără probleme speciale: “elle avait encore dix minutes à attendre son fligolo (combinaţie între “flic” şi “gigolo”) / “tocmai constatase că mai are încă zece minute de aşteptat după detectipu ei”.

          O particularitate a francezei vorbite ţine de căderea anumitor vocale mediane sau de alterarea unor consoane, în cadrul expresiei rapide, neglijente. Am echivalat fenomenul, exploatînd caracteristica limbii române orale, care adeseori trunchiază articolul hotărît de masculin singular, ori deformează vocalele din prepoziţii, pronume personale sau substantive: “Le ptit type” / “Sfrijitu”; Chsuis Zazie, jparie que tu es mon tonton Gabriel” / Ios Zazie, păpariu că tu eşti unchimeu Gabriel”.

          Redarea dublei negaţii din original printr-o afirmaţie în textul-ţintă (sau viceversa) constituie unul dintre expedientele obişnuite ale traducerii: Pas mécontent de sa formule, le ptit type / Îi pica bine slăbănogului formula găsită”.

          Traducătorul trebuie să aibă uneori în vedere adaptarea insultei ori a injuriei din original, la specificul limbii spre care se deplasează. Aşa se face că “vacile” din franceză pot deveni “boi” în română. Fetişcana protestează vehement împotriva grevei muncitorilor de la metrou, care îi retează curiozităţile exploratoare, în următorii termeni: “Ah les salauds, s’écrie Zazie, ah les vaches. Me faire ça à moi. / – Y a pas qu’à toi qu’ils font ça, dit Gabriel parfaitement objectif.”  / “Vai, ticăloşii, strigă Zazie, vai, boii. Să-mi facă mie asta. / – Nu numai ţie îţi fac asta, zice Gabriel perfect obiectiv.”

          Alteori sînt consemnate adevărate noduri stilistice, care adună procedee artistice complexe: ironie, injurie, apocopă etc.: “Jm’en fous. N’empêche que c’est à moi que  ça arrive, moi qu’étais si heureuse, si contente et tout de m’aller voiturer dans lmétro. Sacrebleu, merde alors.” / “Mi se fîlfîie. Asta nu-nseamnă că nu mă dă peste cap şi pe mine, care eram aşa de bucuroasă, de mulţumită şi tot restu la gîndu c-o să mi-o plimb îmetro. De-acuma, plimb ursu, fi-le-ar mutra” .

          O situaţie specifică e dată de ticul vulgar al protagonistei, de a-şi însoţi multe replici sfidătoare cu expresia “mon cul” (“– Monte, dit Gabriel, et sois pas snob. / – Snob mon cul, dit Zazie”; “– Zazie, déclare Gabriel en prenant un air majestueux trouvé sans peine dans son répertoire, si ça te plaît de voir vraiment les Invalides et le tombeau du vrai Napoléon, je t’y conduirai. / – Napoléon mon cul, réplique Zazie. Il m’intéresse pas du tout, cet enflé, avec son chapeau à la con”). Evident că un banal “fir-ar să fie” sau “la naiba” ar fi fost cu totul insuficient. De altminteri, partea anatomică licenţioasă e amintită şi de adulţii care îi comentează, nemulţumiţi, proasta creştere: “– C’est bien simple, dit Charles. Elle peut pas dire un mot, cette gosse, sans ajouter mon cul après. / – Et elle joint le geste à la parole? demanda Turandot.”  / “ – Foarte simplu, zice Charles. Nu poa să scoată o vorbă puştoaica fără să-şi pună curu-n faţă. / – Şi şi arată cu mîna cînd vorbeşte? întrebă Turandot”. Vulgarităţile şi injuriile transpuse în limba română trebuie să respecte, pe cît posibil, sfera semantică şi intensitatea celor din original (“–Urcă, zice Gabriel, şi nu fi snoabă. / – Curu-i snob, zice Zazie”; “– Zazie, declară Gabriel luîndu-şi un aer maiestuos găsit cu uşurinţă în repertoriul său, dacă îţi face plăcere să vezi într-adevăr Invalizii şi mormîntul original al veritabilului Napoleon, te duc acolo. / – Curu Napoleon, replică Zazie. Nu mă-nteresează absolut deloc umflatu ăla, cu pălăria lui dă bou.”)

          Aceeaşi fidelitate trebuie menţinută şi în situaţia construcţiilor oximoronice, încastrate în edificiul expresiilor insultătoare, pentru păstrarea ansamblului comic al romanului: “– Merde de merde, je veux pas dans ma maison d’une petite salope qui dise des cochoncetés comme ça. Je vois ça d’ici, elle va pervertir tout le quartier. D’ici huit jours… / - Elle reste que deux trois jours, dit Charles. / – C’est de trop! cria Turandot. En deux trois jours, elle aura eu le temps de mettre la main dans la braguette de tous les vieux gâteux qui m’honorent de leur clientèle. Je veux pas d’histoires, tu entends, je veux pas d’histoires.” / “– Rahatu mă-sii, nu vreau în casă la mine o mică ştoarfă care să zică aşa nişte porcăciuni. De-acuma văd c-o să pervertească tot cartieru. În opt zile… / – Nu stă decît două-trei zile, zice Charles.  / – Prea mult! strigă Turandot. În două-trei zile, o să aibă vreme să-şi bage mîna în şliţu fiecărui boşorog curvar care mă onorează cu clientela lui. N-am nevoie de necazuri, înţălegi, n-am nevoie de necazuri”.

          Atunci cînd a fost posibil, m-am străduit nu doar să redau expresia argotică din original printr-o altă expresie argotică, în limba-ţintă, ci să-i respect pînă şi conotaţiile. Iată un exemplu în care subtextul “alunecos”, lichid, a fost păstrat: “T’as pas à te plaindre en fin de compte, dit Gabriel, tu te la coules douce, c’est un métier de feignant que le tien.” / “Nu tre să te plîngi, zice Gabriel, la urma urmei, dacă nu curge, pică, ai o meserie de băgător de seamă”.

          Sintagmele răsturnate ironic au fost menţinute ca atare: “Çui-là, qu’il se dit à lui-même avec sa petite voix intérieure, à chaque fois que je cause avec lui, il m’egzagère mon infériorité de complexe.” / “Ăsta unu, îşi zice cu mica lui voce interioară, de fiecare dată cînd vorbesc cu el îmi egzagerează inferioritatea de complex.

          Nimic nu scapă ironiei demitizante a lui Raymond Queneau. Destinaţiile turistice faimoase ale Parisului ajung să fie stîlcite injurios: Sacré-Cœur devine Sacré Con. În versiunea română, pornit în căutarea unui echivalent trivial monosilabic, am optat pentru jocul de cuvinte Sacré-Cœur / Sacrul Cur.

          În romanul lui Queneau, aceleiaşi finalităţi ironice îi slujesc cuvintele şi expresiile preluate din diverse limbi străine. Ele îşi păstrează sonorităţile xenofone, dar au parte de o grafie adaptată la limba franceză. Un şofer de autobuz îşi subliniază evoluţia în carieră, datorită căreia nu mai e obligat să-i transporte pe clienţii barurilor de noapte, în următorii termeni: “– Tu vois, dit Féodor Balanovitch à Gabriel, je ne fais plus le bâille-naïte, je me suis élevé dans la hiérarchie sociale et j’emmène tous ces cons à la Sainte-Chapelle”. În echivalare se păstrează, desigur, sonoritatea engleză, care beneficiază însă de o transcriere autohtonă: “– Vezi, îi zise Feodor Balanovici lui Gabriel, nu mai fac pă bainait-istul, am urcat în ierarhia socială şi-i duc pe toţi boii la Sainte-Chapelle”. Aceeaşi situaţie lingvistică apare cînd turiştii, petrecînd extaziaţi în barul pentru homosexuali, îi cîntă lui Gabriel de ziua lui: “Les voyageurs, attendris, chantèrent en chœur apibeursdé touillou et quelques serviteurs écossaises, émus, écrasèrent la larme qui leur aurait gâché leur rimmel.” / “Călătorii, înduioşaţi, cîntară în cor hepibărsdei tuiu şi cîteva scoţiene ospătari, emoţionaţi, îşi striviră lacrima care le-ar fi stricat rimelul”.

          Pare absolut bizar contextul unui scandal de noapte, în care un fals poliţist sfîrşeşte prin a fi arestat de adevăraţi poliţişti, dar ne stîrneşte o şi mai mare perplexitate apariţia neaşteptată a unui latinism, într-un ambient atît de frivol: “– Minute, s’écria Trouscaillon faisant preuve du plus grand courage, minute, vous m’avez donc pas regardé? Adspicez mon uniforme. Je suis flicard, voyez mes ailes. / Et il agitait sa pèlerine”. Verbul latin “adspicio, -icere, -exi, -ectum” înseamnă “a privi”, “a vedea”. Aveam oare dreptul să renunţ la acest latinism ironic al lui Queneau, pentru a face traducerea mai transparentă, sau eram obligat să-i calc pe urme, cu riscul de a-l lăsa pe cititorul mediu român în ceaţă? Am ales a doua variantă: “O clipă, strigă Trouscaillon, dînd dovadă de foarte mare curaj, o clipă, nu v-aţi uitat la mine? Adspicaţi uniforma. Io mi-s curcan, priviţi-mi penele. / Şi îşi agita penelerina”. O menţiune suplimentară e de făcut în cazul supratraducerii “pèlerine” = “penelerină”, unde nu doar am transpus nivelul semantic, ci am construit şi un cuvînt-valiză, pentru a compensa alte pasaje în care n-am putut egala nivelul de complexitate al originalului.

          Ce soluţie poate găsi traducătorul, atunci cînd autorul francez decide să transcrie fonetic un cuvînt, slujindu-se de o singură consoană, iar apoi incluzînd totul într-o expresie? “– Vous devez avoir autre chose à faire. / – Croyez pas ça. Je suis libre comme l’r (contragere din: “libre comme l’air”). Am despărţit problemele de rezolvat şi le-am abordat succesiv. Întîi am identificat pentru sintagma franceză o expresie echivalentă în română (“liber ca pasărea”). Apoi am căutat variante de contragere monosilabică a vreunui cuvînt din acea expresie: “– Probabil c-aveţi alte probleme de rezolvat. / – Să nu crezi asta. Îs liber k pasărea. (În româna actuală, înţesată de abrevierile tehnice ale comunicării expeditive prin sms ori chat, soluţia mea din 1991 poate părea banală. Dar eu am adoptat-o, acum douăzeci de ani, cu satisfacţia unei mici victorii personale.)

          În alte trucuri lingvistice, Queneau alege să desfacă substantivul, pentru a-i pune în valoare componenţa onomatopeică, dar şi în semn de inconfundabilă marcă artistică personală. Iată o frază care descrie faimoasa braserie Sferoidul, cu nenumăratele sale mese de biliard şi turiştii implicaţi vocalic în respectiva nobilă ocupaţie: “Du sous-sol emanait un grand brou. Ah ah”. Am identificat aceeaşi posibilitate de descompunere a substantivului românesc, prin valorificarea interjecţiei componente: “De la subsol emana ditamai tevat. Ura, ura”.

          Există şi situaţii unde prozatorul dispersează, în perimetrul dialogului, jocul de cuvinte. Personajul principal reia pur şi simplu, ca un ecou, două jumătăţi de cuvînt din replica anterioară a unui poliţist, le lipeşte şi emite al treilea cuvînt, în scop de frapantă batjocură: “– Mazette, dit le hanvélo qui savait causer, vous avez entendu, subordonné? Voilà qui semble friser l’injure. / – C’est pas une frisure, dit Zazie mollement, c’est une permanente”. Fireşte că traducătorul trebuie să depăşească semnificatul aparent absurd şi să perceapă reconstruirea ironică a semnificantului, pentru a recurge la acelaşi procedeu în cadrul activităţii sale: “– Hopa, zise bicicleţaiul care ştia să vorbească, ai auzit şi tu, subordonatule? Puştoaica frizează că-njură. / – Ba nu-i o frizură, zise Zazie moale, îi un permanent”.

          Alteori jocul de cuvinte, dispersat în cadrul dialogului, se referă la repetarea aceluiaşi termen, în contexte argotice diferite, pentru a transmite mesaje diferite (ironia speriată vs. ameninţarea mascată): “– Et en plus c’est donc vrai que t’es un flic? / – Non, non, s’écria Trouscaillon. C’est un déguisement... juste pour m’amuser... pour vous amuser... c’est comme vott tutu... c’est le même tabac... / – Le même passage à tabac, dit Gridoux inspiré.” / “– Şi-n plus, e adevărat că eşti curcan? / – Nu, nu, strigă Trouscaillon. E o deghizare... doar ca să mă amuz... ca să vă amuz... îi ca şi tutu-ul tău... îi doar o fasoleală... / – Mie-mi place fasolea bătută, zise Gridoux inspirat”.

 

*

 

          O problemă deosebită, de soluţionat în baza unei analize preliminare, se referă la transpunerea numelor de personaje din roman. Cum ar trebui să procedăm? Să păstrăm nemodificate numele străine, ori să le adaptăm la versiunea românească? Pînă acum nu am găsit precizată, în literatura de specialitate, o unică soluţie acceptabilă. De fapt contează foarte mult şi strategia traducătorului, de la caz la caz: are el intenţia de-a naturaliza pe solul autohton opera străină, sau, dimpotrivă, intenţionează să-l transpună ideal, pe cititorul de-aici, în realitatea îndepărtată? Probabil că o soluţie de mijloc s-ar impune, în majoritatea situaţiilor, prin marcarea subtilă a realităţilor sociale diferite, dar şi prin alungarea insolitării excesive.

          Rămîne, însă, dificultatea legată de numele personajelor din roman. Cu atît mai mult cu cît, vom vedea, acestea sînt de mai multe categorii. Îi avem, mai întîi, pe actorii de calibru, Gabriel, Zazie, Charles etc., care au prenume franţuzeşti obişnuite, ce pot fi păstrate ca atare. Intenţia autorului era, probabil, de-a semnala – inclusiv prin banalitatea onomastică – plasarea acţiunii în mijlocul oamenilor simpli, a mic-burghezilor fără pretenţii. Alte nume cuprind clare ironii intertextuale (cazul birtaşului greu de cap, din subsolul imobilului, pe care-l cheamă... Turandot). În sfîrşit, alte nume au finalităţi estetice asumate, fiind destinate să-l caracterizeze pe purtătorul lor. Slujnicuţa harnică de la bar, scundă şi dinamică, veselă şi disponibilă, se numeşte Mado Ptits-pieds. În ediţia română am optat pentru varianta Mado Picioruş. Papagalul stereotip care, din colivia sa, toată ziua-bună ziua, îşi reia refrenul amuzant-obsedant: “Vorbeşti, vorbeşti, atîta ştii să faci”, se numea Laverdure. În versiunea românească, el se numeşte Verdeaţă.

          Mama puştoaicei e o femeie pîrguită, mereu în căutare de experienţe sexuale gratificante. Şi-a omorît soţul, dîndu-i cu toporul în cap, tocmai pe cînd acesta era pe cale s-o înşele, într-o tentativă de viol asupra adolescentei. S-a despărţit de amantul măcelar, cînd i s-au aprins şi aceluia călcîiele după Zazie. Acum vine la Paris, cuprinsă iar de frenezia acuplării, şi îşi abandonează o vreme copila în grija rudelor. Prozatorul îi inventează numele de Jeanne Lalochère (nou prilej de răsfoire febrilă a dicţionarelor). O posibilă trimitere ar fi în direcţia “loche” – “ţipar”, peşte de apă dulce, cu corpul subţire şi alungit (o sugestie falică?). Nu e de eliminat din calcul nici brutalitatea aluzivă a termenului “lochies” (scurgeri uterine din perioada postnatală). În orice caz, sfera semantică definitorie a personajului era de căutat în direcţia vulgarităţii, a acuplării, a sexualităţii lipsite de reţineri. Păstrînd numele francez ca atare, conotaţiile grobiene le-ar fi rămas inaccesibile cititorilor români. Se impunea o traducere. Dar cît anume să transpun? Dacă o împingeam pe Jeanne să devină... Ioana, aş fi “autohtonizat” excesiv acţiunea. Am ales, pînă la urmă, calea de mijloc, păstrînd neschimbat prenumele, dar echivalînd – destul de brutal – numele: Jeanne Găoază.

 

*

 

          Pasajul de maximă dificultate procedurală a cărţii a impus identificarea soluţiilor de principiu, înainte de efectuarea concretă a traducerii. Asistăm aici la încununarea burlescului în acţiune, care se grefează pe sarabanda apropourilor stilistice. Trouscaillon, unul din personajele polimorfe şi etern deghizate ale romanului, se strecoară noaptea în locuinţa Marcelinei, cu intenţia de-a o viola. (Să nu pierdem din vedere nici ulterioara evoluţie a Marcelinei sub formă de Marcel, tînăr apărut din senin în sprijinul lui Zazie – o nouă posibilă aluzie transsexuală.) Dar, pînă atunci, Trouscaillon, travestit în inspector de poliţie, încearcă să-şi etaleze farmecele intelectuale, pentru a-şi seduce victima. Din păcate, între cei doi apare o dispută gramaticală, legată de conjugarea verbelor franţuzeşti neregulate “a se îmbrăca” şi “a se dezbrăca”. Potenţiala victimă îşi trimite, cu dispreţ, virtualul violator să se documenteze dintr-un dicţionar, înainte de-a trece la acţiune. În timp ce maniacul sexual răsfoieşte îngîndurat enciclopedia, bolborosind a luare-aminte cuvintele cele mai bizare, prada lui se eclipsează. “– Je me vêts, répéta-t-il douloureusement. C’est français ça: je me vêts? Je m’en vais, oui, mais: je me vêts? Qu’est-ce que vous en pensez, ma toute belle? / – Eh bien, allez-vous-en. / – Ça n’est pas du tout dans mes intentions. Donc, lorsque je me vêts... / – Déguise... / – Mais non! pas du tout!! ce n’est pas un déguisement!!! qu’est-ce qui vous a dit que je n’étais pas un véritable flic? / Marceline haussa les épaules. / – Eh bien vêtez-vous. / – Vêtissez-vous, ma toute belle. On dit: vêtissez-vous. / Marceline s’esclaffa. / – Vêtissez-vous! vêtissez-vous! Mais vous êtes nul. On dit: vêtez-vous. / – Vous ne me ferez jamais croire ça. / Il avait l’air vexé. / – Regardez dans le dictionnaire. / – Un dictionnaire? mais je n’en ai pas sur moi de dictionnaire. Ni même à la maison. Si vous croyez que j’ai le temps de lire. Avec toutes mes occupations. / – Y en a un là-bas (geste). / – Fichtre, dit-il impressionné. C’est que vous êtes en plus une intellectuelle. / Mais il bougeait pas. / – Vous voulez que j’aille le chercher? demanda doucement Marceline. / – Non, j’y vêts. / L’air méfiant, il alla prendre le livre sur une étagère en s’efforçant de ne pas perdre de vue Marceline. Puis, revenu avec le bouquin, il se mit à le consulter péniblement et s’absorba complètement dans ce travail. / – Voyons voir... vésubie... vésuve... vetter... véturie, mère de Coriolan... ça y est pas. / – C’est avant les feuilles roses qu’il faut regarder. / – Et qu’est-ce qu’il y a dans les feuilles roses? des cochonneries, je parie... j’avais pas tort, c’est en latin... «fèr’ ghiss ma-inn nich’t, veritas odium ponit, victis honos...», ça y est pas non plus. / – Je vous ai dit: avant les feuilles roses. / – Merde, c’est d’un compliqué... Ah! enfin, des mots que tout le monde connaît... vestalat... vésulien... vétilleux... euse... ça y est! Le voilà! Et en circonchose. Oui: vêtir. Je vêts... là, vous voyez si je m’esprimais bien tout à l’heure. Tu vêts, il vêt, nous vêtons, vous vêtez... vous vêtez... c’est pourtant vrai... vous vêtez... marant... positivement marant... Tiens... Et dévêtir?... regardons dévêtir... Le vlà. Dévêtir vé té se conje comme vêtir. On dit donc dévêtez-vous. Eh bien, hurla-t-il brusquement, eh bien, ma toute belle, dévêtez-vous! Et en vitesse! À poil! à poil! / Et ses yeux étaient injectés de sang. Et d’autant plus d’ailleurs que Marceline s’était totalement non moins que brusquement éclipsée”.

          Avînd în vedere că personajul francez răsfoieşte dicţionarul, în căutarea unui anumit termen, desigur că acelaşi lucru trebuie să-l facă el şi în versiunea tradusă a romanului. Numai că dicţionarul consultat nu mai poate fi al limbii franceze, ci al limbii române (din motive de logică internă a acţiunii), iar termenii pretenţioşi, pomeniţi ironic, trebuie să fie cu totul alţii, în funcţie de exigenţele alfabetice ale aşezării cuvintelor-titlu în pagină. Ba chiar şi “instrumentul de tortură intelectuală” a violatorului se cuvine adaptat la noua realitate, prin urmare Larousse-ul cu pagini roz la mijloc a fost înlocuit de Dicţionarul Explicativ Ilustrat (care, tot aşa, include la mijloc paginile roz de explicaţii ale termenilor în limbi străine). Dezbaterile în contradictoriu dintre cei doi, legate de ortografia franceză, era necesar să fie echivalate printr-o altă strategie, căci ortografia românească nu permitea ambiguităţi suficient de… suculente. Întreaga ironie a fost aşadar deplasată către diatezele verbului şi eventualele sale conotaţii licenţioase. “– Mi-o îmbrac, repetă el cu durere. O fi corect aşa: mi-o îmbrac? Mă car, da, dar: mi-o îmbrac? Ce crezi, frumoasa mea? / – Ei bine, cară-te. / – Nici n-am de gînd. Deci, cînd mi-o îmbrac… / – Deghizez…/ – Ba nu! deloc!! nu-i o deghizare!!! cine ţi-a zis că nu-s cu adevărat curcan? / Marceline ridică din umeri. / – Ei bine, îmbracă-te. / – Îmbracă-ţi-o, frumoasa mea. Se zice: îmbracă-ţi-o. / Marceline se-ndoí de rîs. / – Îmbracă-ţi-o! îmbracă-ţi-o! Eşti un zero barat. Se zice: îmbracă-te. / – N-o să cred asta niciodată. / Părea jignit. / – Uită-te în dicţionar. /  – Un dicţionar? dar n-am la mine un dicţionar. Nici măcar acasă. Doar nu-ţi închipui că am timp să citesc. Cu atîtea ocupaţii. /  – Îi unu p-acolo (gest). / – I-auzi, zise el impresionat. Înseamnă că în plus mai eşti şi intelectuală. / Dar nu se clintea. / – Vrei să ţi-l caut eu? întrebă blînd Marceline. /  – Nu, mi-o car eu. / Cu o mutră neîncrezătoare, se duse să ia cartea de pe etajeră, străduindu-se să n-o piardă din vedere pe Marceline. Apoi, întorcîndu-se cu cărţoiul, se apucă să-l consulte bîjbîind şi se adînci complet în această muncă. /  – Ia să vedem… imbaba… imberie şi margarona… imbros… imhotep, medic din Egipt… nu-i aici. / – Înainte de paginile roz trebuie să te uiţi. / – Şi-n paginile roz ce-i? nişte porcărele, pun pariu… ştiam eu bine, uite că-i în latină… «iş bin besser als mein ruf, ignoti nulla cupido, impavidi progrediamur», nici aici nu-i. / – Ţi-am zis: înainte de paginile roz. /  – Un căcat, prea-i complicat p-aici… A! în sfîrşit, cuvinte de-ale noastre, de le ştie toată lumea… îmbolbojí… îmboldorí… îmbolnăví… năvesc… îmbondorí… gata! Aicia-i! Şi-ncă în vîrful paginii. Îmbrăcá. Are ş-un accent înclinat. Da: îmbrăcá. Eu mă îmbrac, tu te îmbraci… tu te îmbraci… chiar c-aşa-i… tu te îmbraci… mişto… zău că-i mişto… Ce chestie... Dar dezbrăcá?... Să ne uităm la dezbrăcá… ia să vedem… dezbiná… dezbobiná…dezbrăcá… Uite-l. Dezbrăcá ve te se conj ca îmbrăcá. Deci se zice dezbracă-te. Ei bine, urlă el brusc, ei bine, frumoasa mea, dezbracă-te! Şi rapid! Goală! goală! / Iar ochii lui erau injectaţi de sînge. Cu atît mai mult, de altfel, cu cît Marceline se eclipsase total şi la fel de brusc.”

 

*

 

          Exemplele picante, de situaţii litigioase în romanul Zazie în metrou, s-ar putea prelungi încă mult şi bine. De fapt nu am urmărit să pun pe hîrtie o sinteză completă, ci mai degrabă să fac un pas în direcţia meditaţiei legate de problemele de principiu ce apar în calea traducătorului, precum şi soluţiile pe care acesta le are la dispoziţie. O bună cunoaştere prealabilă a autorului, a operei sale întregi şi a contextului literar din care se realizează traducerea este absolut obligatorie. O stăpînire nuanţată a limbii-ţintă, a realităţilor ei social-dialectale, a posibilităţilor şi limitelor sale, se impune inevitabil. Transpunerea efectivă a frazelor trebuie precedată de meditaţia generală a traducătorului asupra contextelor preliminare existente în carte, asupra nuanţelor ce trebuie redate în mod fidel, dar mai ales asupra intenţiilor urmărite de scriitor în opera originală.

          O ultimă remarcă. Deşi activitatea de traducere literară e îndeobşte răsplătită de public printr-o sîcîitoare, o apăsătoare indolenţă, ea nu poate fi dusă niciodată la bun sfîrşit fără o tulburătoare, o copleşitoare pasiune intelectuală.

 

          P.S. Am obţinut din partea Editurii Gallimard, în noiembrie 1991, acordul prealabil de publicare a lui Zazie… în România şi i-am încredinţat manuscrisul meu lui Marian Papahagi. Directorul Editurii Echinox a perfectat formalităţile de copyright, însă fără a tipări cartea. După ce, în ianuarie 1994, m-a respins de la ocuparea unui post de asistent universitar, M. Papahagi a decis să-şi combine răfuiala personală cu blocada culturală. Romanul tradus de mine a rămas, pînă în 1996, prin sertarele încăpătoare ale editurii clujene. Într-un final, versiunea românească a lui Zazie în metrou a apărut la Editura Paralela 45 din Piteşti, ediţia întîi în 2001, ediţia a doua în 2004, iar ediţia a treia în 2008.