Laszlo Alexandru

 

DESPĂRŢIRE DE ION SOLACOLU

Aflu cu imensă durere că s-a stins din viaţă, la Dietzenbach, scriitorul Ion Solacolu, preşedintele Cercului Democrat al Românilor din Germania. În discreţia şi demnitatea sa consecventă, a reprezentat pentru mine, în primii mei ani de publicistică, un important punct de referinţă.

Solacolu a tipărit în ţară, după schimbarea de regim, unele cărţi cu profil politologic: Inconsistenţa miturilor (în colab. cu Stelian Bălănescu), 1995; Schimbarea alianţelor României. De la Titulescu la Antonescu (în colab. cu Gheorghe Barbul), 1996; Marea farsă a secolului: fascismul bolşevic. O discuţie despre stînga şi dreapta politică, 1996. Însă marea sa realizare a constat mai ales în editarea, din Germania, timp de vreo douăzeci de ani, a revistei Dialog. Aici au publicat, în condiţiile deplinei urbanităţi şi libertăţi de expresie, lideri de opinie ai exilului românesc: Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Neagu Djuvara, Dinu Zamfirescu, Mircea Ionniţiu, Ileana Vrancea etc., precum şi personalităţi culturale semnificative: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Virgil Nemoianu, Norman Manea, S. Damian, Mircea Iorgulescu etc.

Revista Dialog a inclus, din octombrie 1982, un Supliment pentru literatură, cultură şi educaţie, redactat de Ion Solacolu în colaborare cu Ion Caraion, iar între 1988 şi 1992 un Caiet de literatură, redactat de I. Negoiţescu. Tot aici s-au publicat, în premieră absolută, manuscrise de mare importanţă literară, cum sînt romanele Din calidor şi Patimile după Piteşti de Paul Goma (“în dactilografierea autorului”), ori Straja dragonilor, fragmente autobiografice de o şocantă sinceritate, redactate de I. Negoiţescu înaintea decesului. În estimările realizate de însuşi Ion Solacolu, “statistic privind lucrurile, din revista Dialog au apărut peste 200 de numere (numărul standard avea între 16 şi 32 de pagini), din Suplimentul pentru literatură, cultură şi educaţie, care nu mai apare de cîţiva ani, 72 de numere, din Caietul de literatură, 34 de numere. În plus am mai editat pentru Ion Caraion, cu menţiunea «apărut în colecţia Dialog», zece numere din revista lui internaţională de poezie Don Quichotte, pe care el o redacta la Lausanne iar eu o culegeam şi multiplicam la Dietzenbach”.

Revista Dialog, rodul strădaniei sale solitare, era redactată, dactilografiată, multiplicată şi încopciată. Fiecare exemplar era pus în plic şi expediat, gratuit, pe adresa unor intelectuali şi exilaţi de limbă română, stabiliţi cu domiciliul pe toate continentele. Abia în ultimii ani, publicaţia a început să fie culeasă şi tehnoredactată pe computer, iar printre destinatarii săi au fost incluşi unii scriitori din România.

Am descoperit-o pe la jumătatea anilor ‘90, cînd primind eu însumi un exemplar prin poştă, am rămas uimit de consistenţa periodicului şi m-am simţit obligat să-i mulţumesc editorului pentru amabilitate. S-a născut de-aici o întinsă corespondenţă, ulterior consolidată într-o impecabilă prietenie. Poate că eram eu atunci la vîrsta elanurilor şi a descoperirilor indignate, pe care el încerca, din ipostaza senectuţii amare, să le tempereze ori să le expliciteze. Fragmente din aceste schimburi de idei am inclus, cu acordul său, în volumul meu Orient Expres. Mi-a stat aproape cu iniţiativele, sugestiile şi semnătura sa atunci cînd am avut, împreună cu amicul Ovidiu Pecican, ideea de-a lansa pe internet revista E-Leonardo.

L-am invitat aici, auzind că are intenţia să doneze, la trei biblioteci diferite din ţară, colecţia completă a revistei Dialog. Am dirijat una dintre donaţii către B.C.U. Cluj. S-a organizat şi un simpozion festiv, cu luări de cuvînt despre semnificaţia şi consistenţa exilului cultural românesc, despre poziţia relevantă a Dialogului pe baricadele luptei în favoarea democraţiei. Au intervenit prof. Doru Radosav, Adrian Marino, Laszlo Alexandru, Ion Solacolu, Mircea Popa, alţi participanţi din sală. Discuţiile, substanţiale, au fost publicate în E-Leonardo, nr. 5/2004.

Cu aceeaşi ocazie, Ion Solacolu a fost invitat de Ovidiu Pecican spre a li se adresa studenţilor care cercetau problemele de europenistică şi de evoluţie democratică pe continentul nostru frămîntat. Nu se putea găsi un vorbitor mai avizat pe tema care se suprapunea, de fapt, peste însăşi traiectoria meditaţiilor sale.

Am avut şi ocazia unei discuţii mai apropiate cu Ion Solacolu. Absolvise o facultate cu profil tehnic, obţinuse un doctorat în specialitate. Avea o carieră promiţătoare în România şi un drum limpede trasat, de pe care ar fi trebuit să lipsească surprizele. Dar n-a mai suportat, văzînd paranoia ceauşistă care se dezlănţuia. După eşecul Mişcării Goma, din 1977, a hotărît să plece definitiv cu familia în Germania, pentru a le da copiilor săi o nouă şansă. Era bine acolo, fiindcă erau împreună, dar gîndul lui se întorcea mereu spre România. Avea deja peste 40 de ani în momentul dezrădăcinării. Nu s-a putut adapta niciodată cu adevărat la cultura germană, limba o vorbea greoi, cu ezitări şi apatie. Nu-şi găsea nicăieri de lucru, devenise “gospodina” casei, în timp ce soţia lui, copiii îşi urmau drumul în viaţă (la servicii îndepărtate, cu navetă, la şcoli şi facultăţi).

I-a venit ideea de a-şi transforma singurătatea şi interesul constant pentru realităţile româneşti într-o formă de comunicare cu ceilalţi exilaţi, care îi împărtăşeau nostalgia. A preluat revista Dialog, la început practic doar cîteva foi dactilografiate, multiplicate şi împărţite printre cunoscuţi. Apoi cercul cititorilor s-a extins treptat – spre alte ţări, spre alte continente. Se impunea o sursă de finanţare constantă, pentru această pasiune bizară (hîrtia, tonerul, plicurile, timbrele etc.). Dar nimeni nu-i oferea un loc de muncă.

A studiat situaţia din mica localitate germană unde se stabilise şi a constatat că puţinii locuitori aveau o diversificată arie de interes pentru presă (ziare locale, ziare naţionale, reviste ilustrate, de modă, de grădinărit, de cinema, cu apariţii săptămînale, lunare etc.). Toate trebuiau să le parvină dimineaţa abonaţilor la uşă, pe cînd îşi sorbeau cafeluţa. Însă lipsea cel care să presteze acest serviciu. Aşa că a inventat el noua meserie. Veneau noaptea baloţii cu presă, împachetaţi en gros, aduşi cu trenul ori camionul. El locuia într-o casă cu gard scund şi curte încăpătoare. Cutiile şi sacii îi erau aruncaţi, din mers, peste gard, după miezul nopţii. Strîngea, desfăcea şi sorta totul, în liniştea locuinţei adormite. Apoi făcea cu mare precizie cîte un mănunchi, din gazeta locală, regională şi naţională, revista de profil etc. pentru fiecare locuitor în parte, în funcţie de gusturile şi abonamentele oamenilor. În zorii zilei, îşi lua bicicleta şi străbătea uliţele pustii, azvîrlindu-i fiecăruia peste gard, în pragul casei, ziarele solicitate. Pe cînd pedala în aerul rece al dimineţii, inginerul chimist din România, cu un strălucit doctorat în specialitate, nici măcar nu considera că noua lui ocupaţie constituie o nedreptate.

Iar asta a durat aproape zece ani. Cînd a ajuns să citească prin sat contoarele de gaz ale locuitorilor, a luat-o ca pe o promovare profesională: în sfîrşit putea să doarmă şi el noaptea. Da-da, a fost un solitar pur-sînge acest Ion Solacolu, care şi-a plătit încăpăţînarea de a-şi menţine dreaptă şira spinării cu broboane de sudoare nobilă. Doar el îşi va fi ştiut gîndurile, în fundătura spre care l-a împins istoria. Mie mi-a povestit toate acestea oarecum în treacăt, cu jumătate de gură, parcă era vorba de altcineva, în timp ce privea distrat clădirile somptuoase ale Clujului, pe ale cărui străzi ne plimbam agale. Astăzi, cînd ştiu că el nu mai este, simt cum mă strînge o gheară-n piept. Dumnezeu să-l odihnească!

 

P.S. Am o singură poză cu Ion Solacolu, pe care am făcut-o eu în biroul lui Ovidiu Pecican. Venit în vizită împreună cu doamna Liana Solacolu, cei doi soţi admiră cu amuzament noul manual de istorie, al cărui nonconformism stîrnise deja valuri de praf şi cenuşă. Eram în 1999.