Laszlo Alexandru

 

UN LAPSUS AL LUI BORGES

            În adolescenţa şi tinereţea mea, toată lumea îl citea cu veneraţie pe Borges. Poate că era şi dictatura comunistă, care ne plasa într-o relaţie privilegiată cu literatura sud-americană, a spaţiului lipsit de libertăţi democratice, căutîndu-şi defularea în onirism, fantezie, fantastic, fabulaţie. Era, în tot cazul, impresionantă şi demnă de respect panorama enciclopedică realizată de scriitorul argentinian. Părea că a citit deja totul, în toate direcţiile, cunoaşte amănuntele cele mai ascunse, realităţile cele mai nebănuite. Efectul era garantat: te copleşea. Dacă mai adăugai şi aspectul că era un savant orb, mitologia fabuloasă (pe linie homerică) era evidentă.

Cînd am citit prima dată romanul Numele trandafirului, nu mi-a fost greu să fac legătura între bătrînul călugăr orb, cu o gîndire fanatică, retrogradă, prefăcîndu-se a le şti pe toate, şi cel ce publicase Moartea şi busola. Trimiterea onomastică era transparentă: Jorge da Burgos – Jorge Luís Borges. Nu înţelegeam, însă, de ce devenise el personaj negativ? Explicitîndu-şi – pe alocuri ironic, pe alocuri indirect – intenţiile, Umberto Eco recunoştea că, în cazul monahului malefic, aluzia răutăcioasă constituia plata unei poliţe. Dar pentru ce?

Am încercat, în aceste zile, să citesc cîteva eseuri şi comentarii literare ale lui Borges, grupate în ediţia de Texte captive (Polirom, 2010). Punctul de ispită, pentru mine, erau mai ales conferinţele ţinute pe tema lui Dante şi a Divinei Comedii. Trebuie să recunosc că am rămas dezamăgit. Nu pentru covîrşitoarea sa erudiţie ce continuă să se etaleze – tot la două rînduri se schimbă referinţa livrescă, autorul menţionat, secolul literar evocat, continentul cultural invocat. Dar parcă totul se învîrte în gol şi nu mai apare finalizarea percutantă. Mi-a amintit de uriaşa urnă în care, pe vremuri, la televiziunea ceauşistă, se învîrteau bilele de loto. Ici-colo se mai zărea, printre gratiile nichelate, sclipirea unei cifre, care dispărea apoi repede în vîrtejul nebunesc, ce parcă nu se mai încheia. Aşteptam, cu răsuflarea tăiată a copilului naiv, să cadă bila în farfurioar㠖 şi nimic. Mecanismul huruia mai departe, scînteierile se întrezăreau pe rînd, însă nimic nu se alegea.

Am remarcat, fireşte, săgeata autoironică prin care Borges încearcă să cocheteze cu publicul. În realitate, prin acest clin d’oeil, el se caracterizează cu mare precizie: “sar de la o carte la alta, amintirile mele sînt superioare gîndurilor mele” (p. 229). Gura păcătosului adevăr grăieşte.

E o fabulaţie simpatică întîlnirea biografică a lui Borges cu capodopera lui Dante. Avînd de călătorit zilnic la serviciu cu tramvaiul, pe un traseu foarte lung, prin Buenos Aires, şi-a luat în buzunar o ediţie bilingvă a Divinei Comedii. A ajuns astfel s-o cunoască în profunzime, ba chiar să înveţe limba italiană, prin poezia dantescă. Apoi şi-a nuanţat fireşte cunoştinţele, din ediţiile Momigliano şi Grabher. Dar, după ce orbirea s-a instalat, scriitorul a trebuit să-şi hrănească intelectul doar cu amintirea lecturilor din tinereţe (probabil actualizate ici şi colo de sprijinul unor binevoitori).

Un savant care se mărturiseşte, în repetate rînduri, profund influenţat de poezia lui Dante, e totuşi surprinzător să-l vezi că se limitează, în conferinţele sale, la descrieri generale, locuri comune şi banalităţi previzibile, pe seama Divinei Comedii. Ba chiar să constaţi că, la un moment dat, stăpîneşte imprecis conţinutul poetic prezentat.

Este cazul celebrului Cînt IV din Infern, un pasaj clasic, în care protagonistul Dante întîlneşte personalităţile culturale ale lumii antice. Borges ne expune astfel episodul: “Se îndreaptă către ei patru umbre, umbrele marilor poeţi ai Antichităţii. Iată-l pe Homer, cu spada în mînă; iată-i pe Ovidiu, Lucan, Horaţiu. Vergiliu îi spune să-l salute pe Homer, pe care Dante l-a venerat nespus, dar nu l-a citit niciodată [?]. Îi spune: Onorate l’altissimo poeta. Homer înaintează, cu spada în mînă, şi-l acceptă pe Dante ca pe cel de-al cincilea în compania lui” (p. 239).

În Divina Comedie, replica amintită nu era însă nicidecum rostită de Virgiliu, în atenţia lui Dante, pentru a-l îndemna să-l respecte pe înaltul poet Homer (pe care l-a venerat, deşi nu l-a citit… – mdeh, mai adoarme şi logica bunului Borges). Virgiliu îşi părăsise locul din Limb, de lîngă ceilalţi patru, la rugăminţile Beatricei, pentru a merge în căutarea şi îndrumarea lui Dante. Acum revenea, împreună cu el, pe-acolo. O voce neprecizată (ca un fel de şambelan, sau maestru de ceremonii) îi previne pe ceilalţi că Virgiliu se întoarce şi trebuie primit cu respect: “Intanto voce fu per me udita: / «Onorate l’altissimo poeta; / l’ombra sua torna, ch’era dipartita»” (“Între timp o voce a fost de mine auzită: / «Onoraţi-l pe preaînaltul poet; / umbra lui revine, care fusese plecată»” – Inf. IV, 79-81).

Între ce ne spune Dante şi ce ne povesteşte Borges, diferenţa e considerabilă. Lasă că nici gramatical nu stătea în picioare ipoteza argentinianului. De ce să-i vorbească Virgiliu lui Dante la plural (“onorate”)? Încă de la prima lor întîlnire, cînd protagonistul fusese înspăimîntat de cele trei fiare – Leopardul, Leul şi Lupoaica – şi ezita să meargă înainte, călăuza îl tutuieşte, pentru a se impune cu hotărîre: “Ma tu perché ritorni a tanta noia?” (“Dar tu de ce te-ntorci la atîta suferinţă?” – Inf. I, 76); “A te convien tenere altro viaggio” (“Tu trebuie s-o porneşti pe altă cale” – Inf. I, 91). De ce-ar fi trecut aici, pe neaşteptate, la pluralul politeţii?

Dar şi alte detalii prezentate de conferenţiarul neglijent lasă mult de dorit. El amestecă, surprinzător, evenimente şi personaje din Cîntul IV al Infernului, cu situaţii şi personaje din Cîntul V. El contopeşte haotic cercul I, care-i conţine pe Nebotezaţi, cu cercul al II-lea, care-i cuprinde pe Desfrînaţi: “Ei bine, acolo se află Homer, Platon, alţi mari bărbaţi iluştri. Însă Dante vede două fiinţe pe care nu le cunoaşte, mai puţin ilustre şi care aparţin lumii contemporane lui: Paolo şi Francesca. Ştie cum au murit cei doi adulteri. Îi strigă şi ei vin” (p. 219; aceeaşi încurcătură şi la p. 218).

În realitate confuzia nu e lipsită de importanţă, în sfera discuţiilor serioase despre Divina Comedie. Diferenţele sînt chiar consistente. În Cîntul IV, în Limb, sînt pedepsite marile personalităţi ale culturii, care şi-au construit gloria ignorîndu-l pe Dumnezeu. Valoarea lor profesională e recunoscută, dar necredinţa lor e sancţionată: ei stau la sfat, în atitudini impunătoare şi într-un loc ferit de tortură fizică, lîngă un foc uriaş (menit, simbolic, să-i pună suplimentar în lumină). Ei oftează însă mereu cu nostalgie, căci pedeapsa lor e de natură spirituală: nu vor cunoaşte niciodată binele suprem, pe Dumnezeu, pentru că l-au ignorat şi de-a lungul vieţii: “Per tai difetti, non per altro rio, / semo perduti, e sol di tanto offesi / che sanza speme vivemo in disio” (“Pentru aceste defecte, şi nu pentru alte păcate / sîntem pierduţi, şi doar cu atîta frămîntaţi / că fără speranţă, trăim cu dorinţa” – Inf. IV, 40-42). Întregul ritm al Cîntului IV e lent, sobru, impunător.

Pe de altă parte, Cîntul V e tulburat de un dinamism bezmetic, menit să scoată în evidenţă mişcările dezordonate ale amanţilor inconstanţi, ale desfrînaţilor care şi-au schimbat fără zăbavă partenerii. Spiritele zboară, sub formă de păsări purtate de o năprasnică furtună, care le izbeşte pe unele de altele şi pe toate de stîncile din jur, fără nici o clipă de odihnă, în eternitate: “quel fiato li spiriti mali / di qua, di là, di giù, di su li mena; / nulla speranza li conforta mai, / non che di posa, ma di minor pena” (“acea vijelie spiritele păcătoase / încoace, încolo, în jos, în sus le poartă; / nici o speranţă nu-i alină vreodată, / nu de odihnă, ci măcar de pedeapsă mai blînd㔠– Inf. V, 42-45).

Confuziile lui Borges, în ce priveşte anumite situaţii din Divina Comedie, nu ţin de simpla scăpare de memorie, ci de ignorarea unor împrejurări fundamentale din capodopera lui Dante.

Dar să mai stăruim o clipă asupra nobilei şcoli a poeţilor de demult, unde găsim ilustrarea poetică a unui concept antic. “Primus inter pares” e o inspirată expresie latină, pe cît de scurtă, pe atît de echilibrată în tensiunea pe care o conţine. “Cel dintîi între egali” ne arată faptul că, într-o adunare cu totul onorabilă, membrii componenţi au în aceeaşi măsură dreptul de-a fi veneraţi. Fiind la fel de importanţi, totuşi unul dintre ei se desprinde, ca fiind primul. El e deasupra celorlalţi, dar e totodată asemeni lor, ca prestigiu şi semnificaţie. O situaţie paradoxală, comprimată într-o fericită exprimare artistică, de o mirabilă omogenitate (2 + 2 + 2 silabe).

Dante reuşeşte performanţa de-a transpune în poezie această situaţie, atunci cînd descrie, în Cîntul IV al Infernului, pleiada poeţilor greco-latini pe care-i întîlneşte pe drumul său: “Lo buon maestro cominciò a dire: / «Mira colui con quella spada in mano, / che vien dinanzi ai tre sì come sire: / quelli è Omero poeta sovrano; / l’altro è Orazio satiro che viene; / Ovidio è ‘l terzo, e l’ultimo Lucano»” (“Bunul învăţător începu să spună: / «Priveşte-l pe cel cu spada în mînă, / care în faţa celorlalţi trei vine ca un rege: / acela e Homer, poetul suveran; / celălalt care vine e Horaţiu, satiricul; / Ovidiu e al treilea, iar ultimul Lucan»” – v. 85-90).

Ieşiţi cu toţii în întîmpinarea lui Virgiliu, care-i părăsise pentru scurtă vreme spre a merge în ajutorul lui Dante, ei se retrag împreună pentru a afla de la poetul latin cine e noul venit, iar apoi îl primesc şi pe acesta cu prietenie între ei: “Da ch’ebber ragionato insieme alquanto, / volsersi a me con salutevol cenno, / e ‘l mio maestro sorrise di tanto; / e più d’onore ancora assai mi fenno, / ch’e’ sì mi fecer de la loro schiera, / sì ch’io fui sesto tra cotanto senno” (“După ce-au discutat o vreme împreună, / s-au întors spre mine cu un semn de salut, / iar călăuza mea a zîmbit atunci; / ba chiar şi mai mare onoare mi-au făcut, / căci astfel m-au primit între ei, / încît am fost al şaselea în această grupare” – v. 97-102).

A curs multă cerneală în comentariile care notau că Dante se include, cu de la sine putere, în propriile versuri, printre marile nume ale literaturii universale. Unii i-au reproşat orgoliul autoelogiator, cu totul lipsit de proporţii. Alţii i-au luat apărarea: poetul – deşi încă nu terminase de scris Divina Comedie – era perfect conştient de valoarea sa artistică. Dincolo de toate aceste dezbateri, e de remarcat însă performanţa ilustrării estetice a conceptului “Primus inter pares”: Homer păşeşte în faţa tuturor, pentru a-şi marca preeminenţa, dar e urmat îndeaproape de ceilalţi, care-i sînt egali.

Cum prezintă Borges complexitatea situaţiei respective, în conferinţa sa dantescă? “Homer înaintează, cu spada în mînă, şi-l acceptă pe Dante ca pe cel de-al cincilea în compania lui” (p. 239). Autorul italian o spusese limpede: “am fost al şaselea în această grupare”. În schimb eseistul sud-american îl vede ca fiind “cel de-al cincilea”. O eroare de numărătoare? Nicidecum. Ci o diferenţă netă de abordare a situaţiei! Florentinul îi numără pe toţi marii autori antici laolaltă (incluzîndu-se apoi şi pe sine), el construieşte o “democraţie” a valorii literare, în care toţi sînt egali, deşi unul îi întrece. Argentinianul edifică o “aristocraţie” a valorii literare, în care Homer e suveranul incontestabil, care-i primeşte pe ceilalţi în preajma sa. De aceea medievalul poate spune, fără a greşi, că au fost cu toţii în număr de şase, pe cînd contemporanul ne povesteşte că, pe lîngă unul, au mai stat încă cinci.

Iar concluzia uimitoare a acestei comparaţii este că scriitorul din secolul al XIV-lea se vădeşte mult mai tolerant în gîndirea sa publică (şi mai complex, în abordarea sa artistică), decît comentatorul său din secolul XX. De la Jorge Luís Borges la Jorge da Burgos, personajul orb, dar mereu încruntat al lui Umberto Eco, distanţa a devenit foarte mică.