Laszlo Alexandru
DANTE SHOW
Una din trăsăturile specifice ale Divinei Comedii, care o fac mai greu accesibilă publicului larg, constă în construcţia ei supraetajată. Autorul, în mod programatic, îmbrăţişează diverse registre de semnificaţie, realizînd totodată o sinteză a numeroaselor domenii ale cunoaşterii. Dacă adăugăm, la toate acestea, particularităţile lingvistice medievale şi pe acelea stilistice, individuale, vom înţelege cîte obstacole se ridică în faţa pînă şi a celui mai bine intenţionat cititor. Pentru a-i veni în sprijin, încă din timpurile lui Dante, s-a creat un... spectacol ştiinţific destul de neobişnuit. Giovanni Boccaccio, la însărcinarea municipalităţii florentine din Trecento, a inaugurat Lectura Dantis, ceremonialul prin care un cunoscător, un expert iese în faţa publicului şi citeşte cu voce tare anumite pasaje din Divina Comedie, explicîndu-le.
Această practică de devotament faţă de poezia marelui florentin, devenită un ritual impus de chiar specificul operei, s-a păstrat de-a lungul secolelor. A reprezentat una din căile cele mai directe de transmitere a mesajului artistic dantesc. În numeroase şcoli şi universităţi din cele mai răspîndite colţuri ale lumii, în cadrul catedrelor de literatură italiană se menţine încă obiceiul organizării conferinţelor de Lectura Dantis. Iar în Italia, această tradiţie a depăşit barierele academice, ieşind cu adevărat în întîmpinarea tuturor, aşa cum deja Boccaccio îşi propusese.
După 1950, au rămas în amintirea culturală, mai ales prin intermediul televiziunii italiene RAI, recitările danteşti ale celebrului Vittorio Gassman. Astăzi poate mai puţin cunoscut în lumea frenetică a showbizului, Gassman se bucura pe atunci de prestigiul unei personalităţi actoriceşti de frunte. Interpretările sale au fost imortalizate, în condiţiile tehnice ale vremii, inclusiv pe discuri de vinil (Cînturile V şi XXVI din Infern, Cîntul XXXIII din Paradis).
Un cercetător care, după 1985, şi-a dedicat două decenii textului dantesc este Vittorio Sermonti. Din colaborarea sa cu prestigioşii filologi Gianfranco Contini şi Cesare Segre s-au născut emisiunile de la Radiotre, în care Sermonti a citit şi a comentat pentru publicul larg toată Divina Comedie, precum şi colecţia de audiocasete puse atunci în vînzare. Transcrierea înregistrării a stat la baza celor trei volume ale sale, apărute în 1988, 1990 şi 1993 la editura Rizzoli: LInferno di Dante, Il Purgatorio di Dante, Il Paradiso di Dante (amplu revăzute în 2001). Notabilă a fost şi iniţiativa lui Sermonti în ce priveşte lectura publică integrală a Divinei Comedii, desfăşurată seară de seară, timp de peste doi ani, în mănăstirea franciscană de lîngă mormîntul lui Dante, la Ravenna.
O nouă etapă în evoluţia Lecturae Dantis survine odată cu implicarea lui Roberto Benigni. Aflat în momentul de vîrf al unei cariere răsplătite cu numeroase onoruri printre care Premiul Oscar pentru filmul La vita è bella (1999) , Benigni a devenit una dintre figurile cele mai cunoscute ale spectacolului italian. Prezenţa sa nonconformistă, imprevizibilă, în răspăr cu politicienii şi atotputernicii zilei, stîrneşte hohote de rîs şi smulge cascade de aplauze. Profilul său, deja limpede trasat, este acela al unui nou Charlot care, prin strîmbături, scălîmbăieli şi gesticulaţie semi-licenţioasă, reuşeşte să construiască, în acelaşi timp, şi momente de intensă meditaţie asupra tragismului existenţial. Întîlnirea sa cu Divina Comedie poate fi considerată un eveniment absolut surprinzător, în măsura în care trivialul cotidian, biciuit de satira clovnului, venea să se intersecteze cu mesajul sublim al poemului medieval.
Ceea
ce a pornit ca un simplu experiment, cînd artistul a început, aparent pe
neaşteptate, să recite versuri danteşti, s-a transformat de-a
lungul anilor într-o avalanşă culturală. Spectacolele lui
Benigni despre Dante au ajuns în sălile festive ale unor mari universităţi (şi i-au adus
protagonistului numeroase titluri de Doctor Honoris Causa), au coborît în pieţele
publice. Cu totul impresionantă e mai ales seria celor treisprezece
reprezentaţii, organizate începînd cu 27 iulie 2006, în Piazza Santa Croce
din Florenţa, la picioarele impunătoarei statui a poetului medieval
(şi în faţa bisericii pe care o frecventase înainte de-a fi fost
constrîns la exil). Actorul a prezentat, succesiv, în acele seri de vară,
Cînturile I-X, XXVI, XXXIII din Infern,
precum şi Cîntul XXXIII din Paradis.
Înregistrarea lor a fost difuzată apoi de televiziunea
italiană RAI, în perioada 2007-2008, consemnînd recorduri uluitoare de
audienţă. Prima emisiune a fost urmărită
de 10.997.000 de telespectatori. Versiunile în format
DVD s-au vîndut în alte milioane de exemplare, ca suplimente
săptămînale ale publicaţiilor de mare tiraj La Repubblica şi LEspresso.
Recitalul lui Benigni, cu un atît de amplu succes în
rîndul publicului, a primit o nouă înfăţişare, odată
cu etapa sa itinerantă. Tutto Dante
a avut un şir de circa 130 de spectacole, cu un aflux de peste un milion
de spectatori (dintre care 120.000 la Roma), pe diverse stadioane sau în
săli sportive din Catanzaro, Reggio Calabria, Eboli, Perugia, Ancona, Bologna
(în 2006), Trieste, Jesolo, Varese, Arezzo, Brescia, Torino, Cuneo, Mantova,
Modena, Parma, Montecatini, Padova, Forlì, Livorno, Genova, Milano, Roma,
Pompei, Potenza, Lecce, Foggia, Strà, Bergamo, Lucca, Siena, Grosseto,
Florenţa, Pisa, Porto S. Giorgio,
Care e, în cazul său, reţeta succesului? În ce constă meşteşugul de-a stîrni entuziasmul milioanelor de spectatori şi telespectatori? Performanţa sa din istorica piaţă a Florenţei, transmisă la televiziune şi înregistrată pe DVD, consemnează un debordant one man show: Benigni evoluează în costum negru şi cămaşă albă, pe o scenă simplă, complet lipsită de decoruri, doar cu un microfon în mînă. Îşi face o apariţie bufonescă, în goană, cu salturi, cu strîmbături, zîmbete şi gesturi familiare. Aleargă încoace şi încolo, pe fondul muzical vesel, de circ, se înclină, hohoteşte, arată cu degetul pe cîte unul. De fapt, întregul spectacol are trei momente distincte. După această erupţie băşcălioasă, protagonistul, mulţumind publicului, se lansează în prima etapă, de cucerire a lui, prin explicaţii de contextualizare a lecturii danteşti ce va urma. Cu o elocuţie rapidă, vioaie, recurge la neaşteptate conexiuni de idei şi acţiuni, reface realitatea istorică, economică, mentală şi artistică medievală, aducînd-o sub ochii noştri. Principalul său instrument e desacralizarea. Ar fi, aşadar, nepotrivit să ni-l închipuim pe Dante ca pe un titan veşnic posomorît (cum ni-l reprezintă unii sculptori), fiindcă acela, pe cînd scria Divina Comedie, era abia un flăcău de treizeci şi cinci de ani. De altminteri, nici Evul Mediu n-a fost chiar aşa demult, ci doar cu vreo şapte sute de ani în urmă în fond, dacă luăm zece oameni de cîte 70 de ani şi îi punem cap la cap, de-a lungul vremii înapoi, am ajuns contemporani cu Dante! În spectacolele sale, Benigni insistă, repetînd: capodopera dantescă e una dintre poveştile cele mai cristaline, cele mai simple care au fost scrise; trebuie să ne apropiem de ea cu inocenţa unui copil şi doar apoi să ne străduim să pricepem alegoriile şi metaforele, cînd vom face a doua lectură, a treia, a patra şi tot aşa mai departe. Dar la început nu trebuie să ne lipsim de plăcerea de a citi această carte, de a ne bucura de o poveste în care există cîntul, muzicalitatea, naraţiunea şi, fireşte, poezia.
E important să nu privim totul doar ca pe o simplă convenţie artistică, ci ca pe aventura unui crez fiindcă, abia examinînd astfel lucrurile, putem accepta că Dante a mers cu adevărat în Infern, în Purgatoriu şi în Paradis. Trebuie, totodată, să avem şi tăria de a scruta profunzimea simbolică a gîndurilor poetului, să nu ne minţim ca în cunoscuta anecdotă despre omul care caută o cheie pe jos, sub un felinar. Trece unul şi îl întreabă: Ce faci? / Caut cheia. / Ai pierdut-o aici? / Nu, am pierdut-o mai încolo. / Şi atunci? De ce o cauţi aici? / Pentru că aici e lumină şi se vede.
Benigni îşi învaţă totodată spectatorii să nu ia prea în serios exagerările dantologilor şi dantomanilor care, din dorinţa de-a surprinde cele mai mărunte amănunte legate de divinizatul poet, azi-mîine vor ajunge să pună inscripţii pe străzile Florenţei: Esattamente sotto a questa striscia, ci veniva Dante a far la piscia (Exact sub aceste afişe, venea Dante să se pişe).
După încălzirea şi cucerirea publicului, prin verva sa dezinhibată şi nonconformismul exploziv, actorul trece la cel de-al doilea moment al spectacolului. Se începe lectura cîntului propus pentru seara respectivă. Se înaintează pe sintagme, versuri emblematice, rareori o terţină întreagă. Cuvintele poemului sînt întrerupte de ample explicaţii punctuale, de o mare precizie, cu paranteze ironice, cu trimiteri implicite la exegeza autorizată. Se realizează totodată o descriere a personajelor relevante ale Divinei Comedii, a personalităţilor înfăţişate, precum şi o actualizare a expresiilor medievale, a contextelor istorice şi a conflictelor politice de atunci. În toate aceste detalii, Benigni ilustrează o extraordinară, o impecabilă cunoaştere a conţinuturilor ştiinţifice pe care le transmite spectatorilor săi. Astfel, pe neobservate, întîlnirea alunecă dinspre o reprezentaţie amuzantă, uneori poate frivolă, către o conferinţă în toată legea, de cea mai deplină autoritate profesională.
După ce întregul cînt dantesc a fost parcurs, pe îndelete, prin revelarea unor ascunzişuri pe alocuri surprinzătoare chiar şi pentru cunoscători, survine a treia etapă. Luminile se micşorează, se creează un semiîntuneric misterios, iar protagonistul lasă textul scris deoparte şi se apropie, cu microfonul în mînă, de marginea scenei. Aici, cu o atitudine de mare sobrietate, pe un ton adînc, pronunţînd cuvintele distinct şi tăios, porneşte să recite din memorie zecile de versuri pe care tocmai le explicase, insistînd, de această dată prin intonaţie, asupra valenţelor artistice, subliniind virtuţile eufonice, accentuînd pasajele tragice.
Finalul reprezentaţiei e marcat, de obicei, prin momentul de tăcere impresionată a publicului, ce parcă ezită să rupă vraja spectacolului, înainte de-a izbucni în urale frenetice şi aplauze dezlănţuite. Iar entuziasmul oamenilor e cît se poate de întemeiat, căci Roberto Benigni, după ce i-a făcut să rîdă în hohote, i-a ajutat să devină mai cizelaţi (prin descoperirea secretelor marii poezii) şi i-a împins, în cele din urmă, să mediteze la însuşi tragismul condiţiei umane. O triplă performanţă, ce se poate obţine doar într-un asemenea fabulos one man Dante Show.