Laszlo Alexandru

 

ALESSANDRO MANZONI VĂZUT AZI

            Aş încerca, în expunerea de faţă, să vă prezint o mică sinteză, care să spună cîte ceva, pe scurt, pentru toată lumea. Voi începe cu biografia lui Alessandro Manzoni. Scriitorul se naşte în 1785 la Milano, într-o familie nobilă, formată din contele Pietro Manzoni şi Giulia Beccaria, fiica unui important iluminist italian, Cesare Beccaria. Din această origine duală, cîte ceva se va regăsi la viitorul autor: înfăţişarea aristocratică, precum şi trăsăturile iluministe ale gîndirii şi ale creaţiei. Părinţii se despart la scurt timp, ba circulă chiar un zvon – dar să rămînă între noi! – că bătrînul conte nu era tocmai tatăl băieţelului, ci doar soţul mamei. Flăcăul urmează studii în diverse internate religioase, lipsit de afecţiunea unei familii închegate. Mama lui se stabileşte la Paris şi devine partenera contelui Carlo Imbonati, un nume care va fi important, căci va fi pomenit mai apoi în creaţia scriitorului. În 1805, se mută şi Alessandro la Paris. Cunoaşte aici mediul cultural romantic francez. Are o bună stăpînire a ultimelor achiziţii culturale europene, care ştim că fierbeau în creuzetul parizian. În 1808 trăieşte o poveste de dragoste, încheiată cu o căsătorie, cu Enrichetta Blondel, marea iubire a vieţii lui, care îi va dărui zece copii. A fost un tată prolific. În 1810 survine un moment foarte important al biografiei sale spirituale, convertirea. Manzoni era mai degrabă un tînăr zvăpăiat, însă ajuns la această graniţă, abia ieşit din adolescenţă, se confruntă cu o criză religioasă puternică şi trece la catolicism, împreună cu soţia, ba chiar şi cu mama, pe care o atrage spre noua cale a credinţei. În intervalul 1810-1833, deci de-a lungul a douăzeci şi trei de ani, îi mor majoritatea copiilor, iar în ‘33 îi moare şi soţia. Are o viaţă sentimentală extrem de dureroasă şi frămîntată, iar acest lucru se va reflecta în scrisul său.

În 1837 se recăsătoreşte pentru scurt timp. Şi a doua soţie va pieri. Este ales în 1848 în parlamentul din Piemonte, dar refuză, fiindcă are o fire mai retrasă, probabil datorită acestor tragedii personale prin care a trecut. Refuză militantismul public. Ceea ce are de spus, în legătură cu istoria sau cu politica în mijlocul căreia trăieşte, o spune prin scrierile sale. În 1860 este numit senator al Regatului Italiei.           Dacă tot am pomenit latura socială şi istorică a existenţei scriitorului, să amintim că ne aflăm în Risorgimento, perioada care pregăteşte şi îndeplineşte unitatea statului italian. Intelectualii se implică în politică. E ca un fel de “paşopt” de pe la noi. Nu întîmplător, istoriile, cea română şi cea italiană, de multe ori au mers în paralel. Aşa cum Kogălniceanu ori alţi intelectuali români s-au antrenat în frămîntările vremii, împinşi de idealurile patriotice, la fel o face şi Manzoni, dar prin scrierile sale. El dobîndeşte o faimă indiscutabilă, este recunoscut de toţi, fără a frecventa neapărat societatea. Este o personalitate mai curînd discretă şi venerată. Moare tot la Milano, în 1873, la o vîrstă înaintată. Originea lui milaneză putem bănui că şi-a pus o amprentă hotărîtă şi asupra creaţiei sale. Căci milanezii îmi par a fi oarecum mai sobri, formalişti şi rezervaţi.

          În ce priveşte opera sa, aş vrea să punctez direcţiile în care ea se manifestă. Alessandro Manzoni a scris mai întîi poezii. In morte di Carlo Imbonati este un poem de tinereţe, cînd adolescentul rămîne impresionat de moartea partenerului mamei. Inni Sacri este un ciclu de cinci poezii religioase, redactate după convertirea sa. Marzo 1821 este o odă istorică. Autorul e fascinat de figura lui Napoleon şi îi închină o odă, la moartea acestuia, 5 Maggio. Pe urmă desfăşoară o semnificativă activitate de creaţie teatrală, materializată în două tragedii istorice: Il conte di Carmagnola şi Adelchi, asupra cărora nu insist acum. Are un şir de scrieri teoretice, care de asemeni e util să fie amintite: Osservazioni sulla morale cattolica, în 1819 (perioada conversiunii religioase) şi două scrisori deschise, cu valoare de manifest, de scrieri programatice privitoare la regulile de creaţie în noul curent cultural: Lettre à M. Chauvet (1823) şi Lettera sul Romanticismo (1823).

Să venim acum la capodopera lui, romanul Logodnicii, care a avut trei variante succesive de redactare. A fost reluat şi stilizat între anii 1821 şi 1842. A existat o primă versiune, Fermo e Lucia, de care autorul a fost nemulţumit şi pe care a rescris-o în a doua, iar apoi în a treia versiune. Ce diferenţă era între ele? De ce a simţit Manzoni nevoia să-şi refacă romanul? Scriitorul nu era încîntat de unele soluţii estetice, dar mai ales în ce priveşte limba pe care o folosise. Era o italiană din nord, incluzînd diverse neologisme, precum şi elemente locale. Se impunea, în acel context revoluţionar, risorgimental, de care am pomenit, crearea unei opere de sinteză. Pe-atunci nu era televiziunea, care să anunţe lumea la Telejurnal să vină în piaţă, că e revoluţie. Lipsea efectiv o sursă credibilă, culturală în primul rînd, care să “lege”, să omogenizeze Italia, o ţară mai degrabă lungă, decît lată, geografic vorbind, cu mari deosebiri lingvistice, temperamentale şi mai ales dialectale, între nord, centru şi sud. Pentru a pregăti – inclusiv ca mentalitate, ca spiritualitate – acea unitate politică naţională ce se prefigura, Manzoni a simţit nevoia de-a crea o capodoperă literară, citită de toţi. Fiindcă e vorba inclusiv despre un roman de aventuri, cu “bătaie”, cu suspence. Dar trebuia scris într-o limbă literară, accesibilă tuturor. Autorul inclusese iniţial numeroase particularităţi nordice. Însă era necesară o soluţie intermediară, mai fericită. Aşadar Manzoni se stabileşte pentru o vreme mai spre centru. Florenţa era leagănul expresiei literare, unde se afirmaseră cei trei mari fondatori, Dante, Petrarca şi Boccaccio, care au constituit practic italiana artistică. Manzoni merge şi el la Florenţa, stă acolo un an, reînvaţă italiana de la florentini şi îşi rescrie cartea, tocmai pentru a-i conferi supleţea estetică atît de necesară, în acele momente istorice. Aşadar este un document nu numai literar, ci chiar politic şi istoric, romanul Logodnicii, are o mare importanţă inclusiv sentimentală, pentru italieni, şi trebuie să înţelegem acest aspect.

          Să intrăm în evocarea succintă a personajelor şi a situaţiilor. Personajele sînt construite într-un mod destul de previzibil, şi anume în antiteză. Există unele pozitive şi altele negative. Îi avem, de-o parte, pe Renzo şi Lucia. Sînt doi tineri ţesători, muncitori, oameni simpli, care nu doresc decît să se căsătorească. Alături de ei stă mama Luciei, Agnese, care e un personaj “de sprijin”, le dă sfaturi, îi însoţeşte în unele aventuri, are anumite mici iniţiative etc. Pe de altă parte, apare preotul Don Abbondio, parohul satului. Şi el are o slujnică, Perpetua, care îl susţine pe contrapanta acţiunii. Unde se iveşte problema? (Pe scurt, pentru a nu-i plictisi pe cei care cunosc deja romanul.) Cei doi tineri vor să se cunune, dar se interpune Don Rodrigo, un boiernaş local, care şi-a pus ochii pe Lucia. El face un pariu cu un văr de-al lui că o va cuceri cu uşurinţă. Don Rodrigo îşi trimite ostaşii la preot, cu ordinul expres ca acesta să nu oficieze căsătoria, să împiedice neapărat uniunea dintre cei doi. Preotul este un mare fricos. Ştie că are o datorie de îndeplinit. Dar totodată e îngrozit de ce-ar putea să păţească din partea boierului. Şi atunci nu le zice tinerilor “nu” pe faţă, dar îi tot amînă, îi evită, fuge de ei. Renzo şi Lucia, refuzaţi de Don Abbondio, ajung la Fra Cristoforo, care e figura acţionînd oarecum ca o “contrapondere” de imagine ecleziastică pentru Don Abbondio. Este un călugăr franciscan extrem de devotat, generos, cu spirit de sacrificiu, care îi ajută, îi adăposteşte chiar, noaptea, în mănăstirea unde se află. Le dă diverse sfaturi, cum să fugă de-acolo, pentru că sînt în mare primejdie. E mai bine pentru ei să părăsească locurile acelea blestemate. Iar apoi acţiunea se “desface”. De unde eram la început doar în împrejurimile tîrgului Lecco, pe malul lacului Como, în nordul Italiei, cei doi tineri se refugiază în zone diferite: Renzo la Milano şi Lucia la Monza, într-o mănăstire.

          Povestea merge mai departe, pe acelaşi tipar ferm al personajelor pozitive şi al celor negative. Dar situaţia particulară a unui cuplu de ţărani simpli şi oneşti e depăşită, prin deschiderea spre o tot mai amplă galerie de indivizi şi ţinuturi geografice. Lucia, care a fugit la Monza, la mănăstire, este aşteptată acolo de Gertrude, stareţa plină de personalitate. Aceasta ne apare iniţial ca o prezenţă pozitivă, căci îi dă fetei găzduire, e impresionată de povestea ei, cînd află că e victima abuzurilor etc. În acel moment autorul opreşte însă firul epic principal şi introduce o lungă poveste parentetică, legată de situaţia acestei Gertrude şi ce anume se întîmplase cu ea, pînă atunci. Era vorba despre o tînără nobilă, a doua născută într-o familie cu vază. Fusese îndepărtată din casă, fiind înşelată, dusă de nas, de către părinţii ei care nu voiau să-şi disipe moştenirea. A sfîrşit astfel în mănăstire. Dar nu de o sinceră adeziune religioasă era vorba, în asemenea circumstanţe, iar Gertrude devine o mică ranchiunoasă, se transformă într-o nesuferită. Este sedusă, în mănăstire fiind, păcătuieşte cu un admirator ocazional şi, pentru a-şi ascunde fapta reprobabilă, ajunge pînă la crimă. O omoară pe una dintre colegele care i-au descoperit taina. Gertrude ne pare aşadar, la început, ca fiind personajul ocrotitor, care o întîmpină afectuos pe Lucia, dar apoi trece de partea cealaltă a baricadei, pentru că efectiv o predă duşmanilor pe tînăra fată. Stareţa trădează, cu cinism, încrederea naivă a protagonistei. Apar astfel marile convertiri. Nu numai că avem personaje pozitive şi negative, dar unul şi acelaşi om care, iniţial, părea pozitiv, devine apoi negativ.

          Există însă şi conversiunea inversă. Cui i-o predă Gertrude pe Lucia? Unui nobil încă şi mai puternic din ţinut, Innominato. (În versiunea română s-a tradus prin “Cel-fără-nume”, o opţiune cam stîngace a lui Alexandru Balaci.) Acest Innominato este un nobil mai mare decît Rodrigo. Boiernaşul local, din Lecco, văzînd că-i scapă prada, îi ceruse ajutorul unui nemernic mai influent. Abuzurile se comiteau, şi pe vremea aceea, tot în funcţie de “jurisdicţie”. Rodrigo, vrînd să-şi urmeze orgoliul şi instinctele, i se adresează prin urmare acestui Innominato, care e un boier atît de important, din regiunea Monza, încît autorul nici nu îndrăzneşte, vezi Doamne, după două sute de ani, să-i scrie în roman numele adevărat. (O înduioşătoare manevră epică, fireşte.) Innominato vrea să-l ajute pe Rodrigo, aşadar iată-l ca tip negativ, furînd-o pe Lucia de la Gertrude. Însă, lovitură de teatru! Lucia ajunge în castelul detestat al marelui bandit, iar acolo Innominato are o criză de conştiinţă, este cutremurat de puritatea şi nevinovăţia adolescentei şi hotărăşte – inclusiv pe baza unor mustrări de conştiinţă prealabile – să îşi schimbe viaţa. Merge să-l întîlnească pe Cardinalul Borromeo, una dintre figurile cele mai luminoase din roman. Se azvîrle la picioarele personajului carismatic, îşi mărturiseşte păcatele, îşi pune toată averea, toată puterea şi toţi soldaţii în slujba Binelui. Iată-l pe ticălosul Innominato cum trece “dincolo” şi devine pozitiv.

Lucrurile avansează sub forma aceasta duală. Aici e şi un mic schematism al romanului. Anumite acţiuni sau situaţii din Logodnicii pot fi deja percepute ca fiind uşor depăşite. Eu nu mai cred, în ziua de azi, că unii oameni sînt doar buni, iar alţii sînt doar răi. Sau că marile metamorfoze se produc peste noapte, în mod radical. Am impresia că adevărul stă, de foarte multe ori, undeva pe la mijloc. Manzoni a schematizat oarecum lucrurile. Sigur că sîntem în perioada romantică, prin anii 1800. Artiştii romantici plănuiau coliziuni radicale, pentru a provoca scîntei, să-şi impresioneze publicul. Aşadar aveau nevoie de o asemenea dispunere contrastantă. Dar, din acest motiv, opera suferă pe alocuri în planul verosimilităţii.

Însă are de cîştigat romanul în ceea ce priveşte amplificarea treptată a acţiunii în spaţiu. Vă spuneam că pornim de la doi tineri care vor să se căsătorească. Ne aflăm la Lecco şi în împrejurimile acelui tîrg. Unul pleacă la Milano, şi atunci avem ample descrieri ale oraşului surprins în momentele unei rebeliuni, cînd sărăntocii vor să-i omoare pe bogătaşi, să le confişte pîinea, pentru că e foamete mare, sau cînd apare o teribilă epidemie de ciumă. Cunoaştem de asemeni Bergamo şi ţinutul Veneto, unde se refugiază mai apoi Renzo. Dar avem şi situaţia de la Monza, ne este descrisă viaţa la mănăstire, într-un alt punct al Italiei. Vedem apoi întreaga Lombardie, traversată de armatele franceze care vin să-i izgonească pe spaniolii ocupanţi. Treptat, de la un capitol la altul, de la un conflict la celălalt, lucrurile “se deschid”. De la banala situaţie în care “un băiat iubea o fată”, perspectiva se amplifică şi putem privi un întreg secol, o parte de ţară care se înfăţişează la picioarele noastre.

          Intenţia mea nu e să vorbesc aici ca la şcoală, unde e important să zici numai de bine: toţi scriitorii au fost mari, toate operele au fost geniale. Aş vrea să luăm în considerare şi părţile ceva mai umbrite, greoaie, din Logodnicii. Vă ziceam de această dispunere permanent duală a personajelor şi de convertirile lor spectaculoase. Mi se pare cam discutabilă o asemenea construcţie. De asemeni trebuie amintită o problemă care ţine de structura romanului. Autorul sare pe neaşteptate, dintr-un punct geografic în altul, de la o acţiune la alta, de la un personaj la celălalt, riscînd să provoace confuzii: de la Lecco la Milano, dar şi la Monza, dar pe urmă la Bergamo etc. Sau neprevăzutele paranteze ample, care suspendă firul principal şi îi şubrezesc omogenitatea. După situaţia celor doi tineri îndrăgostiţi şi a aventurilor trăite de ei, o urmărim cu privirile pe Lucia, care ajunge la mănăstire. Însă aici autorul, pe neaşteptate, întrerupe acţiunea centrală şi, pe cîteva zeci de pagini, ne relatează povestea Gertrudei. Tot astfel procedează şi atunci cînd acţiunea ajunge în dreptul lui Innominato. Sînt nişte excrescenţe care opresc mersul romanului şi îl ostenesc pe cititor. Manzoni mai e şi scriitorul foarte manierat stilistic, cu o mare amplitudine lexicală. Ceea ce ne-ar putea spune în cinci vorbe, de multe ori ne deapănă într-o frază de douăzeci de cuvinte. Asta poate fi obositor.

Dar nu numai lucrurile şubrede se cuvin rostite şi cunoscute. Aspectele pozitive trebuie de asemeni subliniate. Şi anume faptul că avem de-a face cu un roman istoric. Situaţia din Seicento este însă doar un pretext pentru ca scriitorul să ne prezinte realităţi general-umane, sentimente, conflicte şi o tensiune de natură etică. Autorul îşi îndreaptă atenţia către destinul oamenilor mărunţi. Spre deosebire de alte romane istorice, care urmăreau faptele unui rege, ale unui prinţ sau ale unui Papă care a influenţat istoria, Manzoni nu de aceştia e interesat. (Există, ce-i drept, unul, cardinalul Borromeo, care a trăit realmente la Milano.) Manzoni descoperă un alt tip de personaj: omul modest, umil, care n-a lăsat urme culturale atestate. Nu marea vedetă, care s-a izolat de ceilalţi şi a influenţat soarta colectivităţilor, ci individul de lîngă noi. Prin aceasta, romancierul prefigurează, de pildă, o direcţie magistrală de cercetare a secolului XX, istoria mentalităţilor, care tot astfel se apleacă asupra destinelor marginale şi a detaliilor vieţuirii cotidiene.

Este interesant de subliniat o tensiune asupra căreia poate că s-a insistat mai puţin. Pe de o parte Manzoni este un iluminist, chiar dacă vine, cronologic, pe la sfîrşitul acestei mişcări de idei. El crede insistent în evoluţia, în ameliorarea omului. Dar Manzoni este, în mod covîrşitor, un romantic, ba chiar e considerat unul dintre cei mai semnificativi romantici italieni, alături de Leopardi. Unde anume? Autorul este conştient de limitele raţiunii. Excesele acesteia au condus la Revoluţia franceză din 1789, cu măcelul şi dezastrele care s-au produs. Iată că raţiunea, singură, nu e suficientă, mai trebuie şi altceva. Ce anume? Ei bine, credinţa! Atunci cînd noi, oamenii, gîndim, sau planificăm în perspectivă, putem fi nişte ticăloşi. De multe ori planurile noastre sînt nu tocmai curate şi oneste. Însă există cineva, acolo sus, care are grijă ca destinul lumii să evolueze într-o direcţie pozitivă, luminoasă, iar acest cineva este Dumnezeu. Greşesc aceia care îşi închipuie că omul este singurul stăpîn al destinului său. Cineva acolo sus îl lasă doar să pară stăpîn, pentru a-l pune la încercare, ca să se dea fiecare pe faţă, să se arate cît e de ticălos sau de virtuos.

Dumnezeu pe cei ticăloşi îi va pedepsi, spune Manzoni, iar pe cei virtuoşi îi va răsplăti. Vedem că pe măsură ce romanul avansează, netrebnicii pier. Gertrude moare, Don Rodrigo moare pe final, îmbolnăvit de ciumă. În schimb Innominato se converteşte, trece în tabăra cea bună şi trăieşte, continuă să facă gesturi frumoase. Pe rînd, cei răi sînt pedepsiţi de-o mînă invizibilă, de sus, care ţine balanţa. Să nu credem că acest echilibru nu există şi că noi putem face chiar totul. Pe moment, da. Avem liberul arbitru. Dar pe durată medie şi lungă, cîntarul se reglează, iar cei răi sînt sancţionaţi. Aceasta este, în opinia mea, una dintre învăţăturile etice reconfortante şi impresionante ale romanului Logodnicii. Atunci cînd oamenii sînt prea mici, sînt călcaţi în picioare de abuzurile celor puternici ai zilei, ei trebuie să spere în continuare, să se roage. Iar dreptatea va veni.

Justiţia nu e desigur un lucru spontan: s-a produs o ticăloşie şi, în secunda următoare, ea este remediată. Dumnezeu nu acţionează ca o minge de ping-pong. El are proiecte lungi şi, de multe ori, ne pune la încercare, prin nedreptăţile şi silniciile pe care ne lasă să le îndurăm, ca să vadă dacă merităm apoi să fim mîntuiţi. Vă spuneam că Alessandro Manzoni este un autor profund credincios, iar Logodnicii este un roman creştin. Putem considera această carte, în ansamblul său, ca o importantă lecţie de optimism şi demnitate umană. Chiar dacă acum, pe moment, simţim că ni s-a făcut o injustiţie, că am fost furaţi, am fost minţiţi, ori că soarta noastră a fost deviată, nu trebuie să ne pierdem speranţa şi credinţa. Tinerii aceia inocenţi nu s-au putut cununa, au fost constrînşi să fugă în exil, să asiste la o răscoală populară explozivă, să îndure capriciile periculoase ale unor aristocraţi care doar se prefăceau că-i protejează, au văzut numeroase morţi violente, au cutreierat jumătate de Italie, s-au regăsit într-un lazaret printre ciumaţi, la fel de îndrăgostiţi ca odinioară, dar mai bogaţi sufleteşte. Pînă la urmă s-au căsătorit totuşi, pentru că cineva a vrut astfel: Destinul, care este Providenţa, care este mîna lui Dumnezeu. Există în lume echilibrul ţinut de Cel de Sus, în care trebuie să ne păstrăm credinţa.

Nu în ultimul rînd, romanul Logodnicii este şi o meditaţie asupra valorilor democraţiei şi ale respectului uman. Manzoni este unul dintre artiştii care ne învaţă să nu ne pierdem firea, căci dreptatea există şi ea este pe cale de-a se face. Iar binele şi răul nu depind de poziţia socială ori de vremelnicele demnităţi ale cuiva, ci constituie instrumente de căpătîi în evaluarea oamenilor care ne înconjoară.

Voi încheia cu un citat semnificativ, care pe mine m-a impresionat, din Logodnicii, romanul acesta de referinţă al literaturii italiene. La un moment dat, după vreo 400 de pagini şi cîţiva ani amarnici care au trecut din viaţa tinerilor ce nu s-au cununat iniţial, pentru că preotul lor nu şi-a făcut datoria, cardinalul Borromeo are o întîlnire cu parohul Abbondio şi îl ia la rost. De ce nu ţi-ai respectat obligaţiile? Preotul recunoaşte: mi-a fost frică. Îmi puteam pierde viaţa; n-am avut curaj. Atunci cardinalul îl dojeneşte cu aceste cuvinte, care constituie un reproş, dar ne oferă tuturor şi o importantă învăţătură de minte: “Fără îndoială, nu vei fi întrebat niciodată dacă i-ai silit sau nu pe cei puternici să-şi facă datoria, căci nu ţi-au fost date nici chemarea, nici mijloacele pentru aceasta. Dar vei fi întrebat dacă ai folosit mijloacele care-ţi stăteau în putere ca să faci ceea ce era de datoria dumitale, chiar atunci cînd cei tari ar fi avut îndrăzneala să te oprească”.

Pasajul pare cam baroc, poate prea întortocheat pentru urechile noastre, ale celor din secolul XXI. Dar îl putem transpune mai simplu, pe gîndirea de-acum. Nu de puţine ori noi, cei de jos, avem impresia că aşa merge lumea: toţi mint, toţi fură. Acum ce-o să fac? Mint şi eu, fur şi eu, dacă ăsta e sistemul! Dar vine Manzoni şi ne spune: să nu credeţi că aşa e situaţia! Tu, cel mic, nu-i poţi impune unuia de sus să fie onest, să-şi facă treaba. N-ai această putere! Tu n-ai cum să tragi la socoteală pe cineva care se află deasupra ta. Societatea e structurată ierarhic, clar, fiecare se află acolo unde l-a plasat soarta, sau diversele împrejurări. Tu, de jos, nu ai această cădere şi nu ai mijloacele pentru a-l obliga pe un “superior” al tău să-şi facă datoria. În schimb ai altceva la îndemînă. Unde ai puterea să acţionezi, acolo ai obligaţia de-a fi corect! Pentru că, în acel perimetru, nu ei au autoritatea. Acolo unde este cîmpul tău de acţiune, trebuie să-ţi îndeplineşti cinstit obligaţiile, cu întregile tale puteri.

În opinia mea, acesta ar fi un mesaj fundamental pentru noi, pe care-l avem de preluat de la Alessandro Manzoni. Să avem detaşarea, seninătatea, de-a trece peste unele aspecte, poate datate, din romanul Logodnicii. Şi, pe de altă parte, să ne ştim îmbogăţi cu importantele gînduri filosofice, estetice şi umane ale acestui mare scriitor european.

 

(Conferinţă susţinută la Biblioteca Judeţeană “Octavian Goga”

din Cluj-Napoca, 8 aprilie 2010,

la celebrarea a 225 de ani de la naşterea lui Alessandro Manzoni)