Laszlo Alexandru

 

MEANDRELE MEMORIEI

Am citit cu mare tulburare povestea lui Marius Oprea (Observator cultural, nr. 532/iulie 2010), privind expediţia sa cu caracter etic-istoric în satul Răchiţele, pentru dezgroparea osemintelor partizanului anticomunist Teodor Şuşman. Eroul se pare că fusese ucis mişeleşte, în anii ‘50, cînd trupele Securităţii se concentrau pe… vînătoarea de vulpi. “Cînd l-am găsit în acea rîpă, în marginea satului Răchiţele, pe coasta care urcă spre dealul unde se află biserica, mortul zăcea cu faţa în jos şi cu capul sprijinit pe peretele unei gropi prea strîmte şi puţin adînci. Avea cinci gloanţe în trup şi un altul în cap şi un bolovan mare şi greu aşezat pe spate, ca şi cum ar fi trebuit să nu se mai ridice niciodată de acolo.” Ţăran harnic, înstărit, fost primar şi demnitate locală, Şuşman se luptase aprig pentru interesele consătenilor săi, ajungînd chiar în audienţă la rege, pentru recuperarea unei păduri din ţinut. Şi-a izbutit!

Cu atît mai apăsătoare se dovedeşte ingratitudinea oamenilor din Răchiţele, care azi îi refuză lui Marius Oprea orice sprijin pentru dezgroparea efectivă a eroului şi reabilitarea sa morală. “În rîpa unde l-am căutat pe Teodor Şuşman, am primit din prima zi o vizită: preotul Teodor Boc, vărul primar al premierului Emil Boc. Încă din drumul spre Răchiţele, m-a ţinut o jumătate de oră la telefon, încercînd să îmi explice că fac o mare greşeală, că fac dintr-un bandit un erou. I-am spus că eu îmi fac datoria faţă de urmaşii mortului, care m-au solicitat să le redau osemintele bunicului lor. Nu s-a sfiit să-mi spună că aprinde lumînări în altar şi ne blestemă pe toţi, pentru că ne umplem mîinile cu sînge. Ajunşi la Răchiţele, am bătut la multe porţi închise. Ne-au trebuit două ore ca să facem rost de un hîrleţ: popa Boc fusese din casă în casă şi i-a ameninţat cu afurisenia pe toţi cei care vor încerca să ne ajute.” Un gest încă mai şocant vine din partea altui localnic: “De îndată ce oasele au ieşit la iveală, a apărut în rîpă un individ pletos şi cu părul răvăşit, vociferînd, blestemîndu-ne şi el. S-a apropiat de groapă şi a scuipat peste mort. Îl cheamă Teofil Răchiţeanu şi este poet, membru al Uniunii Scriitorilor, «om al satului»”.

Însă Marius Oprea îşi face mai departe datoria, cu toate obstacolele ridicate de lunga perioadă scursă de la crima mişelească, de locuitorii ostili de azi, din satul Răchiţele, de politica naţională defavorabilă: “Teofil Purcel sau Răchiţeanu, dacă vreţi, cel ce a scuipat pe osemintele lui Şuşman, a fost profesorul de istorie şi mentorul actualului prim-ministru Emil Boc. În luna februarie a acestui an, printr-o Ordonanţă de urgenţă, prim-ministrul Emil Boc a interzis ca Institutul de Investigare a Comunismului să se mai ocupe de descoperirea celor ucişi de Securitate şi a schimbat conducerea Institutului, care acum se ocupă de «cercetare fundamentală» sub conducerea politologului Vladimir Tismăneanu. Dar eu, ca arheolog, împreună cu colegii mei, continuăm, la sesizarea familiilor, să-i găsim pe morţii ucişi de Securitate şi ascunşi pe cîmpuri, prin rîpe, păduri şi munţi. Cum l-am găsit şi pe Şuşman, supranumit, odinioară, «Tatăl moţilor»”.

În justiţie există obiceiul ascultării tuturor părţilor implicate într-un conflict (audiatur et altera pars). Cu atît mai recomandabilă este această practică în investigarea corectă a trecutului. Scriitorul Teofil Răchiţeanu intervine cu ample explicaţii legate de reportajul lui Marius Oprea (Din nou despre “Cazul Şuşman”, în Suplimentul “Claviaturi” al revistei Tribuna, nr. 195/16-31 oct. 2010, p. X-XI). Argumentele sale merită de asemeni luate în considerare.

“Acest Şuşman a fost înainte de 1944 primar, în mai multe rînduri, în Răchiţele. Avea cîrciumă, gatere de tăiat scînduri, din care cîştiga foarte bine. Mulţi cetăţeni din Răchiţele lucrau la el ca zilieri, plătiţi, cel mai adesea, mizerabil. Şuşman îşi sporea prin munca acestor amărîţi averea. Aşa s-a conturat aşa-zisul său «rai». / Ca primar, în anul 1932, a înşelat satul pe care-l conducea, vînzînd, fraudulos, cîteva sute de hectare de pădure. Răchiţenii erau pe atunci, 99%, analfabeţi, aşa că el, ştiutor de carte, îi manevra după bunul lui plac. Satul a aflat de înşelăciunea primarului lor şi l-a dat în judecată. Cu acea ocazie, 300 de răchiţeni în opinci, unii chiar desculţi, au străbătut pe jos distanţa de la Răchiţele la Cluj (circa 80 de km), unde s-a judecat procesul. Prefectul de atunci, Dunca, spre cinstea lui, i-a ajutat pe răchiţeni. Aceştia au cîştigat procesul, iar Şuşman, din ordinul prefectului, a fost destituit pe loc din funcţia de primar. Răchiţenii l-au pus în locul lui pe Suciu Paşcu, cel care descoperise tărăşenia şi pentru care faptă Şuşman se va răzbuna cumplit, omorîndu-l în felul în care l-a omorît şi pe Petrea lui Indrei.” Autorul anexează la relatarea sa o impresionantă fotografie, cu un numeros grup de ţărani necăjiţi, dintre care unii încălţaţi cu opinci, dispuşi într-o sală somptuoasă, în jurul unui pupitru judecătoresc. Legenda pozei spune: “Răchiţeni în faţa Prefecturii din Cluj, în 1932, la procesul cu primarul Teodor Şuşman” (p. X).

Scriitorul se referă şi la asasinarea propriului său tată, de către partizanul anticomunist. “Precizez că tatăl meu, Purcel Petru, zis şi Petrea lui Indrei, ştia unde se ascund Şuşmanii, Securitatea a aflat asta, l-a arestat, l-a torturat sălbatic şi l-a obligat să semneze un angajament că va ajuta la prinderea partizanilor. Bietul om îi ducea pe securişti în diverse locuri, dar niciodată acolo unde se ascundeau partizanii, căci ştia că dacă aceştia vor fi prinşi, vor fi executaţi. Dacă ar fi vrut, tatăl meu ar fi putut determina oricînd prinderea lor, dar nu a făcut-o, fiindcă zicea «nu vreau să am moartea lor pe sufletul meu». (…) Acest Şuşman, aflînd de umblările prin munţi ale tatălui meu şi necunoscîndu-le adevăratul rost, a hotărît că acesta îi este duşman şi şi-a propus să-l lichideze, ceea ce a şi făcut. Tatăl meu avea atunci 36 de ani, mama 33 de ani şi aveau 10 copii, toţi minori. «L-a lichidat» e un fel de a spune. În realitate, Şuşman s-a comportat ca un hingher. Tatăl meu a fost dezbrăcat complet, iar Şuşman, cu un cuţit, i-a tăiat, pe viu, nasul, urechile, i-a făcut «buzunare» în piele şi a pus în ele sare pentru ca suferinţele să-i fie cît mai mari. Acelaşi lucru a făcut Şuşman şi cu un alt cetăţean, Suciu Paşcu, ceva mai tîrziu. Amîndouă cadavrele au fost aruncate într-o văgăună a munţilor, de unde nimeni nu le-a putut recupera pînă astăzi. (…) Acest Şuşman, prin felul său de a se comporta, nu era «tatăl moţilor» cum zice Marius Oprea, ci, zicem noi, «tatăl hoţilor».”

Îmi amintesc că Michael Shafir sublinia, în mod inspirat, că “în postcomunism asistăm la ciocnirea memoriilor”. În dezgheţul produs după şirul de dictaturi succesive, se creează o adevărată suprapunere de voci care urlă în suferinţă. Toate victimele resimt imperativul mărturiei, stringenţa reparaţiei morale. Uneori este inevitabil ca mesajele lor să se contrazică, punîndu-l pe cercetător în faţa unei uriaşe dileme etice. Cine o fi fost cu adevărat Şuşman? Erou anticomunist neînfricat din munţi, ucis mişeleşte de trupele de Securitate? Sau mic despot local, care şi-a escrocat fără scrupule comunitatea ce l-a investit cu încredere şi şi-a omorît în chinuri groaznice consătenii? Greu de spus limpede în acest moment.

Cum la fel de dificil este să judecăm tranşant, bunăoară, situaţia unui Ion Gavrilă Ogoranu, autor al amplului ciclu memorialistic, în şapte volume, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Cine a fost el de fapt? Înverşunat partizan anticomunist, refugiat timp de decenii prin munţi şi în viaţa subterană, propulsat de mirabilele idealuri ale cinstei şi jertfei? Sau legionar pătimaş, ce nu-şi ascundea convingerile fanatice (plasate pe cealaltă extremă!), mort şi îngropat în 2006 sub steagul verde şi cu salutul fascist al camarazilor?

Probabil că dezgroparea cadavrelor nu e suficientă pentru limpezirea judecăţilor morale asupra trecutului. Marius Oprea face un lucru foarte util, în efortul său încăpăţînat de-a scoate la suprafaţă poveşti întunecate, de crimă şi trădare. Dar, pentru un adevărat istoric, el ar avea obligaţia de-a le înfăţişa cititorilor toate aspectele încurcate ale realităţii, în întreaga lor diversitate. Tot astfel cum o minimă deontologie i-ar pretinde, fireşte, să nu-şi braconeze rezultatele ştiinţifice în scopuri militant-politice. Marius Oprea a fost un timp demnitar al statului român, în virtutea adeziunii sale la un partid politic (liberalii). Cînd partidul lui a părăsit guvernarea, Oprea şi-a păstrat o vreme postul, atacînd administraţia şi pe noii săi colegi, “din interior”. Demis din funcţie, în conformitate cu ritualul jocului democratic, arheologul şi-a dublat eforturile critice la adresa adversarilor – lucru întrutotul scontat.

Eu unul refuz totuşi să-i respect strategiile legate cu aţă albă: iei un adevăr controversat (Şuşman – bandit sau martir?), ne prezinţi un singur aspect al său, cu indiscutabilă vînă patetică, după care conchizi că primul-ministru te-a demis cu rea-credinţă, fiindcă a vrut, dragă Doamne, să blocheze cercetarea crimelor comuniste. Liberalii nu-l pot denunţa, cu neostoită indignare, pe Băsescu fiindcă a condamnat crimele comunismului doar spre a-şi face capital politic – atîta vreme cît şi Marius Oprea procedează exact la fel: îşi exploatează expediţiile istorice restitutive, pe teren, spre a izbi cu ele în plan politic. Morţii trecutului merită respectul privirii limpezi, nealterate de ceaţa pasiunilor politice ale prezentului.

 

P.S. Pînă la urmă, totuşi, cum a murit partizanul Şuşman? “Trădarea, pe care o pedepsise şi de care s-a temut, nu l-a ocolit. Adăpostit în şura lui Teodor Moldovan din Răchiţele, a fost găsit de acesta dormind acolo. Moldovan s-a dus de îndată la Securitate şi a anunţat că la el în şură doarme un om cu o armă. 18 securişti şi miliţieni au înconjurat şura şi au deschis focul. Ca măsură de precauţie, aveau cu ei şapte cîini de urmărire, astfel dresaţi, încît să atace omul. După o vreme, s-a aşternut tăcerea” – după cum ne povesteşte, cam senzaţionalist, Marius Oprea? Sau mai curînd astfel: “Auzind Şuşman de această dezlănţuire diavolească împotriva consătenilor săi, s-a hotărît să pună capăt terorii prin sacrificiul său suprem. Astfel, a venit în sat, s-a adăpostit în şură şi a trimis un copil cu un bilet la miliţie, informînd unde se află. Securiştii au năvălit ca la un atac împotriva unei mari formaţii inamice şi au găsit… un Om, care se împuşcase” – după cum ne comunică ziaristul Virgil Lazăr?