Laszlo Alexandru

 

DESPĂRŢIRE DE ION SOLACOLU



Aflu cu imensă durere că s-a stins din viaţă, la Dietzenbach, scriitorul Ion Solacolu, preşedintele Cercului Democrat al Romānilor din Germania. Īn discreţia şi demnitatea sa consecventă, a reprezentat pentru mine, īn primii mei ani de publicistică, un important punct de referinţă.

Solacolu a tipărit īn ţară, după schimbarea de regim, unele cărţi cu profil politologic: Inconsistenţa miturilor (īn colab. cu Stelian Bălănescu), 1995; Schimbarea alianţelor Romāniei. De la Titulescu la Antonescu (īn colab. cu Gheorghe Barbul), 1996; Marea farsă a secolului: fascismul bolşevic. O discuţie despre stīnga şi dreapta politică, 1996. Īnsă marea sa realizare a constat mai ales īn editarea, din Germania, timp de vreo douăzeci de ani, a revistei Dialog. Aici au publicat, īn condiţiile deplinei urbanităţi şi libertăţi de expresie, lideri de opinie ai exilului romānesc: Ion Raţiu, Radu Cāmpeanu, Neagu Djuvara, Dinu Zamfirescu, Mircea Ionniţiu, Ileana Vrancea etc., precum şi personalităţi culturale semnificative: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Virgil Nemoianu, Norman Manea, S. Damian, Mircea Iorgulescu etc.

Revista Dialog a inclus, din octombrie 1982, un Supliment pentru literatură, cultură şi educaţie, redactat de Ion Solacolu īn colaborare cu Ion Caraion, iar īntre 1988 şi 1992 un Caiet de literatură, redactat de I. Negoiţescu. Tot aici s-au publicat, īn premieră absolută, manuscrise de mare importanţă literară, cum sīnt romanele Din calidor şi Patimile după Piteşti de Paul Goma (“īn dactilografierea autorului”), ori Straja dragonilor, fragmente autobiografice de o şocantă sinceritate, redactate de I. Negoiţescu īnaintea decesului. Īn estimările realizate de īnsuşi Ion Solacolu, “statistic privind lucrurile, din revista Dialog au apărut peste 200 de numere (numărul standard avea īntre 16 şi 32 de pagini), din Suplimentul pentru literatură, cultură şi educaţie, care nu mai apare de cīţiva ani, 72 de numere, din Caietul de literatură, 34 de numere. Īn plus am mai editat pentru Ion Caraion, cu menţiunea «apărut īn colecţia Dialog», zece numere din revista lui internaţională de poezie Don Quichotte, pe care el o redacta la Lausanne iar eu o culegeam şi multiplicam la Dietzenbach”.

Revista Dialog, rodul strădaniei sale solitare, era redactată, dactilografiată, multiplicată şi īncopciată. Fiecare exemplar era pus īn plic şi expediat, gratuit, pe adresa unor intelectuali şi exilaţi de limbă romānă, stabiliţi cu domiciliul pe toate continentele. Abia īn ultimii ani, publicaţia a īnceput să fie culeasă şi tehnoredactată pe computer, iar printre destinatarii săi au fost incluşi unii scriitori din Romānia.

Am descoperit-o pe la jumătatea anilor ‘90, cīnd primind eu īnsumi un exemplar prin poştă, am rămas uimit de consistenţa periodicului şi m-am simţit obligat să-i mulţumesc editorului pentru amabilitate. S-a născut de-aici o īntinsă corespondenţă, ulterior consolidată īntr-o impecabilă prietenie. Poate că eram eu atunci la vīrsta elanurilor şi a descoperirilor indignate, pe care el īncerca, din ipostaza senectuţii amare, să le tempereze ori să le expliciteze. Fragmente din aceste schimburi de idei am inclus, cu acordul său, īn volumul meu Orient Expres. Mi-a stat aproape cu iniţiativele, sugestiile şi semnătura sa atunci cīnd am avut, īmpreună cu amicul Ovidiu Pecican, ideea de-a lansa pe internet revista E-Leonardo.

L-am invitat aici, auzind că are intenţia să doneze, la trei biblioteci diferite din ţară, colecţia completă a revistei Dialog. Am dirijat una dintre donaţii către B.C.U. Cluj. S-a organizat şi un simpozion festiv, cu luări de cuvīnt despre semnificaţia şi consistenţa exilului cultural romānesc, despre poziţia relevantă a Dialogului pe baricadele luptei īn favoarea democraţiei. Au intervenit prof. Doru Radosav, Adrian Marino, Laszlo Alexandru, Ion Solacolu, Mircea Popa, alţi participanţi din sală. Discuţiile, substanţiale, au fost publicate īn E-Leonardo, nr. 5/2004.

Cu aceeaşi ocazie, Ion Solacolu a fost invitat de Ovidiu Pecican spre a li se adresa studenţilor care cercetau problemele de europenistică şi de evoluţie democratică pe continentul nostru frămīntat. Nu se putea găsi un vorbitor mai avizat pe tema care se suprapunea, de fapt, peste īnsăşi traiectoria meditaţiilor sale.

Am avut şi ocazia unei discuţii mai apropiate cu Ion Solacolu. Absolvise o facultate cu profil tehnic, obţinuse un doctorat īn specialitate. Avea o carieră promiţătoare īn Romānia şi un drum limpede trasat, de pe care ar fi trebuit să lipsească surprizele. Dar n-a mai suportat, văzīnd paranoia ceauşistă care se dezlănţuia. După eşecul Mişcării Goma, din 1977, a hotărīt să plece definitiv cu familia īn Germania, pentru a le da copiilor săi o nouă şansă. Era bine acolo, fiindcă erau īmpreună, dar gīndul lui se īntorcea mereu spre Romānia. Avea deja peste 40 de ani īn momentul dezrădăcinării. Nu s-a putut adapta niciodată cu adevărat la cultura germană, limba o vorbea greoi, cu ezitări şi apatie. Nu-şi găsea nicăieri de lucru, devenise “gospodina” casei, īn timp ce soţia lui, copiii īşi urmau drumul īn viaţă (la servicii īndepărtate, cu navetă, la şcoli şi facultăţi).

I-a venit ideea de a-şi transforma singurătatea şi interesul constant pentru realităţile romāneşti īntr-o formă de comunicare cu ceilalţi exilaţi, care īi īmpărtăşeau nostalgia. A preluat revista Dialog, la īnceput practic doar cīteva foi dactilografiate, multiplicate şi īmpărţite printre cunoscuţi. Apoi cercul cititorilor s-a extins treptat – spre alte ţări, spre alte continente. Se impunea o sursă de finanţare constantă, pentru această pasiune bizară (hīrtia, tonerul, plicurile, timbrele etc.). Dar nimeni nu-i oferea un loc de muncă.

A studiat situaţia din mica localitate germană unde se stabilise şi a constatat că puţinii locuitori aveau o diversificată arie de interes pentru presă (ziare locale, ziare naţionale, reviste ilustrate, de modă, de grădinărit, de cinema, cu apariţii săptămīnale, lunare etc.). Toate trebuiau să le parvină dimineaţa abonaţilor la uşă, pe cīnd īşi sorbeau cafeluţa. Īnsă lipsea cel care să presteze acest serviciu. Aşa că a inventat el noua meserie. Veneau noaptea baloţii cu presă, īmpachetaţi en gros, aduşi cu trenul ori camionul. El locuia īntr-o casă cu gard scund şi curte īncăpătoare. Cutiile şi sacii īi erau aruncaţi, din mers, peste gard, după miezul nopţii. Strīngea, desfăcea şi sorta totul, īn liniştea locuinţei adormite. Apoi făcea cu mare precizie cīte un mănunchi, din gazeta locală, regională şi naţională, revista de profil etc. pentru fiecare locuitor īn parte, īn funcţie de gusturile şi abonamentele oamenilor. Īn zorii zilei, īşi lua bicicleta şi străbătea uliţele pustii, azvīrlindu-i fiecăruia peste gard, īn pragul casei, ziarele solicitate. Pe cīnd pedala īn aerul rece al dimineţii, inginerul chimist din Romānia, cu un strălucit doctorat īn specialitate, nici măcar nu considera că noua lui ocupaţie constituie o nedreptate.

Iar asta a durat aproape zece ani. Cīnd a ajuns să citească prin sat contoarele de gaz ale locuitorilor, a luat-o ca pe o promovare profesională: īn sfīrşit putea să doarmă şi el noaptea. Da-da, a fost un solitar pur-sīnge acest Ion Solacolu, care şi-a plătit īncăpăţīnarea de a-şi menţine dreaptă şira spinării cu broboane de sudoare nobilă. Doar el īşi va fi ştiut gīndurile, īn fundătura spre care l-a īmpins istoria. Mie mi-a povestit toate acestea oarecum īn treacăt, cu jumătate de gură, parcă era vorba de altcineva, īn timp ce privea distrat clădirile somptuoase ale Clujului, pe ale cărui străzi ne plimbam agale. Astăzi, cīnd ştiu că el nu mai este, simt cum mă strīnge o gheară-n piept. Dumnezeu să-l odihnească!

 

P.S. Am o singură poză cu Ion Solacolu, pe care am făcut-o eu īn biroul lui Ovidiu Pecican. Venit īn vizită īmpreună cu doamna Liana Solacolu, cei doi soţi admiră cu amuzament noul manual de istorie, al cărui nonconformism stīrnise deja valuri de praf şi cenuşă. Eram īn 1999.

 

Liana Solacolu - Ovidiu Pecican - Ion Solacolu