Laszlo Alexandru
CE AM ÎNVĂŢAT DE LA MONICA LOVINESCU?
Vreo două bloguri şi-au amintit că tocmai se împlinesc doi ani de la stingerea din viaţă a Monicăi Lovinescu. Acesta a fost şi un bun prilej, în cazul lor, pentru lansarea altor litanii înflăcărate, beatificante, sub pretextul pioşeniei faţă de scumpa defunctă. Dar Monica Lovinescu merită probabil ceva mai multă francheţe, din partea noastră, a tuturor. O rememorare a luminilor şi a umbrelor ei poate fi mai semnificativă decît o tămîiere scurtă şi exaltată.
Unul
dintre lucrurile cele mai importante pe care, probabil,
le-am învăţat de la Monica Lovinescu, din activitatea sa publică,
a fost tenacitatea împotrivirii faţă de mecanismul totalitar. Chiar
şi atunci cînd totul era lipsit de perspectivă, iar comunismul hidos
părea instaurat pentru eternitate la noi, ea n-a cedat şi n-a
disperat. A continuat să-şi facă datoria, la microfon,
răspîndind speranţa. Duplicităţile şi cedările,
printre scriitorii români, se înmulţeau de la o zi la alta. Ea persevera
imperturbabil în biciuirea laşităţilor. De unde îşi
extrăgea oare zilnic seva de vitalitate justiţiară? Acea femeie
de statură măruntă, dar cu vocea groasă a unui uriaş,
nu lăsa o
E foarte posibil ca tragedia mamei sale să fi contribuit la înverşunarea anticomunistă a Monicăi Lovinescu. Unde e moarte de om, nu mai rămîne loc de întors. Dar la fel de tendenţios ar fi să pui elanul polemic, civic, al proeminentei personalităţi de la Europa liberă doar pe seama unor traume personale (cum îşi permitea să creadă G. Pruteanu). Se vede treaba că, în cultura română, dorinţa de justiţie, care stă la temelia activităţii publice şi o propulsează, mai are încă nevoie de scuze, explicaţii şi circumstanţe atenuante.
Însă, dincolo de asemenea adevăruri evidente, am mai învăţat şi cîteva nuanţe importante. De data aceasta, prin disociere. Personalitatea incasantă a Monicăi Lovinescu, în lupta sa permanentă cu un macrosistem criminal, comunismul, s-a confruntat şi cu imperativul opţiunilor mai subtile. Cum a reacţionat ea?
În anul 1960, prozatorul Vintilă Horia a primit în Franţa Premiul Goncourt, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Era vorba, din păcate, despre un notoriu simpatizant al nazismului şi al fascismului, din anii celui de-al doilea război mondial. Printr-o serie de articole delirante, de proslăvire a lui Mussolini, iar apoi a lui Adolf Hitler, tînărul scriitor îşi deschisese drumul în diplomaţia externă română mai întîi la Roma, iar apoi la Viena. Sfîrşitul războiului l-a prins în occidentul Europei, de unde, ca orice hitlerist care se respectă, s-a refugiat o vreme în Argentina. Cînd valurile justiţiei s-au mai potolit (deşi în ţară fusese condamnat în contumacie, pentru partizanatul său extremist, la închisoare pe viaţă), Vintilă Horia s-a întors pe continent şi s-a stabilit un timp în Spania. După care i-a picat pe cap premiul franţuzesc.
Autorităţile comuniste din România au reacţionat cu iritare, punînd la îndemîna presei străine un voluminos dosar cu activitatea hitleristă a lui V. Horia. Exilaţii parizieni ai anilor 60 au avut de tranşat atunci o dilemă delicată. Să-l repudieze pe noul premiat Goncourt, ori să conteste adevărul trecutului său deocheat, în numele sfintei lupte anticomuniste? Ce conta mai mult: realitatea istorică ori strategia politică? Întrucît exilul însuşi era înţesat cu foşti legionari nostalgici, opţiunea n-a fost grea. Poate că e util de rememorat că Monica Lovinescu a fost, cu acel prilej, o purtătoare de stindard. S-a remarcat prin zelul cu care, împotriva adevărului punctual, a pledat în favoarea interesului strategic, anticomunist.
Şi nu-i adevărat că implicarea ipocrită, de partea lui V. Horia, ar fi ţinut de obligaţia inevitabilă a exilului militant. Un spirit lucid ca Eugen Ionesco a ştiut să facă pasul înapoi şi i-a zeflemisit pe înfierbîntaţii manipulatori. Ba chiar a rupt relaţiile de prietenie cu cei ce nu vedeau copacii, din cauza pădurii. O admite însăşi Monica Lovinescu: Şi Eugen se supărase că am luat partea lui Vintilă Horia în scandalul premiului Goncourt. Am închis telefonul şi închis a rămas (vezi La apa Vavilonului, Humanitas, 1999).
Am învăţat din această eroare (pe care, iată, Monica Lovinescu nu şi-o asumă şi n-o regretă nici după 40 de ani, cînd îşi publică memoriile!), faptul că adevărul general nu trebuie apărat cu preţul minciunilor conjuncturale. Sau, cu o formulă mai cunoscută, dar adaptată: scopul nu scuză mijloacele.
După
decembrie 1989, cînd n-a mai beneficiat de
monopolul pe libertatea cuvîntului, cariera de reper public a Monicăi
Lovinescu s-a apropiat vertiginos de apus. E adevărat că, în frenezia
recuceririi adevărului, prea puţini români mai trăgeau cu
urechea la radio şi la ce li se transmitea din
În contextul multiplicării centrelor de activitate şi influenţă social-culturală din România, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu mai aveau cum să acopere, imparţial, diversitatea punctelor de vedere. A fost logică, prin urmare, opţiunea lor pentru un alt vîrf de notorietate şi prestigiu (Editura Humanitas). Dar de ce trebuiau să-i gireze pînă la capăt, şi în pofida bunului-simţ, abuzurile? De ce, spre exemplu, în conflictul public dintre Liiceanu şi Goma, s-au simţit obligaţi să-i ia partea editorului samavolnic (care a tipărit, a difuzat lacunar, iar apoi a topit volumul Culorile curcubeului), şi împotriva autorului abuzat? Ce legătură mai exista între ultimele opţiuni ale Monicăi Lovinescu şi conceptul de est-etică?
Noile scopuri urmărite de această conştiinţă mai bună a românilor de odinioară deveneau tot mai străvezii şi deprimante: reclădirea unei alte tribune de vizibilitate, menţinerea cu orice preţ în prim-plan, impunerea apetenţelor dirijiste. Cu (aproape) orice mijloace şi în pofida vechilor principii. Se poate afirma, fără teama de-a greşi, că una dintre cele mai inutile şi otrăvitoare dezbateri din perioada postdecembristă a izbucnit datorită Monicăi Lovinescu. Ea s-a implicat, cu trup şi suflet, în apărarea tinereţii fasciste a lui Mircea Eliade. O făcea din prietenie personală? din obligaţii de grup? din raţiuni de echivalenţă şi compensaţie? (de genul: tu m-ai sprijinit atunci, eu te sprijin acum?) din orbire şi fanatism? Probabil că nu vom şti cu precizie niciodată.
În orice caz, odată cu eseul lui Norman Manea, Felix culpa, şi cu replica dură dată de Monica Lovinescu, s-a declanşat o păguboasă rivalitate între criticarea şi condamnarea comunismului, la concurenţă cu criticarea şi condamnarea fascismului. Sîmburele acestei aberaţii de procedură trebuie atribuit integral noii gîndiri contorsioniste, practicate de modelul moral de altădată, care se străduia acum să îndese pumnul în gura criticilor nazismului, sub pretextul că se impunea, întîi de toate, combaterea comunismului: Îţi vine să te întrebi dacă nu cumva eşti victima unei halucinaţii. Nu cumva România a stat ea jumătate de veac sub o stăpînire legionară, iar comuniştii sînt aceia care au deţinut puterea doar vreo cîteva luni de zile şi apoi, băgaţi prin închisoare de Antonescu, n-au mai ieşit decît prin 1964 din temniţe? Nu cumva am visat, şi tot Estul european a scăpat, din 1989 încoace, nu de teroarea comunistă, ci de cea fascistă? Atunci, şi numai atunci, totul ar fi normal (vezi Insula şerpilor, Humanitas, 1996).
Ce simplu ar fi fost, pentru Monica Lovinescu, să constate evidenţa că, de-a lungul deceniilor de dictatură, dezbaterea onestă fusese blocată. Că lipsea o analiză corectă, în spaţiul public, a ambelor aberaţii criminale ce-au însîngerat secolul XX: fascismul şi comunismul. Că se impunea luciditatea investigării lor paralele. Dar, o dată mai mult, interesele ei de manevră publică (dublate, probabil, şi de obligaţiile personale) au împins-o în fundătura argumentelor falacioase. Imaginea venerată se mai prăvălea cîteva trepte, înspre cenuşiul cotidian.
Iar încăpăţînarea tendenţioasă nu i-a adus, fireşte, mari avantaje. Ba dimpotrivă. Unii dintre cei ce se apropiau entuziasmaţi de ea dorind parcă să soarbă, cu întîrziere, o picătură de curaj şi obiectivitate se lămureau cum stau lucrurile şi băteau în retragere. Jurnal 1990-1993, care consemnează minuţios omagiile aderenţilor necondiţionaţi, dar şi defecţiunile unor confraţi, nu-şi pune o secundă întrebarea dacă problema nu cumva era şi la autoarea însemnărilor.
Gabriela Adameşteanu se hotărăşte să tipărească, în revista 22, eseul lui Norman Manea. De la Paris, Monica Lovinescu i-o reproşează amical (p. 219). Cînd prozatoarea persistă în opţiunile sale, soţii Lovinescu-Ierunca demisionează din colegiul onorific al publicaţiei GDS. Dar şi Contrapunct, consistenta revistă a tinerilor scriitori de-atunci, pregăteşte un grupaj pe subiectul cu pricina, reluînd textul lui Norman Manea, mai incluzînd şi alte comentarii critice, din partea lui Ion Bogdan Lefter, Andrei Cornea, Victor Eskenazy sau Zigu Ornea. Reacţie enervată a diaristei: Halucinant. Îndată ce-o vede pe Elena Ştefoi, o ceartă cu iritare pentru ceea ce s-a publicat acolo (p. 258). Se bucură însă cînd Toma Pavel, într-o discuţie privată, îi ţine partea lui Eliade (p. 288). Rediscutarea simpatiilor fasciste ale lui Mircea Eliade se extinde şi în publicaţiile pariziene, iar Monica Lovinescu îşi notează furioasă în jurnal: E o campanie dezgustătoare. ( ) În presa română l-am apărat împotriva lui Norman Manea. Aici, nici V., nici eu n-avem un nume (p. 297). Îl întîlneşte pe Andrei Cornea şi face eforturi să nu-i reproşeze poziţia exprimată pe subiectul adeziunii legionare a lui M. Eliade (p. 299).
Şi tot aşa mai departe. Exemplele sînt probabil suficiente. În acei ani, Monica Lovinescu a fost mai prietenă cu Mircea Eliade, decît cu discuţia liberă despre complicităţile totalitare. Despre toate complicităţile totalitare. A depus o rară sîrguinţă pentru a influenţa, în direcţia dorită de ea, opţiunile presei culturale româneşti. Cînd tentativele nu i-au fost încununate de succes, s-a retras bosumflată sub carapace, acuzînd vremurile ieşite din ţîţîni.
Stau azi şi mă întreb Ce am învăţat de la Monica Lovinescu?. Pot da un singur răspuns, scurt şi cuprinzător: M-am învăţat minte!.