Laszlo Alexandru

 

UN LAPSUS AL LUI BORGES



            Īn adolescenţa şi tinereţea mea, toată lumea īl citea cu veneraţie pe Borges. Poate că era şi dictatura comunistă, care ne plasa īntr-o relaţie privilegiată cu literatura sud-americană, a spaţiului lipsit de libertăţi democratice, căutīndu-şi defularea īn onirism, fantezie, fantastic, fabulaţie. Era, īn tot cazul, impresionantă şi demnă de respect panorama enciclopedică realizată de scriitorul argentinian. Părea că a citit deja totul, īn toate direcţiile, cunoaşte amănuntele cele mai ascunse, realităţile cele mai nebănuite. Efectul era garantat: te copleşea. Dacă mai adăugai şi aspectul că era un savant orb, mitologia fabuloasă (pe linie homerică) era evidentă.

Cīnd am citit prima dată romanul Numele trandafirului, nu mi-a fost greu să fac legătura īntre bătrīnul călugăr orb, cu o gīndire fanatică, retrogradă, prefăcīndu-se a le şti pe toate, şi cel ce publicase Moartea şi busola. Trimiterea onomastică era transparentă: Jorge da Burgos – Jorge Luķs Borges. Nu īnţelegeam, īnsă, de ce devenise el personaj negativ? Explicitīndu-şi – pe alocuri ironic, pe alocuri indirect – intenţiile, Umberto Eco recunoştea că, īn cazul monahului malefic, aluzia răutăcioasă constituia plata unei poliţe. Dar pentru ce?

Am īncercat, īn aceste zile, să citesc cīteva eseuri şi comentarii literare ale lui Borges, grupate īn ediţia de Texte captive (Polirom, 2010). Punctul de ispită, pentru mine, erau mai ales conferinţele ţinute pe tema lui Dante şi a Divinei Comedii. Trebuie să recunosc că am rămas dezamăgit. Nu pentru covīrşitoarea sa erudiţie ce continuă să se etaleze – tot la două rīnduri se schimbă referinţa livrescă, autorul menţionat, secolul literar evocat, continentul cultural invocat. Dar parcă totul se īnvīrte īn gol şi nu mai apare finalizarea percutantă. Mi-a amintit de uriaşa urnă īn care, pe vremuri, la televiziunea ceauşistă, se īnvīrteau bilele de loto. Ici-colo se mai zărea, printre gratiile nichelate, sclipirea unei cifre, care dispărea apoi repede īn vīrtejul nebunesc, ce parcă nu se mai īncheia. Aşteptam, cu răsuflarea tăiată a copilului naiv, să cadă bila īn farfurioar㠖 şi nimic. Mecanismul huruia mai departe, scīnteierile se īntrezăreau pe rīnd, īnsă nimic nu se alegea.

Am remarcat, fireşte, săgeata autoironică prin care Borges īncearcă să cocheteze cu publicul. Īn realitate, prin acest clin d’oeil, el se caracterizează cu mare precizie: “sar de la o carte la alta, amintirile mele sīnt superioare gīndurilor mele” (p. 229). Gura păcătosului adevăr grăieşte.

E o fabulaţie simpatică īntīlnirea biografică a lui Borges cu capodopera lui Dante. Avīnd de călătorit zilnic la serviciu cu tramvaiul, pe un traseu foarte lung, prin Buenos Aires, şi-a luat īn buzunar o ediţie bilingvă a Divinei Comedii. A ajuns astfel s-o cunoască īn profunzime, ba chiar să īnveţe limba italiană, prin poezia dantescă. Apoi şi-a nuanţat fireşte cunoştinţele, din ediţiile Momigliano şi Grabher. Dar, după ce orbirea s-a instalat, scriitorul a trebuit să-şi hrănească intelectul doar cu amintirea lecturilor din tinereţe (probabil actualizate ici şi colo de sprijinul unor binevoitori).

Un savant care se mărturiseşte, īn repetate rīnduri, profund influenţat de poezia lui Dante, e totuşi surprinzător să-l vezi că se limitează, īn conferinţele sale, la descrieri generale, locuri comune şi banalităţi previzibile, pe seama Divinei Comedii. Ba chiar să constaţi că, la un moment dat, stăpīneşte imprecis conţinutul poetic prezentat.

Este cazul celebrului Cīnt IV din Infern, un pasaj clasic, īn care protagonistul Dante īntīlneşte personalităţile culturale ale lumii antice. Borges ne expune astfel episodul: “Se īndreaptă către ei patru umbre, umbrele marilor poeţi ai Antichităţii. Iată-l pe Homer, cu spada īn mīnă; iată-i pe Ovidiu, Lucan, Horaţiu. Vergiliu īi spune să-l salute pe Homer, pe care Dante l-a venerat nespus, dar nu l-a citit niciodată [?]. Īi spune: Onorate l’altissimo poeta. Homer īnaintează, cu spada īn mīnă, şi-l acceptă pe Dante ca pe cel de-al cincilea īn compania lui” (p. 239).

Īn Divina Comedie, replica amintită nu era īnsă nicidecum rostită de Virgiliu, īn atenţia lui Dante, pentru a-l īndemna să-l respecte pe īnaltul poet Homer (pe care l-a venerat, deşi nu l-a citit… – mdeh, mai adoarme şi logica bunului Borges). Virgiliu īşi părăsise locul din Limb, de līngă ceilalţi patru, la rugăminţile Beatricei, pentru a merge īn căutarea şi īndrumarea lui Dante. Acum revenea, īmpreună cu el, pe-acolo. O voce neprecizată (ca un fel de şambelan, sau maestru de ceremonii) īi previne pe ceilalţi că Virgiliu se īntoarce şi trebuie primit cu respect: “Intanto voce fu per me udita: / «Onorate l’altissimo poeta; / l’ombra sua torna, ch’era dipartita»” (“Īntre timp o voce a fost de mine auzită: / «Onoraţi-l pe preaīnaltul poet; / umbra lui revine, care fusese plecată»” – Inf. IV, 79-81).

Īntre ce ne spune Dante şi ce ne povesteşte Borges, diferenţa e considerabilă. Lasă că nici gramatical nu stătea īn picioare ipoteza argentinianului. De ce să-i vorbească Virgiliu lui Dante la plural (“onorate”)? Īncă de la prima lor īntīlnire, cīnd protagonistul fusese īnspăimīntat de cele trei fiare – Leopardul, Leul şi Lupoaica – şi ezita să meargă īnainte, călăuza īl tutuieşte, pentru a se impune cu hotărīre: “Ma tu perché ritorni a tanta noia?” (“Dar tu de ce te-ntorci la atīta suferinţă?” – Inf. I, 76); “A te convien tenere altro viaggio” (“Tu trebuie s-o porneşti pe altă cale” – Inf. I, 91). De ce-ar fi trecut aici, pe neaşteptate, la pluralul politeţii?

Dar şi alte detalii prezentate de conferenţiarul neglijent lasă mult de dorit. El amestecă, surprinzător, evenimente şi personaje din Cīntul IV al Infernului, cu situaţii şi personaje din Cīntul V. El contopeşte haotic cercul I, care-i conţine pe Nebotezaţi, cu cercul al II-lea, care-i cuprinde pe Desfrīnaţi: “Ei bine, acolo se află Homer, Platon, alţi mari bărbaţi iluştri. Īnsă Dante vede două fiinţe pe care nu le cunoaşte, mai puţin ilustre şi care aparţin lumii contemporane lui: Paolo şi Francesca. Ştie cum au murit cei doi adulteri. Īi strigă şi ei vin” (p. 219; aceeaşi īncurcătură şi la p. 218).

Īn realitate confuzia nu e lipsită de importanţă, īn sfera discuţiilor serioase despre Divina Comedie. Diferenţele sīnt chiar consistente. Īn Cīntul IV, īn Limb, sīnt pedepsite marile personalităţi ale culturii, care şi-au construit gloria ignorīndu-l pe Dumnezeu. Valoarea lor profesională e recunoscută, dar necredinţa lor e sancţionată: ei stau la sfat, īn atitudini impunătoare şi īntr-un loc ferit de tortură fizică, līngă un foc uriaş (menit, simbolic, să-i pună suplimentar īn lumină). Ei oftează īnsă mereu cu nostalgie, căci pedeapsa lor e de natură spirituală: nu vor cunoaşte niciodată binele suprem, pe Dumnezeu, pentru că l-au ignorat şi de-a lungul vieţii: “Per tai difetti, non per altro rio, / semo perduti, e sol di tanto offesi / che sanza speme vivemo in disio” (“Pentru aceste defecte, şi nu pentru alte păcate / sīntem pierduţi, şi doar cu atīta frămīntaţi / că fără speranţă, trăim cu dorinţa” – Inf. IV, 40-42). Īntregul ritm al Cīntului IV e lent, sobru, impunător.

Pe de altă parte, Cīntul V e tulburat de un dinamism bezmetic, menit să scoată īn evidenţă mişcările dezordonate ale amanţilor inconstanţi, ale desfrīnaţilor care şi-au schimbat fără zăbavă partenerii. Spiritele zboară, sub formă de păsări purtate de o năprasnică furtună, care le izbeşte pe unele de altele şi pe toate de stīncile din jur, fără nici o clipă de odihnă, īn eternitate: “quel fiato li spiriti mali / di qua, di lą, di gił, di su li mena; / nulla speranza li conforta mai, / non che di posa, ma di minor pena” (“acea vijelie spiritele păcătoase / īncoace, īncolo, īn jos, īn sus le poartă; / nici o speranţă nu-i alină vreodată, / nu de odihnă, ci măcar de pedeapsă mai blīnd㔠– Inf. V, 42-45).

Confuziile lui Borges, īn ce priveşte anumite situaţii din Divina Comedie, nu ţin de simpla scăpare de memorie, ci de ignorarea unor īmprejurări fundamentale din capodopera lui Dante.

Dar să mai stăruim o clipă asupra nobilei şcoli a poeţilor de demult, unde găsim ilustrarea poetică a unui concept antic. “Primus inter pares” e o inspirată expresie latină, pe cīt de scurtă, pe atīt de echilibrată īn tensiunea pe care o conţine. “Cel dintīi īntre egali” ne arată faptul că, īntr-o adunare cu totul onorabilă, membrii componenţi au īn aceeaşi măsură dreptul de-a fi veneraţi. Fiind la fel de importanţi, totuşi unul dintre ei se desprinde, ca fiind primul. El e deasupra celorlalţi, dar e totodată asemeni lor, ca prestigiu şi semnificaţie. O situaţie paradoxală, comprimată īntr-o fericită exprimare artistică, de o mirabilă omogenitate (2 + 2 + 2 silabe).

Dante reuşeşte performanţa de-a transpune īn poezie această situaţie, atunci cīnd descrie, īn Cīntul IV al Infernului, pleiada poeţilor greco-latini pe care-i īntīlneşte pe drumul său: “Lo buon maestro cominciņ a dire: / «Mira colui con quella spada in mano, / che vien dinanzi ai tre sģ come sire: / quelli č Omero poeta sovrano; / l’altro č Orazio satiro che viene; / Ovidio č ‘l terzo, e l’ultimo Lucano»” (“Bunul īnvăţător īncepu să spună: / «Priveşte-l pe cel cu spada īn mīnă, / care īn faţa celorlalţi trei vine ca un rege: / acela e Homer, poetul suveran; / celălalt care vine e Horaţiu, satiricul; / Ovidiu e al treilea, iar ultimul Lucan»” – v. 85-90).

Ieşiţi cu toţii īn īntīmpinarea lui Virgiliu, care-i părăsise pentru scurtă vreme spre a merge īn ajutorul lui Dante, ei se retrag īmpreună pentru a afla de la poetul latin cine e noul venit, iar apoi īl primesc şi pe acesta cu prietenie īntre ei: “Da ch’ebber ragionato insieme alquanto, / volsersi a me con salutevol cenno, / e ‘l mio maestro sorrise di tanto; / e pił d’onore ancora assai mi fenno, / ch’e’ sģ mi fecer de la loro schiera, / sģ ch’io fui sesto tra cotanto senno” (“După ce-au discutat o vreme īmpreună, / s-au īntors spre mine cu un semn de salut, / iar călăuza mea a zīmbit atunci; / ba chiar şi mai mare onoare mi-au făcut, / căci astfel m-au primit īntre ei, / īncīt am fost al şaselea īn această grupare” – v. 97-102).

A curs multă cerneală īn comentariile care notau că Dante se include, cu de la sine putere, īn propriile versuri, printre marile nume ale literaturii universale. Unii i-au reproşat orgoliul autoelogiator, cu totul lipsit de proporţii. Alţii i-au luat apărarea: poetul – deşi īncă nu terminase de scris Divina Comedie – era perfect conştient de valoarea sa artistică. Dincolo de toate aceste dezbateri, e de remarcat īnsă performanţa ilustrării estetice a conceptului “Primus inter pares”: Homer păşeşte īn faţa tuturor, pentru a-şi marca preeminenţa, dar e urmat īndeaproape de ceilalţi, care-i sīnt egali.

Cum prezintă Borges complexitatea situaţiei respective, īn conferinţa sa dantescă? “Homer īnaintează, cu spada īn mīnă, şi-l acceptă pe Dante ca pe cel de-al cincilea īn compania lui” (p. 239). Autorul italian o spusese limpede: “am fost al şaselea īn această grupare”. Īn schimb eseistul sud-american īl vede ca fiind “cel de-al cincilea”. O eroare de numărătoare? Nicidecum. Ci o diferenţă netă de abordare a situaţiei! Florentinul īi numără pe toţi marii autori antici laolaltă (incluzīndu-se apoi şi pe sine), el construieşte o “democraţie” a valorii literare, īn care toţi sīnt egali, deşi unul īi īntrece. Argentinianul edifică o “aristocraţie” a valorii literare, īn care Homer e suveranul incontestabil, care-i primeşte pe ceilalţi īn preajma sa. De aceea medievalul poate spune, fără a greşi, că au fost cu toţii īn număr de şase, pe cīnd contemporanul ne povesteşte că, pe līngă unul, au mai stat īncă cinci.

Iar concluzia uimitoare a acestei comparaţii este că scriitorul din secolul al XIV-lea se vădeşte mult mai tolerant īn gīndirea sa publică (şi mai complex, īn abordarea sa artistică), decīt comentatorul său din secolul XX. De la Jorge Luķs Borges la Jorge da Burgos, personajul orb, dar mereu īncruntat al lui Umberto Eco, distanţa a devenit foarte mică.