Laszlo Alexandru

 

“REZISTENŢA PRIN CULTURÔ – CINCI PARADOXURI

“Assolver non si può chi non si pente,

né pentere e volere insieme puossi

per la contradizion che nol consente”

(Dante)

 

(“Nu te poţi mîntui dacă nu te căieşti,

dar nici nu poţi să te căieşti şi să păcătuieşti,

din cauza contradicţiei ce nu ţi-o permite”).

 

 

1) Termenul de “rezistenţă prin cultur㔠n-a existat, ca atare, în timpul regimului comunist. Pot fi puricate, foarte migălos, paginile presei culturale ori ale cărţilor tipărite pe-atunci. Nu cred că se va găsi undeva acest concept enunţat, explicitat ori analizat, pînă la sfîrşitul anilor ‘80. Este vorba, de fapt, despre sintagma creată post festum, după rebeliunea anticomunistă din decembrie 1989, şi menită să justifice, în ochii publicului, pasivitatea intelighenţiei autohtone, complacerea sa cu dictatura, micile sale manevre de aranjament individual şi supravieţuire prudentă. Domnul Jourdain a vorbit zeci de ani în proză fără să aibă habar. Societatea culturală i-a ţinut piept despotismului, timp de decenii, fără s-o ştie şi fără să i-o spună altcuiva.

 

2) “Rezistenţa prin cultur㔠acreditează ipoteza că marii scriitori români n-au fost complici la instaurarea şi menţinerea dictaturii. Ei şi-au văzut de propria operă şi astfel, evitînd constrîngerile politicului, şi-au mîntuit sufletul. Dacă aruncăm însă o privire sumară peste Antologia ruşinii, adunată de Virgil Ierunca, ne cuprinde mirarea. Autori dintre cei mai reprezentativi s-au întrecut să ridice în slăvi comunismul şi pe tiranul peltic.

“Mai mare cinste pentru un scriitor nu poate fi decît de a-i putea vorbi aici, în România socialistă, fiului său, fraţilor săi, neamului său (...). Căci aici există istorie, ţara este ridicată la rang de patrie socialistă, iar omul la fiinţă a adevărului, suveran al libertăţii” (Ioan Alexandru); “Aș aminti, în acest sens, apelul adresat oamenilor de artă de către secretarul general al partidului, în urmă cu doi ani, la Expunerea la Plenara din noiembrie a Comitetului Central. (...) Nu este oare acesta rostul însuși al iniţierii întru cultură, al introducerii în spaţiul spiritual?” (Nicolae Balotă); “Dar ar trebui citate în întregime cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu, scrieri de importanţă istorică, elaborate într-un stil limpede, sobru, echilibrat, eficient. Stilul unui autor de mare clasă, nu în zadar tradus în atîtea limbi pe toate meridianele” (George Bălăiţă); “Sînt 12 ani de cînd tovarășul Nicolae Ceaușescu a preluat conducerea partidului și a statului, dar acești ani, atît de generoși în evenimente, ne-au îmbogăţit cu o experienţă enormă, ne-au arătat dimensiunile noastre reale, chipul nostru cel adevărat și forţa noastr㔠(Augustin Buzura); “Am preamărit și muntele și marea / - îmbrăţișarea lor în ţărm avid – / ci, iată-mă: îţi ‘nalţ din nou cîntarea / cu ton de slavă, luminos Partid!” (Radu Cârneci); “Prin forţa însufleţită a cuvîntului precum și prin omniprezenţa pe toate tărîmurile muncii, dînd exemplul unei neistovite activităţi și mobilizînd întreaga naţiune într-un grandios elan creator, secretarul general al Partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, se înscrie printre marii animatori ai popoarelor din toate vremurile” (Șerban Cioculescu); “Ca istoric încerc un sentiment de gratitudine faţă de încurajatoarea apreciere venită din partea celui mai înalt for politic al poporului nostru și exprimată atît de documentele sale programatice, cît și în Raportul secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu” (acad. Emil Condurachi); “Ţară mică, supusă atîtor intemperii specifice răscrucilor de drumuri, de geografie și istorie, România s-a impus prin caracterul, inteligenţa și temperamentul Președintelui ei – ca una din cele mai puternice personalităţi din cetatea naţiunilor, o imagine de unică expresivitate...” (Radu Cosașu); “Istoria a cunoscut veacuri aurite, de mare înflorire. Secolul lui Pericle, epoca lui Ludovic al XIV-lea, era elizabetană etc. Dar toate aceste perioade de splendoare magnifică și augustă erau dublate de o crasă mizerie și de atroce nenorociri, fiind generate de o orînduire subliniat iniquă. Pentru prima dată, renașterea României, ce se identifică cu Ceaușescu, ne înfăţișează o epocă de aur în care guvernează justiţia socială, libertatea umană, demnitatea insului omenesc. De aceea prosperitatea materială și eflorescenţa spirituală e [sic! - L.A.] rodul nemijlocit al omeniei, calităţii și adevărului de neînvins” (Radu Enescu); “Este de datoria factorilor educaţionali – școala și organizaţia UTC avînd în acest sens cele mai importante responsabilităţi – de a face totul pentru a accentua latura politică a personalităţii tinerilor, pentru a le dezvolta conștiinţa scopului major al societăţii noastre: construcţia etapei superioare a socialismului și trecerea treptată la făurirea comunismului în România” (Constantin C. Giurescu); “De aici mîndria unui întreg popor care, la 33 ani de la Eliberare, se simte într-adevăr stăpîn pe destinele sale. De aici și dragostea unanimă îmbrăţișînd chipul bărbatului care, în fruntea Partidului și a Statului, îi semnifică geniul creator în durata faptei de azi și în cutezanţa privirii spre viitor. De aici și gîndul și glasul care-l exprimă în vibrantă bucurie a marii sărbători: Ceaușescu-România!” (George Ivașcu); “Literatura trebuie să exprime mai puţin declamativ, dar mai profund și mai conţinut, dramatica luptă pe care naţiunea noastră o poartă pentru împlinirea unui incomparabil ideal social: comunismul” (Cezar Ivănescu); “Revoluţia culturală înfăptuită de partidul nostru a deschis larg drumul spre cultura ţărănimii. Scriitorii, în faţa unui public tot mai avid de o carte bună, vor trebui să se gîndească astfel la spusele tovarășului Ceaușescu, care a anunţat tot aici creșterea numărului de orașe din ţara noastră, evoluţia procesului social spre dispariţia deosebirilor esenţiale între sat și oraș, deci sporirea considerabilă a numărului de cititori” (Marin Preda); “Niciodată patria noastră nu s-a bucurat de un asemenea prestigiu, de o asemenea forţă a valorilor și de asemenea nobleţe a ideilor în plină expansiune, ca astăzi. (...) Partidul Comunist Român își întinde antenele către plăsmuirea de mîine a României...” (Mircea Horia Simionescu); “Sărbătorim a 60-a aniversare a scumpului nostru președinte Nicolae Ceaușescu și 45 de ani de activitate a acestui bărbat (...), cel mai muncitor dintre muncitori, cel mai ţăran dintre ţărani...” (Nichita Stănescu);  “Statul nostru este un stat socialist. Politica statului nostru reflectă vocaţia și virtuţile unui popor care, cunoscînd îndelung asuprirea socială și naţională, a ales o dată pentru totdeauna calea cea mai sigură și mai dreaptă ce face imposibilă de aici înainte întoarcerea în trecut la ceea ce era o gravă și păgubitoare nesocotire a vocaţiei lui istorice și virtuţilor sale înnăscute” (Constantin Ţoiu).

Din pasajele citate mai sus, care pot fi completate cu multe altele, se desprinde că linguşirea Partidului Comunist Român şi a Secretarului său General nu are nimic în comun cu rezistenţa faţă de Partidul Comunist Român şi Secretarul său General. Cum atît de limpede ne-o explică Dante, “nu poţi să te căieşti şi totodată să păcătuieşti, / din cauza contradicţiei ce nu ţi-o permite”.

 

3) N-a fost întocmită încă o listă a scriitorilor care ar fi practicat “rezistenţa prin cultură”. Se poate însă realiza fără eforturi, chiar şi din exemplele precedente, o rapidă enumerare a autorilor care s-au ploconit public în faţa dictaturii: Ioan Alexandru, Nicolae Balotă, George Bălăiţă, Augustin Buzura, Radu Cârneci, Șerban Cioculescu, Emil Condurachi, Radu Cosașu, Radu Enescu, Constantin C. Giurescu, George Ivașcu, Cezar Ivănescu, Marin Preda, Mircea Horia Simionescu, Nichita Stănescu, Constantin Ţoiu ş.a. Toţi aceştia nu pot sta şi-n căruţă, şi-n teleguţă; şi ca elogiatori ai Partidului şi-ai Secretarului General, şi ca rezistenţi în faţa lor.

 

4) Odată cu ieşirea la suprafaţă, în mod progresiv, a arhivelor Securităţii, se constată că o sumă de autori prestigioşi s-au îndeletnicit cu delaţionarea colegilor, în beneficiul dictaturii. E imposibil de cooptat în rîndul rezistenţilor prin cultură, bunăoară, Constantin Noica, filosoful care pleca peste hotare pentru a-i face lobby lui Ceauşescu şi care, întors din periplurile occidentale, sfătuia serviciile secrete cum să fie anihilate eforturile anticomuniste ale exilului. Nici Adrian Marino, care îşi punea prestigiul enciclopedic în slujba intereselor propagandistice externe ale regimului totalitar. Nici Mircea Iorgulescu, vorbindu-ne aluziv-subversiv despre Marea Trăncăneală şi, totodată, sub numele de cod “Dorin” şi “Mirel”, turnîndu-i la Securitate pe Bujor Nedelcovici sau Dorin Tudoran. Nici Nicolae Balotă (“Someşan”). Nici Alexandru Paleologu. Nici Ştefan Aug. Doinaş. Cu atît mai puţin Sorin Antohi.

 

5) O altă categorie de indivizi care se înghesuie la caşcavalul rezistenţei prin cultură este reprezentată de înşişi responsabilii ideologici ai consolidării comunismului. Academicianul Dan Berindei se-ntreabă direct şi ne răspunde viguros: “A existat sau nu rezistenţa prin cultură? Categoric, a existat şi fără existenţa ei cultura acestei naţiuni ar fi pierit”. Bun, asta am înţeles-o. Şi cum s-a manifestat ea? Păi, de pildă, Adrian Păunescu a stîrnit ample ecouri cu Nedreapta gramatică. Au fost apoi “filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, care au transmis către sute de mii de români realităţi care fuseseră ocultate timp de aproape două decenii”. Ba chiar şi istoricul cu pricina, “în revista Studii am publicat un articol, cu 53 de ani în urmă, în care susţineam că liberalii radicali – în frunte cu C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu – erau partizani ai eliberării clăcaşilor şi ai împroprietăririi lor, ceea ce era adevărat, dar şi opus liniei impuse de Mihai Roller”. Ca urmare a acestei formidabile îndrăzneli, Dan Berindei a fost “supus atunci criticilor Scînteii şi ale Luptei de clasă şi chiar într-un editorial al revistei în care publicasem articolul”.

Academicianul Dan Berindei, pe vremea comunismului, a avut într-adevăr o prestaţie zbuciumată. Cu o mînă a rezistat prin cultură, împingîndu-i pe clăcaşi la înaintare. Iar cu mîna cealaltă a scris numeroase note informative la Securitate, sub numele conspirativ “Băleanu”, şi l-a turnat pe propriul său fiu, plecat în Occident. Acum îi redescoperă şi-i promovează, în coasta sa, pe ceilalţi doi mari rezistenţi anticomunişti, Adrian Păunescu (artizanul spectacolelor ceauşiste omagiale, pe stadioane) şi Sergiu Nicolaescu (făurarul mitologiei naţionaliste comuniste, pe marile ecrane).

Dac㠓rezistenţa prin cultur㔠îi poate regrupa, sub aceeaşi mantie încăpătoare, pe constructorii cultului personalităţii lui Ceauşescu, pe zeloşii turnători ai Securităţii şi pe navetiştii agenţi de influenţă ai regimului comunist înseamnă că, la urma urmelor, conceptul a devenit deja atît de lax, încît a dobîndit valori de laxativ.

(iulie 2011)