Laszlo Alexandru
CE AM ĪNVĂŢAT DE LA MONICA LOVINESCU?
Vreo două bloguri şi-au amintit că tocmai se īmplinesc doi ani de la stingerea din viaţă a Monicăi Lovinescu. Acesta a fost şi un bun prilej, īn cazul lor, pentru lansarea altor litanii īnflăcărate, beatificante, sub pretextul pioşeniei faţă de scumpa defunctă. Dar Monica Lovinescu merită probabil ceva mai multă francheţe, din partea noastră, a tuturor. O rememorare a luminilor şi a umbrelor ei poate fi mai semnificativă decīt o tămīiere scurtă şi exaltată.
Unul
dintre lucrurile cele mai importante pe care, probabil,
le-am īnvăţat de la Monica Lovinescu, din activitatea sa publică,
a fost tenacitatea īmpotrivirii faţă de mecanismul totalitar. Chiar
şi atunci cīnd totul era lipsit de perspectivă, iar comunismul hidos
părea instaurat pentru eternitate la noi, ea n-a cedat şi n-a
disperat. A continuat să-şi facă datoria, la microfon,
răspīndind speranţa. Duplicităţile şi cedările,
printre scriitorii romāni, se īnmulţeau de la o zi la alta. Ea persevera
imperturbabil īn biciuirea laşităţilor. De unde īşi
extrăgea oare zilnic seva de vitalitate justiţiară? Acea femeie
de statură măruntă, dar cu vocea groasă a unui uriaş,
nu lăsa o
E foarte posibil ca tragedia mamei sale să fi contribuit la īnverşunarea anticomunistă a Monicăi Lovinescu. Unde e moarte de om, nu mai rămīne loc de īntors. Dar la fel de tendenţios ar fi să pui elanul polemic, civic, al proeminentei personalităţi de la Europa liberă doar pe seama unor traume personale (cum īşi permitea să creadă G. Pruteanu). Se vede treaba că, īn cultura romānă, dorinţa de justiţie, care stă la temelia activităţii publice şi o propulsează, mai are īncă nevoie de scuze, explicaţii şi circumstanţe atenuante.
Īnsă, dincolo de asemenea adevăruri evidente, am mai īnvăţat şi cīteva nuanţe importante. De data aceasta, prin disociere. Personalitatea incasantă a Monicăi Lovinescu, īn lupta sa permanentă cu un macrosistem criminal, comunismul, s-a confruntat şi cu imperativul opţiunilor mai subtile. Cum a reacţionat ea?
Īn anul 1960, prozatorul Vintilă Horia a primit īn Franţa Premiul Goncourt, pentru romanul Dumnezeu s-a născut īn exil. Era vorba, din păcate, despre un notoriu simpatizant al nazismului şi al fascismului, din anii celui de-al doilea război mondial. Printr-o serie de articole delirante, de proslăvire a lui Mussolini, iar apoi a lui Adolf Hitler, tīnărul scriitor īşi deschisese drumul īn diplomaţia externă romānă mai īntīi la Roma, iar apoi la Viena. Sfīrşitul războiului l-a prins īn occidentul Europei, de unde, ca orice hitlerist care se respectă, s-a refugiat o vreme īn Argentina. Cīnd valurile justiţiei s-au mai potolit (deşi īn ţară fusese condamnat īn contumacie, pentru partizanatul său extremist, la īnchisoare pe viaţă), Vintilă Horia s-a īntors pe continent şi s-a stabilit un timp īn Spania. După care i-a picat pe cap premiul franţuzesc.
Autorităţile comuniste din Romānia au reacţionat cu iritare, punīnd la īndemīna presei străine un voluminos dosar cu activitatea hitleristă a lui V. Horia. Exilaţii parizieni ai anilor 60 au avut de tranşat atunci o dilemă delicată. Să-l repudieze pe noul premiat Goncourt, ori să conteste adevărul trecutului său deocheat, īn numele sfintei lupte anticomuniste? Ce conta mai mult: realitatea istorică ori strategia politică? Īntrucīt exilul īnsuşi era īnţesat cu foşti legionari nostalgici, opţiunea n-a fost grea. Poate că e util de rememorat că Monica Lovinescu a fost, cu acel prilej, o purtătoare de stindard. S-a remarcat prin zelul cu care, īmpotriva adevărului punctual, a pledat īn favoarea interesului strategic, anticomunist.
Şi nu-i adevărat că implicarea ipocrită, de partea lui V. Horia, ar fi ţinut de obligaţia inevitabilă a exilului militant. Un spirit lucid ca Eugen Ionesco a ştiut să facă pasul īnapoi şi i-a zeflemisit pe īnfierbīntaţii manipulatori. Ba chiar a rupt relaţiile de prietenie cu cei ce nu vedeau copacii, din cauza pădurii. O admite īnsăşi Monica Lovinescu: Şi Eugen se supărase că am luat partea lui Vintilă Horia īn scandalul premiului Goncourt. Am īnchis telefonul şi īnchis a rămas (vezi La apa Vavilonului, Humanitas, 1999).
Am īnvăţat din această eroare (pe care, iată, Monica Lovinescu nu şi-o asumă şi n-o regretă nici după 40 de ani, cīnd īşi publică memoriile!), faptul că adevărul general nu trebuie apărat cu preţul minciunilor conjuncturale. Sau, cu o formulă mai cunoscută, dar adaptată: scopul nu scuză mijloacele.
După
decembrie 1989, cīnd n-a mai beneficiat de
monopolul pe libertatea cuvīntului, cariera de reper public a Monicăi
Lovinescu s-a apropiat vertiginos de apus. E adevărat că, īn frenezia
recuceririi adevărului, prea puţini romāni mai trăgeau cu
urechea la radio şi la ce li se transmitea din
Īn contextul multiplicării centrelor de activitate şi influenţă social-culturală din Romānia, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu mai aveau cum să acopere, imparţial, diversitatea punctelor de vedere. A fost logică, prin urmare, opţiunea lor pentru un alt vīrf de notorietate şi prestigiu (Editura Humanitas). Dar de ce trebuiau să-i gireze pīnă la capăt, şi īn pofida bunului-simţ, abuzurile? De ce, spre exemplu, īn conflictul public dintre Liiceanu şi Goma, s-au simţit obligaţi să-i ia partea editorului samavolnic (care a tipărit, a difuzat lacunar, iar apoi a topit volumul Culorile curcubeului), şi īmpotriva autorului abuzat? Ce legătură mai exista īntre ultimele opţiuni ale Monicăi Lovinescu şi conceptul de est-etică?
Noile scopuri urmărite de această conştiinţă mai bună a romānilor de odinioară deveneau tot mai străvezii şi deprimante: reclădirea unei alte tribune de vizibilitate, menţinerea cu orice preţ īn prim-plan, impunerea apetenţelor dirijiste. Cu (aproape) orice mijloace şi īn pofida vechilor principii. Se poate afirma, fără teama de-a greşi, că una dintre cele mai inutile şi otrăvitoare dezbateri din perioada postdecembristă a izbucnit datorită Monicăi Lovinescu. Ea s-a implicat, cu trup şi suflet, īn apărarea tinereţii fasciste a lui Mircea Eliade. O făcea din prietenie personală? din obligaţii de grup? din raţiuni de echivalenţă şi compensaţie? (de genul: tu m-ai sprijinit atunci, eu te sprijin acum?) din orbire şi fanatism? Probabil că nu vom şti cu precizie niciodată.
Īn orice caz, odată cu eseul lui Norman Manea, Felix culpa, şi cu replica dură dată de Monica Lovinescu, s-a declanşat o păguboasă rivalitate īntre criticarea şi condamnarea comunismului, la concurenţă cu criticarea şi condamnarea fascismului. Sīmburele acestei aberaţii de procedură trebuie atribuit integral noii gīndiri contorsioniste, practicate de modelul moral de altădată, care se străduia acum să īndese pumnul īn gura criticilor nazismului, sub pretextul că se impunea, īntīi de toate, combaterea comunismului: Īţi vine să te īntrebi dacă nu cumva eşti victima unei halucinaţii. Nu cumva Romānia a stat ea jumătate de veac sub o stăpīnire legionară, iar comuniştii sīnt aceia care au deţinut puterea doar vreo cīteva luni de zile şi apoi, băgaţi prin īnchisoare de Antonescu, n-au mai ieşit decīt prin 1964 din temniţe? Nu cumva am visat, şi tot Estul european a scăpat, din 1989 īncoace, nu de teroarea comunistă, ci de cea fascistă? Atunci, şi numai atunci, totul ar fi normal (vezi Insula şerpilor, Humanitas, 1996).
Ce simplu ar fi fost, pentru Monica Lovinescu, să constate evidenţa că, de-a lungul deceniilor de dictatură, dezbaterea onestă fusese blocată. Că lipsea o analiză corectă, īn spaţiul public, a ambelor aberaţii criminale ce-au īnsīngerat secolul XX: fascismul şi comunismul. Că se impunea luciditatea investigării lor paralele. Dar, o dată mai mult, interesele ei de manevră publică (dublate, probabil, şi de obligaţiile personale) au īmpins-o īn fundătura argumentelor falacioase. Imaginea venerată se mai prăvălea cīteva trepte, īnspre cenuşiul cotidian.
Iar īncăpăţīnarea tendenţioasă nu i-a adus, fireşte, mari avantaje. Ba dimpotrivă. Unii dintre cei ce se apropiau entuziasmaţi de ea dorind parcă să soarbă, cu īntīrziere, o picătură de curaj şi obiectivitate se lămureau cum stau lucrurile şi băteau īn retragere. Jurnal 1990-1993, care consemnează minuţios omagiile aderenţilor necondiţionaţi, dar şi defecţiunile unor confraţi, nu-şi pune o secundă īntrebarea dacă problema nu cumva era şi la autoarea īnsemnărilor.
Gabriela Adameşteanu se hotărăşte să tipărească, īn revista 22, eseul lui Norman Manea. De la Paris, Monica Lovinescu i-o reproşează amical (p. 219). Cīnd prozatoarea persistă īn opţiunile sale, soţii Lovinescu-Ierunca demisionează din colegiul onorific al publicaţiei GDS. Dar şi Contrapunct, consistenta revistă a tinerilor scriitori de-atunci, pregăteşte un grupaj pe subiectul cu pricina, reluīnd textul lui Norman Manea, mai incluzīnd şi alte comentarii critice, din partea lui Ion Bogdan Lefter, Andrei Cornea, Victor Eskenazy sau Zigu Ornea. Reacţie enervată a diaristei: Halucinant. Īndată ce-o vede pe Elena Ştefoi, o ceartă cu iritare pentru ceea ce s-a publicat acolo (p. 258). Se bucură īnsă cīnd Toma Pavel, īntr-o discuţie privată, īi ţine partea lui Eliade (p. 288). Rediscutarea simpatiilor fasciste ale lui Mircea Eliade se extinde şi īn publicaţiile pariziene, iar Monica Lovinescu īşi notează furioasă īn jurnal: E o campanie dezgustătoare. ( ) Īn presa romānă l-am apărat īmpotriva lui Norman Manea. Aici, nici V., nici eu n-avem un nume (p. 297). Īl īntīlneşte pe Andrei Cornea şi face eforturi să nu-i reproşeze poziţia exprimată pe subiectul adeziunii legionare a lui M. Eliade (p. 299).
Şi tot aşa mai departe. Exemplele sīnt probabil suficiente. Īn acei ani, Monica Lovinescu a fost mai prietenă cu Mircea Eliade, decīt cu discuţia liberă despre complicităţile totalitare. Despre toate complicităţile totalitare. A depus o rară sīrguinţă pentru a influenţa, īn direcţia dorită de ea, opţiunile presei culturale romāneşti. Cīnd tentativele nu i-au fost īncununate de succes, s-a retras bosumflată sub carapace, acuzīnd vremurile ieşite din ţīţīni.
Stau azi şi mă īntreb Ce am īnvăţat de la Monica Lovinescu?. Pot da un singur răspuns, scurt şi cuprinzător: M-am īnvăţat minte!.