Ovidiu Pecican

 

RHINOLOGIE ŞI ÎNGÂMFARE ISTORIOGRAFICĂ

            Un exerciţiu de lectură atentă la nivelul structurii intime a unui text şi, prin el, a modurilor de ordonare ale gândului găseşti rarissim astăzi în istoriografia noastră. Mi-am permis în cele ce urmează fantezia de a încerca unul, căutând să înţeleg adevărurile şi derapajele unui mod de a prezenta meseria istoricului datorat unui profesionist al condeiului. Textul pe care îl discut nu este o apariţie dintr-o revistă marginală, după cum nici autorul nu publică dintr-o poziţie cvasi-invizibilă. Dimpotrivă, domnul Sorin Lavric se bucură de graţiile zeilor zilei. L-a format sau măcar descoperit Gabriel Liiceanu, l-a adoptat, conferindu-i o rubrică permanentă de comentariu de carte, România literară a domnului Nicolae Manolescu, l-a premiat imprudent Academia Română a domnilor Eugen Simion şi Dan Berindei. Un lider de vizibilitate, deci, un nou astru în echipa celor care beneficiază de acelaşi tratament (Mircea Cărtărescu, H.-R. Patapievici, Traian Ungureanu).

Profesiunea de credinţă a unui asemenea tânăr, mult ovaţionat şi îndelung aplaudat de autorităţile momentului, merita urmărită cu stăruinţă şi de unul dintre profesioniştii domeniului căruia dl. Sorin Lavric îi dedică o scurtă artă poetică în incipitul unui articol, cu aerul că împărtăşeşte marile secrete ale artei în care a fost încurajat să creadă că excelează. Este exact ceea ce m-am străduit să fac în rândurile ce urmează. Dacă, de la o vreme, predispoziţia mea umoristică s-a accentuat este doar un semn de receptivitate, fie şi în răspăr, iscată de textul însuşi.

 

 

1. Istoricul şi empatia

 

Tocmai pentru că lucrurile sunt complexe în materie de istoriografie – dacă te iei, ca istoric, în serios şi treci de „abece”-ul meseriei cu bine –, simplificările prea drastice sunt, dintru început, cel puţin suspecte. Iată-l pe aclamatul filosof, devenit comentator de carte în România literară, premiat de Academie pentru un volum nu lipsit de merite, dar insuficient de atent la interpretări şi propulsat cam iresponsabil în fruntea producţiei de gen, pronunţându-se cu emfază despre o meserie ale cărei taine nu este încă probat irefutabil că le deţine. „Competenţa unui istoric se măsoară după câtă empatie poate arăta atunci când i se cere să se pronunţe asupra unui epoci. Empatie însemnând: flerul de a intui natura umană în spatele unei îngrămădiri de evenimente haotice. De aceea, nu câtă carte ştie îi hotărăşte rangul, ci câtă intuiţie poate dovedi în interpretarea unor lucruri deja ştiute” (Sorin Lavric, „Presimţirea viitorului”, în România literară, nr. 47, 2009).

Dacă ar fi să traduc ce spune dl. Lavric, lucrurile ar suna cam aşa: eşti un istoric competent nu dacă ai şcoală, ci dacă mergi pe ghicite, printre procese şi fapte istorice, ţintă către natura umană. Cu alte cuvinte, scopul muncii istoricului este să degajeze din noianul indistinct de lucruri, fapte, tendinţe, gânduri, impulsuri etc. partea de natural din alcătuirea umană sau ceea ce asigură pe seama speciei care suntem caracterul uman. Nu este, desigur, totuna dacă mergem pe prima variantă sau a doua. A căuta naturalul din om înseamnă să vânezi atributele animalice ale omului (instincte, afecte, preocuparea pentru hrană şi sex, agresivitatea şi frica). Unele dintre aceste obiective au stat deja şi vor mai sta în atenţia istoricilor, cei din Şcoala Analelor excelând în explorarea lor. Cealaltă variantă ar însemna să căutăm mereu şi mereu ireductibilul uman, plasându-l mai sus de animalic şi mai jos de dumnezeiesc, în intervalul despre care şi Andrei Pleşu scria odinioară într-un volum eseistic memorabil, cu titlul împrumutat din Adorno.

Obiecţia pe care o aduc ambelor versiuni este că sunt reducţioniste. Dacă s-ar urmări numai asta sau doar atât în explorarea trecutului, atunci am obţine nişte cunoştinţe foarte selective despre lume şi viaţă aşa cum le mărturisesc evenimentele şi non-evenimentele din trecut. Istoria animalelor, a grâului, a cosmosului nu ar merita, probabil, nici măcar menţionate, aplicând modelul propus de Sorin Lavric.

Dar nu asta este cea mai mare piedică în calea eventualei seducţii a acestui model, din punctul meu de vedere. Autorul doreşte o reconstrucţie istoriografică întemeiată pe... empatie şi intuiţie. Ei bine, lăsând deoparte raţionalitatea şi spiritul critic pentru a face loc elanurilor fuzionale cu obiectul cercetat ne-am trezi în miezul unor exerciţii de admiraţie infinite, ale unei adoraţii pe cât de mutabile – în funcţie de ce studiem –, pe atât de predictibile, repetitive şi consecvente (ceea ce, în cazul dat, nu ar fi deloc o virtute). Mărturisesc că am trăit destul pentru a cunoaşte măcar una dintre ipostazele acestui tip de „exegeză”. Cel vizat în tinereţea mea de astfel de demersuri era „cel mai iubit dintre pământeni”, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului, bărbatul între bărbaţi, „un om între oameni”, comandantul suprem, preşedintele României. Rezultatul? Volumele de omagii inventariate de Ierunca şi Niţescu în aşa-numitele „antologii ale ruşinii”. Importantă, în asemenea cazuri, era incantaţia, ritualul, nu sporul de cunoaştere. În locul cunoaşterii se instalase, implacabil, re-cunoaşterea.

Iată de ce, atunci când Gabriel Liiceanu – mentorul domnului Lavric – îmi propune admiraţia fără rezerve la adresa unor personalităţi autentice ale culturii noastre, mă înclin în faţa admiraţiei, dar îi ataşez un bemol, cu prudenţă. Iar când alţi confraţi îmi servesc pe tavă exemple de îngeri absoluţi şi diavoli totalmente negri, îmi permit să mă păstrez rezervat, preferând să judec probele după propriile puteri, dar nuanţat. Complexitatea şi reliefurile sunt mai credibile decât pictura plată, fără sfumato şi adâncime... În mintea mea rezerv stilul bizantin Divinităţii şi sfinţilor, rămânând la un realism cât mai atent la detalii în cazul oamenilor.

Sorin Lavric continuă însă, stupefiant, pe calea deja aleasă: „În comparaţie cu facultatea intuiţiei, erudiţia specialistului, acea obsesivă deprindere de a vântura detalii, de a invoca nume de persoane şi de a repeta date istorice, deprinderea aceasta cade pe plan secund. Căci erudiţia e doar trusa de machiaj ce acoperă carnea unei intuiţii: este excrescenţa ulterioară ridicată pe schela unei adulmecări iniţiale. În schimb, fără intuiţie, istoria devine spectacol propagandistic slujind cerinţelor prezentului, simplă însăilare de cunoştinţe menite a umple sertarul unor directive ideologice” (ibidem).

Trec cu jenă peste metaforele chinuite de tipul „trusa de machiaj” pentru erudiţie sau „carnea unei intuiţii”, deşi notez că un om cu formaţie filosofică s-ar cuveni să aibă o anume rigoare şi să nu confunde trusa de machiaj cu machiajul însuşi, crezând, totodată, că acesta s-ar aplica direct cărnii, şi nu pielii. (Mă rog!) Mă opresc însă la nonşalanţa cu care articlierul de la România literară se dispensează de cunoaşterea amănunţită a obiectului studiat, mai cu seamă când este vorba – ca în istorie – de cunoaşterea indirectă, prin mărturii ulterioare şi urme materiale supravieţuitoare, a aceluia. Să fie vorba doar despre stâlpi ai Parthenonului, nimic nu ne-ar împiedica să petrecem măcar o vreme îmbrăţişându-i în extaz, exersând, prin urmare, uneltele contemplaţiei şi ale fuziunii colorate afectiv. Îmi permit să observ însă că după chiar definiţia lavriciană dinainte, nu piatra şlefuită s-ar cuveni să ne intereseze, ci natura umană pe care ea o exprimă. Or, cum aceasta ne este accesibilă abia într-o îndelungată şi tot mai vagă postumitate – când universul ideatic pe care l-a exprimat la vremea ridicării faimosului templu grec s-a cam evaporat şi trebuie reconstituit din cioburi disparate –, a face caz de empatie în absenţa erudiţiei se dovedeşte o stupiditate preţioasă, o bornare surprinzătoare prin onestitatea cu care se etalează; o prostie cu ciucur şi dicţie.

 

 

2. Restricţii abuzive

 

Gândurile despre istorie ale lui Sorin Lavric, oneste în felul lor, dar puţin cam infatuate, după o singură apariţie calificabilă drept contribuţie istoriografică (vorbesc despre cartea premiată, dar controversată, despre Constantin Noica), nu se opresc în punctul semnalat. Şi dacă ar fi făcut-o, ele îl edifică pe cititorul pasionat de istorie şi cunoscător, fie şi la un nivel diletant, al procedurilor care fac din explorarea istorică un tip de cunoaştere şi de discurs care nu rivalizează cu modurile de expresie ale divinaţiei ori ale encomiasticii. Desigur, în principiu, fiecare ins este liber să profeseze orice fel de crez profesional. Totul este să nu vândă perele pe post de pepeni şi să nu facă din iarnă – vară.

Sorin Lavric îşi continuă însă splendidele panseuri pe acelaşi ton superior, destinat connaisseur-ilor. „Există” – zice domnia sa – „o prospeţime a evenimentului viu pe care un istoric, dacă îşi merită numele, o poate reînvia din câteva amănunte şi câteva sugestii” („Presimţirea viitorului”, în România literară, nr. 47, 2009). Conform acestei provocatoare formulări, toţi cei care lucrează în domeniul reconstituirii trecutului fără a proceda întocmai cum crede domnul Lavric că ar fi consult, sunt nedemni de meseria vocaţională în care se credeau specializaţi.

Această veste tristă merită să fie anunţată la timp, aşa încât mă grăbesc să le-o transmit tuturor celor care, preocupaţi, să zicem, mai curând de colectivităţi (triburi, imperii, naţiuni, partide, parlamente) sau de alte flecuşteţe istorice (constituţii, idei, mentalităţi) şi uzând, inevitabil, de metodele cantitative (măsurări, statistici, tabele), creadeau că fac istorie. E momentul ca ei să afle că, din punctul de vedere al publicistului de la România literară, îşi pot lua adio de la domeniul lor favorit. Orice ar întreprinde, câtă vreme nu vor pune în pagină acea „prospeţime a evenimentului viu”, s-a terminat. Sunt condamnaţi să rămână înafara meterezelor cetăţii, după un model exclusivist platonician – aplicat de filosoful antic poeţilor – care trebuie neapărat reprodus papagaliceşte şi cu privire la tagma istoricilor, vezi bine.

Nu ştiu dacă pe antichiştii care se străduie, de exemplu, să compare cioburile de oale din Halstatt sau La Tène, din dorinţa de a descifra matricele culturii materiale şi ale vieţii cotidiene din acele timpuri, ori pe medieviştii care compară tipurile de arme albe între ele, încercând să afle ceva despre arta militară dintr-un anumit timp şi dintr-o societate dată, nu ştiu, zic, dacă pe aceşti oameni îi va consola să afle că, odată cu ei, rămâne pe dinafară – orice ar fi crezut despre sine – şi un istoric care s-a ocupat de „durata lungă” în istorie, precum Fernand Braudel. Când încerci să înţelegi, spre exemplu, rolul de placă turnantă în istoria plurimilenară a bazinului mediteranean pe care l-a jucat Mare Nostrum, „prospeţimea” respectivă a viului se estompează, dacă o vom înţelege la modul reducţionist şi un pic romanţios disponibil la domnul Sorin Lavric. Or, dacă „pică” Braudel, e clar că nici Brătianu, cu Marea lui Neagră, nu are cum rămâne printre aleşi. De altfel, nici preocuparea brătieniană pentru studierea regimului de stări sau cea pentru legendele de întemeiere din cultura noastră, nu par să îl recomande pe respectivul istoric calificării pentru liga istoricilor şi, cu siguranţă, bunei aprecieri a domnului Lavric. Ce să mai vorbim despre Şerban Papacostea, cu interese profesionale recunoscute în zona istoriei politice şi a relaţiilor dintre curţi şi state în evul mediu? Câtă vreme nu va încerca să abordeze totul prin grila „prospeţimii evenimentului viu”, s-a zis cu toate...

Personal, mă regăsesc printre consumatorii modului de a face istorie narativă pe care dl. Lavric îl popularizează ca fiind un sine qua non al practicii istoriografice. Cu toate acestea, nu cad în greşeala de a-i supralicita valoarea, socotind-o unică şi absolută. Anecdotică, nu o dată senzaţionalistă, rareori scrisă bine, întrucât este nevoie de talent mai degrabă literar pentru o reuşită punere în pagină, formula cu pricina restituie istoricului dreptul de a aspira la un loc printre scriitori şi, odată cu aceasta, de a câştiga o situare momentană sau definitivă – după caz – în inimile gospodinelor de treabă, ale adolescenţilor şi copiilor, ale pensionarilor şi ale tuturor celor sătui de „tehnicisme”. Cu toate acestea, nu cred că este oportun ca experţii, diletanţii sau doar cititorii bine intenţionaţi, să fie încurajaţi să creadă că abordarea respectivă este unica legitimă sau că ea ar putea acoperi întregul câmp procedural al istoriografiei, de la Herodot la... Sorin Lavric. Există trepte ale reconstituirii istorice care, umile sau ultraelaborate, sunt excluse de Sorin Lavric din discuţie fără drept de apel. Munca de editor de documente ori de texte narative – cronici, mărturii istorice de tipul jurnalelor personale etc. –, profesia de arhivar (în care Hasdeu, de pildă, a excelat), efortul arheologului, care aduce, la prima vedere, mai mult a travaliu pe un şantier de construcţii, întocmirea de bibliografii la temă, pasiunea studierii costumelor şi a modelor vestimentare din trecut sunt numai câteva dintre specializările dispreţuite suficient şi epatant de domnul Lavric; expediate, în orice caz, la gunoi, printr-o singură frază.

Dar există aici două observaţii de făcut. Una, referitoare la conţinutul acestui dispreţ, am dezvoltat-o deja mai sus, şi nu revin. Ea ţine de orizontul cunoaşterii, de capacitatea de înţelegere şi de seriozitatea cu care un intelectual se exprimă cu privire la regulile şi tradiţia unei discipline pe care cineva i-a spus, într-un anume moment al dezvoltării sale, că ar stăpâni-o şi ar reprezenta-o. Dacă, în ciuda tututor observaţiilor deja făcute, domnia sa va persista în a crede ceea ce i se părea valabil la început, n-are decât.

Celălalt aspect se referă la buna educaţie şi comportamentele socialmente acceptabile. Domnul Lavric poate dispreţui orice, în numele oricărei scări de valori, împărtăşite sau nu de alţii. Politeţea elementară faţă de cititorii lui s-ar cuveni însă să îl împiedice să îşi etaleze făţiş un asemenea dispreţ fără măcar o argumentare suficientă, pentru că nimeni nu este obligat prin nimic să suporte ifosele altcuiva numai fiindcă are naivitatea de a crede că orice text este scris pentru a comunica altceva decât umorile opărite ale autorului.

 

 

3. Încă o propoziţie cu Sorin Lavric

 

Să îl lăsăm pe dl. Sorin Lavric să citească şi să cultive nestingherit istoriografia scrisă exclusiv în maniera lui Lion Feuchtwanger, Stefan Zweig sau André Maurois. Este opţiunea împărtăşită sincer de domnia sa – nu nominal, ci tipologic – şi nu văd de ce l-am contraria combătând-o prea tare.

Iată însă că doar o propoziţie mai departe, domnul Lavric s-a răzgândit un pic, ceea ce pune în dificultate nu atât modul nostru îngăduitor de a-i privi năbădăile, ci însăşi coerenţa profundului teoretician al istoriei – vorba lui Marian Vanghelie – ... care este. „Condiţia pe care trebuie s-o îndeplinească [scrisul istoric, şi nu istoricul însuşi, cum lasă S. Lavric să se înţeleagă – n. O.P.] spre a surprinde viaţa evenimentului se numeşte putere de dramatizare”. Acum, deci, pe autor nu îl mai interesează „prospeţimea viului”, ci dramatismul evocării istorice. Ei bine, sunt puţin nedumerit de această trecere suavă către cu totul altceva.

Să ne înţelegem: sine qua non-ul iniţial părea să fie mai curând un abur poetic, o senzaţie pe care, îndeobşte, o obţinem – cu mijloace fizice, şi nu prin demers intelectual – folosind apa rece într-o dimineaţă de vară (sau hibernală, de ce nu?!) ori recurgând, după igienizare, la o apă de colonie, un after shave, ceva din gama cosmeticalelor. (Atenţie, însă: nu şi prin apelul la „trusa de machiaj” la care trimitea autorul, care trusă, se ştie, urmăreşte ca scop principal crearea unei imagini, nu producerea unei senzaţii.) Or, iată că, pe nepusă masă, poezia pulverizată diafan în aer şi captată intuitiv lasă loc liber, în proiectul lavrician, tensiunii, încleştării, conflictului, adică dramatismului.

Să fie vorba despre o simplă instabilitate la nivelul obiectivelor formulate? O ezitare între pariul pe poezie şi cel pe efectul dramatic? O cochetărie cu lirica şi cu teatrul? Cum n-aş vrea să mă molipsesc de exaltarea romantică a domnului Lavric, aş crede mai degrabă că omul nu şi-a decantat propria trăire, că spusa a fost mai iute ca gândul, purtând în direcţii contrarii.

În lumea banală a istoriografiei pe care o frecventez eu şi ceilalţi confraţi, ori e laie, ori e bălaie. Mai precis, una e să cauţi empatie, intuiţie şi prospeţime a viului – ceea ce te poate duce la detaliul irepetabil şi foarte specific al trăitului, la studiul jurnalelor şi al memorialisticii, la nivelul biografic al istoriei – şi cu totul altceva să doreşti dramatism. În al doilea caz, în direcţia pe care înaintezi vei „vâna” conflicte diplomatice, războaie, răscoale şi revoluţii, tumulturi şi comploturi, conflicte dinastice şi partizanate factuale, dinamici ample ce rezultă în urma unei intensităţi vibratile şi, adeseori, punctual exprimate. (Asta ca să mă refer doar la repercusiunile de conţinut pe care cele două premise le antrenează.)

În oricare dintre cazuri şi în ambele deopotrivă, Sorin Lavric ignoră înţelegerea unei complexităţi a istoriei care, îndeobşte, istoricilor nu le scapă. Este vorba despre faptul istoric definit nu punctiform, spontaneu şi momentanistic, ca să zic aşa, ci procesual, evolutiv, ca o desfăşurare în timp şi spaţiu, antrenând actanţi diverşi – nu o dată chiar extrem de diferiţi, cu ponderi „asimetrice” –, contexte metise, când diluate, când concentrate, însă nicicând „pure şi simple”. La urma urmei, nimeni nu se naşte cu înţelegerea şi descifrarea lor la degetul mic. Cu un profesor conştiincios, nici măcar mare, excepţional, ele pot fi învăţate. Să nu le ştii nu e ceva ieşit din comun. Dar să pretinzi că ştii totul iar ceilalţi se înşală, când, de fapt, pari să nu ai habar de implicaţiile pe care le pun în joc propriile tale aserţiuni, este cam neinspirat şi te târăşte în ridicol. Sau, în termeni pe care Sorin Lavric însuşi mi-i sugerează, este mai curând dramatic decât liric.

Nu e din cale afară de inspirată nici sintagma năstruşnică „viaţa evenimentului”. Ce vrea să spună ea? Că există şi evenimente lipsite de viaţă? În ce sens şi cum anume? Vitalismul lavrician va fi fiind o reminiscenţă lebensfilosofică? Sau are de-a face cu existenţialismul? Nu exclud ca ea să vină dintr-un orizont filosofic de adâncimi insondabile, după lecturi asidue – foarte la modă – din Martin Heidegger. De atâta sein, seiende, ansicht, insicht, osicht, besicht etc. îţi vine şi ţie să complici limba şi formulările, făcând din verbiaj şi bruiaj tehnici ţinând de maieutica, propedeutica şi izmeneutica oricărei cunoaşteri. Nu m-ar mira ca, pornind de la adevărurile irepresibile la care a ajuns deja, Sorin Lavric să vorbească, mâine sau poimâine, despre „viaţa faptei”, „viul întâmplării”, „vivacitatea imuabilului Fiinţei” sau, prin faimoasa tehnică a îmbogăţirii de vocabular în virtutea compunerii cuvintilistice, „viaţa-în-sine-şi-în-afara-sinelui-a-evenimentului”, „evenimentul-în-viaţa-sa”, „dincolo-ul vieţii evenimentului”, „evenimenţialitatea ca vietate” ş.a. În asemenea dezvoltări revoluţia gândirii teoretice asupra istoriei poate ajunge la o genialitate indescifrabilă şi deci prestigioasă, fără îndoială. E nevoie de mult curaj şi de o macheta foarte ascuţită pentru a-ţi mai face loc prin astfel de hăţişuri, unele asemenea acestuia – deocamdată virtual – proliferând deja la noi şi umilind de pe acum inteligenţele lipsite de curaj critic ori pe criticii conformişti ai nonconformismului.

O socoteală simplă arată că într-o cultură obedientă şi cu substanţiale elemente oportuniste ca a noastră e greu să ai dreptate împotriva protejaţilor lui Liiceanu-Humanitas şi Manolescu-România literară.

Şi totuşi: prefer deformările hilare de cuvinte, cu toate trivialităţile lor, pe care le dă pe goarnă la fiecare pagină romanescă Paul Goma, imitator declarat – sub raport stilistic – al autorului francez de policier-uri San Antonio, frumoaselor sintagme pe care o filosofie ieşită din ţâţâni le poate arunca pe piaţa ideilor din România care numai de asta ar avea nevoie: de troieni şi de viruşi neologistici, asaltată, cum e, de preluările abuzive din anglosaxona IT şi din germana maeştrilor gândirii de la Hussserl încoace.

 

 

4. Exemplul cu domnitorul

 

Să vedem, totuşi, păstrându-ne surâsul răbdător, ce ne mai învaţă iscusitul istoric Sorin Lavric după ce a scris o singură carte de istorie. El spune că „...a dramatiza o întâmplare înseamnă a te desface de presiunile ideologice ale momentului”. Cum s-ar zice, dacă vrei tensiune, lasă presiunea deoparte. Aşa să fie? Ei bine, nu. E chiar pe dos, presiunea naşte tensiunea (scuzaţi poezeaua!). Incocoşabilul Lavric revine însă şi precizează: „Evoci nişte detalii încărcându-le cu o tensiune în lipsa căreia istoria ţi-ar da impresia de sarcofag ticsit cu relicve uzate moral”. Să revenim, deci, şi noi, pentru a pricepe mai bine.

Dacă vrei ca textul istoriografic să aibă nerv, să suscite interesul cititorului şi să îl menţină treaz, înlături factorul creator de tensiune, anume „presiunile ideologice ale momentului”, şi confecţionezi tu – artizanal – un alt tip de tensiune; de laborator, ba chiar de eprubetă. Reţeta este simplă: te legi de anume chichiţe – „evoci nişte detalii!” –, pompezi în ele câteva mii de volţi şi... aştepţi plin de speranţă ca bietul cititor, tratat de papagal şi greenhorn, să muşte nada. Hilar cum e, scenariul nu este lipsit de posibilităţi analogice. Se amestecă în el elemente pescăreşti – momeala oferită prăzii încă libere şi imprevizibile, în mişcarea ei aleatorie – şi o gesticulaţie scientistă legată de experienţele cu trusa micului fizician („electrocutarea” faimoaselor detalii, încărcarea lor cu tensiune iradiantă).

Să imaginăm acum efortul dramatic al istoricului care ar experimenta hocus-pocus-ul lavrician. Să apelăm la una dintre figurile tutelare ale istoriei noastre, susceptibilă de a-şi fi diminuat atractivitatea potenţială datorită excesului de atenţie stereotipă care i s-a acordat. Cine să fie? Ştefan? Ţepeş? Mihai? Brâncoveanu? Oricare dintre ei îl reprezintă, prin definiţie, pe voievod. Abstrăgând, din pricini de estompare şi mai temeinică, de la oricare dintre personajele istorice evocate, dar păstrând posibilitatea de a-l identifica pe fiecare în formula aleasă, propun să imaginăm o fărâmă de text în care respectivul – devenit făptură generică, dar păstrându-şi intact locul şi rostul în panteonul naţional – să fie numit „domnitorul”. Conform logicii lavriciene din fragmentul textual avut aici în vedere, textul – anodin – „Domnitorul se azvârli în bătălie” ar trebui să cucerească prin potenţarea unor detalii, ceea ce poate da: „Cu mustăţile zburlite şi ochii săi albaştri (sau verzi: sau negri; etc.) ieşiţi din orbite, strângând în palma mică, între degetele cu inele preţioase, mânerul spadei sale veneţiene (cu lama de Toledo; polone sau leşeşti; turceşti; tătăreşti; etc.), dând pinteni în burta calului său Nelu (sau Ducipal; sau Murca; sau Bularcă) cabrat maiestuos sub pulpele de fier ale călăreţului, domnitorul se repezi asupra unui grăsan în şalvari la origine gălbui, acum puţin cam pământii – datorită neajunsurilor campaniei – şi, observând sub nasul enorm al acestuia un muc stingher, îi reteză capul într-un jet de sânge care îi stropi şi pe cei doi spahii din stânga şi din dreapta acestuia etc. etc. etc.

Mda! Recitind exemplul, începe să-mi placă (vorba titlului unei rubrici din Magazin istoric: „Aşa vă place istoria?”). Îmi place şi mai mult când recitesc. E atât de simpatic, de eroic, de hilar, de realist, încât ezit între a atribui stilul acesta impecabil narativ stilului cinematografic al lui Sergiu Nicolaescu sau condeierilor iscusiţi de la Academia Caţavencu. Te pomeneşti că aşa ar trebui scrisă istoria. De altfel, Istoria supt Mihai-Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu – O mai citeşte cineva? Că s-a scos şi din manualele de istorie, şi din cele de literatură – conţine un paragraf similar, în linii mari, cu acesta: cel în care Mihai Viteazul dă iama în turci, oferind un înălţător exemplu personal ostaşilor valahi aflaţi în cumpănă.

Există, totuşi, o problemă, şi ea nu este legată de efectul – recunosc, hilar (dar menit să binedispună, altminteri!) – datorat numelor calului sau expresionismului descrierilor detaliate, de o concreteţe oarecum incomodă. Căci asta înseamnă „detaliu”: concreteţe. Punere sub lupă. Accentuare. Emfatizare. Romanţare. Efect! E-n regulă, dar nu prin asta devine istoria mai apropiată de adevăr. Fireşte că poţi scrie astfel interesant. Dar şi adevărat? Dacă vrem aşa, atunci – înapoi la Cleopatra, cu Liz Taylor şi cu Richard Burton. Înapoi la Gladiatorul, cu prietenul Russell. Înapoi la Richard Johnson şi Antonella Lualdi (adică la Columna). În orice caz, înapoi.

Dar uite că Sorin Lavric m-a auzit. Iată ce îmi răspunde – citez, ca şi până acum, din acelaşi articol („Presimţirea viitorului”, în România literară, nr. 47, 2009) – „Numai că dramatizarea nu înseamnă romanţarea trecutului după tiparul acelor biografii pe care le împodobim cu duioşii pentru a trece gustul plebei, cum nu înseamnă nici act de popularizare făcut cu scopul de a flata curiozitatea proştilor, ci dramatizare înseamnă captarea tensiunii vitale din care a ieşit istoria, tensiune la care nu vei ajunge nicicând în lipsa flerului”. Nuuu?! Nu asta înseamnă? Aha! Păi... atunci... cade şmecheria cu vârâtul tensiunii în detalii? Înţeleg. Ce păcat... Să rectificăm atunci împreună cu autorul.

Dramatizare înseamnă, care va să zică, o captare a tensiunii vitale care produce istoria cu ajutorul flerului. Să înţelegem mai bine: tensiune vitală – iată un termen care va face carieră în materie de istoriografie, şi nu de diagnostic medical, cum părea definitiv sortit să fie. „Tensiunea vitală” din care ţâşneşte, ca un gheizer, istoria trebuie, în mod necesar, să fie cu totul altceva decât tensiunea pe care ţi-o măsoară tensiometrele (deşi aş fi jurat că asta din urmă e tot... vitală, măcar din motivul că fără ea, eşti... mort!). Domnule Lavric, aoleu, avem aici un impas conceptual. Reformulaţi, vă rog, pe înţeles, cum stă treaba. Sau definiţi mai clar. Sau, dacă mai bine de atât nu merge, nu aţi vrea să aveţi amabilitatea să îi lăsaţi pe alţii cu astea? Pentru că, ori între cele două tipuri de „tensiune vitală” e o identitate, şi atunci fiecare ins, oricât de obscur, face istoria (dar nu merge, atenţie, că vorbeam de istoriografie, nu de realitatea trecută numită tot istorie); ori cele două sunt cu totul diferite, şi atunci formularea e nefericită, fiindcă induce ideea de identitate.

Ar mai fi şi chestiunea cu flerul, care ne readuce la zona extrem de puţin riguroasă a adulmecatului, a dibuitului, a exersării pifometrului. Ori sunteţi un intuiţionist în concepţiune, domnule istoric, ori înţelesurile cu care operaţi transcend puterea obişnuită de înţelegere. Văleu.

 

 

5. Complicaţii nazale

 

După cum s-a văzut şi până acum – dar se va putea constata şi mai abitir de aici încolo – dl. Sorin Lavric este un stilist. Stilul domniei sale este, tipologic vorbind, unul artistic. Din nefericire însă aceasta nu îl califică neapărat în ordine valorică, ci spune ceva numai despre tipul de abordare şi despre imaginarul alegerii cuvintelor şi a tipului de expresivitate.

„Ceea ce califică un istoric e nasul cu care poate mirosi esenţa umană îndărătul hazardului istoric” (Sorin Lavric, „Presimţirea viitorului”, în România literară, nr. 47, 2009). Tema nasului a fost explorată literar cu succes încă de Gogol, în sec. al XIX-lea. Literar vorbind, dacă nu poţi aduce o tratare mai norocoasă, bunul simţ – ori o anume pudoare – ar trebui să te îndemne la prudenţă în faţa ei. Pe Sorin Lavric nu îl inhibă însă proximităţile gigantice, aşa că îi dă înainte cu organul olfactivităţii, deşi putea spune, din nou, „intuiţie”, „empatie” sau orice altceva apropiat. Lipsa de preocupare faţă de nuanţele unei limbi, totuşi, subtile şi diferenţiate semantic, precum a noastră, nu se împiedică nici în faţa verbelor care ar fi putut desemna acţiunea specifică avută în vedere. În locul lui „a mirosi” – puţin cam tare când este vorba de o formulare neutră a olfacţiei, fără conotaţii dezagreabile – articlierul ar fi putut apela la „a adulmeca”, „a simţi” sau „a capta”. O anume stinghereală te apucă şi în faţa formulării stângace „îndărătul hazardului istoric”, de parcă hazardul respectiv ar avea coerenţa unei... omlete şi poziţionarea ei foarte materială ar îngădui un „în faţă” şi un „îndărăt”.

În fine, observaţii de natura celor pe care le fac nu-l vor împiedica, sunt sigur, pe Sorin Lavric să se simtă persecutat, pradă unei migăloase destrucţii, a unei ostilităţi fără seamăn, lăsându-l neclintit în convingerea că scrie bine, cu proprietatea termenilor, artistic şi cu lipici. Este dreptul domniei sale să o creadă, iar eu sunt primul care i-l recunosc. De altfel, dincolo de stângăciile exprimării, efortul cititorului se cuvine să se îndrepte către gândul ce se dorea transmis.

Or, ce pare să dorească să spună în propoziţia citată dl. Lavric? Că istoricul este cu adevărat ceea ce se pretinde numai dacă are intuiţia esenţei umane ce subîntinde hazardul istoric. Pe mine nu mă miră gândirea esenţialistă a sagacelui şi exigentului înţelept al istoriografiei. Nu îmi stârneşte frisoane emoţionale nici abolirea oricărei ipoteze referitoare la rolul vreunui cât de vag determinism în folosul abandonării de sine în braţele supoziţiei că esenţa umană s-ar exprima numai prin dinamicile browniene ale hazardului.

Teoria lavriciană a istoriei continuă în acelaşi fel sintetic, abracadabrant, prestidigitatoric, prin expunerea altor fundamente ale ei (oare câte vor mai fi fiind?): „Un simţ de orientare predilect iraţional, radical diferit de cântărirea lucidă a variantelor de interpretare”, spune filosoful şi istoricul bucureştean. Şi fiindcă în concizia lui a ajuns să elimine până şi predicatul din propoziţie, să încercăm să reconstituim sensul formulării. Aşadar, dacă nu ai intuiţie, nu discerni esenţa umană de dincolo de hazardul istoric. Iar chestiuna asta nu are, ne asigură el, nimic de a face cu raţiunea. Pesemne te naşti cu ea sau o primeşti, la un moment dat, printr-un dar divin survenit în forma unei metanoia profesionale.

Devine clar: facultăţile de istorie ar trebui desfiinţate. Viitorii istorici s-ar cuveni selectaţi înafara unor instituţii laice şi moderne de tot râsul, cum sunt cele recomandate de sistemele educaţionale obişnuite, banalizate prin uz. Cine să o facă atunci? Sunt conştient că nu pot urma cum s-ar cuveni profunzimea gândului dlui Sorin Lavric, dar în lipsa unui ajutor mai calificat voi încerca, oricât de precar, să mă pronunţ în acest sens eu însumi. Aş crede, pe urma premiselor lavriciene, că boardul menit să decidă cine va fi şi cine nu va fi istoric ar trebui să cuprindă experţi în intuiţie (în „nasologie”, vreau să zic). Aş vedea printre ei iluminaţi, sibile, vrăjitoare, cataleptici vizionari şi, nu în ultimul rând, mediumuri spiritiste. Nu mi-e clar dacă ar trebui întrebaţi şi somnambulii sau ba.

Şi omul continuă: „De aceea, în explicarea istoriei, logica e doar mijlocul prin care te străduieşti să pui în ordine întâmplări lipsite de logică”. O concluzie atât de perplexantă mă lasă aproape fără grai. În istorie, care va să zică, nu e loc de raţionalitate, cam totul fiind supus aleatoriului, hazardului. Ţi-e poftă să cucereşti o ţară? Prea bine, dă la spălat rufele regale, maiestate! Ţi-e foame? Apucă-te de jucat cărţi, boierule! Ş.a.m.d. Indiferent ce ai face, esenţa umană se va exprima în asemenea incoerenţe. Nătărăii de psihologi caută explicaţii raţionale degeaba pentru a înţelege ce anume cauzează cutare efecte în acţiunea umană. Pierdere de timp, zice – sau gândeşte –, probabil, dl. Sorin Lavric. Totul e hazard, n-ai ce-i face, iar cei care pun ordine în împrăştierea aleatorie a faptelor execută doar o operaţiune post-festum, falsificând realitatea lucrurilor.

În acest punct simt nevoia să mă aşez o clipă şi să meditez ce fel de percepţii şi reprezentări, de lecturi ori traume îl determină pe Sorin Lavric să aibă o viziune atât de sumbră asupra realităţii şi de ce anume s-ar dori specialist într-o loterie sinistră de felul acesteia... Recitind textul lui simt nu atât frisonul autentic al unei trăiri, cât îngâmfarea cam pripită a unui om cu lecturi insuficient meditate. Ezit să cred că aici l-a condus Nietzsche sau vreun alt maestru al gândirii de acelaşi calibru, deşi mai poţi găsi abordări întrucâtva înrudite cu aceasta prin eseistica actuală, declarat influenţate de „ultimul Nietzsche”. Mie, cel puţin, îmi aduce a reminiscenţă borgesiană din Loteria din Babilon sau Biblioteca Babel.

Mă opresc aici, lăsând necomentată devierea dinspre stilul artist către comparaţia scientistă, urmare a mitului ştiinţelor naturale lansat cu efecte incalculabile deocamdată pe la începutul sec. al XIX-lea, dacă nu chiar din Renaşterea şi barocul alchimiştilor: „E precum explicarea ulterioară a unui mecanism chimic după ce ai descoperit micul ferment care provoacă marea reacţie. Dar, fără micul ferment, marea reacţie nu ar fi avut loc, cum nici arta de a ordona trecutul nu s-ar deosebi de munca adunătorilor de informaţie complezentă”.

Zic doar atât, luându-mi rămas bun de la dl. Lavric: dacă micul ferment la care se referă este „nasul”, singurul care califică istoricul pentru studiul hazardului – pe care l-aş fi crezut mai la îndemâna matematicienilor –, atunci fie ca ilustra carieră istorică a acestui condeier de mare viitor să cunoască gloria aromitoare pe care o merită.