Laszlo11

Laszlo Alexandru

PERSEVERARE DIABOLICUM

Publicarea în Israel a intervenţiei mele Vivat Academia! în care denunţam premiul atribuit cărţii neofasciste tipărite de Sorin Lavric la Editura Humanitas din Bucureşti se pare că a produs impresii puternice şi dezbateri în mediile informale. A fost urmată de protestul exprimat la Radio Kol Israel de preşedintele Asociaţiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din România, doctor în istorie Shlomo Leibovici-Laiş, împotriva gestului reprobabil al Academiei Române. Luarea de poziţie israelienă a fost adusă la cunoştinţa publicului larg din ţară, în cadrul buletinelor de ştiri ale postului Radio România Actualităţi.

Situaţia tensionată nu s-a ivit, totuşi, din senin. Îndată după apariţia volumului controversat, în iarna anului 2007, s-au făcut deja auzite criticile, pe bază de reproşuri precise şi citate uluitoare, în diverse publicaţii din ţară şi străinătate. Revista Tribuna din Cluj a expus, pe pagini întregi, de-a lungul cîtorva luni de zile, asemenea analize. Cultura din Bucureşti a găzduit nu doar muşcătoare investigaţii asupra monografiei lui Sorin Lavric, ci chiar o minicampanie de presă. În Observator cultural au fost exprimate, de asemeni, o serie de rezerve (vezi nr. 402/13 dec. 2007). Ecouri ale nervozităţii, pe acest subiect, au fost mediatizate în periodicele din Israel (Minimum, Jurnalul săptămînii, Viaţa noastră), unele cu bună difuzare în România şi în cîteva colţuri ale lumii, pe diverse continente. Publicaţia universitară Studia Hebraica din Bucureşti a transmis, în mediile academice, versiunea engleză a criticilor la adresa cercetării lui S. Lavric (vezi nr. 7/2007, p. 414-431). Un organism abilitat, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, Bucureşti, a prevăzut în sesiunea sa ştiinţifică internaţională din 2008 o detaliată prezentare a cazului în speţă, inclusă apoi în anuarul de specialitate (vol. I, nr. 2/2009, pp. 85-100). Iar cititorul care mai persistă în îndoieli are la îndemînă pe internet, non stop, posibilitatea de a se documenta, pentru a constata personal cum stau lucrurile (vezi rev. E-Leonardo, nr. 13/2008 şi nr. 14/2009). Să mai aibă aşadar cineva impresia, în acest amplu context, cu o asemenea bogată mediatizare, că poate să impună minciuna lovind cu pumnul în masă, denotă fie o naivitate pernicioasă, fie un dogmatism înverşunat. Am cam depăşit vremurile în care neadevărul istoric, politic, ştiinţific era dictat de sus şi era acceptat umil pe jos. Acum cînd instituţiile statului, pe banii contribuabilului, îşi exprimă evaluările, se pare că mai trebuie să se întemeieze şi pe buna-credinţă. Este nu doar o cerinţă etică, de respect faţă de cei cărora li te adresezi, ci şi o obligaţie financiară, de responsabilitate faţă de resursele pe care le foloseşti.

A greşi e omenesc, a persevera e diabolic. Încăpăţînarea academică de-a răsplăti cu orice preţ volumul extremist al lui Sorin Lavric ce repune în circulaţie demagogia legionară, îi mitizează pe conducătorii ei, îi denigrează pe adversarii istorici ai Legiunii, contestă evenimente notorii din istoria României, acrediteaza perspectiva gardistă asupra trecutului etc. este apărată deschis de academicianul Eugen Simion. A doua zi după protestul de la Radio Kol Israel, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române se explică, în cadrul intervenţiei mediatizate de agenţia de ştiri RADOR: Am aflat de intervenţia domnului Laiş şi am înţeles că dumnealui s-a supărat că Academia Română a acordat un premiu acestui volum, apărut în 2007, la Editura Humanitas. Este elocvent că Eugen Simion schiţează replica de prestigiu abia după înregistrarea criticilor din Israel. Dar, pentru a afla cum stau lucrurile în realitate, în legătură cu enormităţile susţinute de Sorin Lavric între copertele cărţii sale, acad. Simion n-ar fi trebuit să aştepte protestele internaţionale. Era suficient să ţină seama de semnalările presei din ţară (printre ele, cele din hebdomadarul Cultura, unde pune el însuşi, număr de număr, un umăr).

Ţin să precizez că volumul domnului Lavric nu este un pamflet politic şi nici un pamflet ideologic împotriva acestei mişcări totalitare, adaugă senin intervenientul. Atunci cînd lumea se dezlănţuie, indignată, împotriva cărţii ce recuperează miturile legionare cele mai diversificate, e cel puţin straniu să o aperi cu argumentul că ea nu este un pamflet politic sau ideologic împotriva legionarilor. Este ca şi cum ai vrea să descrii un rinocer, în faţa copiilor de la grădiniţă, subliniind că acest animal n-are aripi să zboare.

Cum s-a putut, întreabă el [Lavric], şi se întreabă în mai multe rînduri, ca un intelectual [Noica] format la şcoala umanismului european să ajungă, îl citez din nou, «a justifica violenţa să capete», iarăşi îl citez, «figura unui demon încrîncenat pe dinăuntru de o încrîncenare neistovită» (subl. n., L.A.; domnul academician nu se zgîrie pe cerul gurii de la stilul smucit, cînd ne indică vorba cuiva lavricitate.) În fine, o întrebare iarăşi firească pe care şi-o pune autorul este cum se întîmplă, de ce se întîmplă să intre în scrisul unui filosof atît de fin, îl citez, «un potenţial de oroare şi scrisul cult, cu volute sofisticate, moderat şi seren, să fie deodată lovit de o criză de epilepsie», am închis citatul. / Sînt întrebări, după părerea mea, corecte şi autorul încearcă să răspundă, repet, nu în termenii unui pamflet politic, ci cu mijloacele analizei critice. El însuşi critic literar cu vechime în producţie, Eugen Simion crede că e suficient să extragă şi să discute un pasaj al cărţii controversate, pentru a face pasabil întregul. Tot astfel, cu mai multe decenii în urmă, femeile cochete aveau impresia că, desenîndu-şi un mic neg pe obraz (un grain de beauté), îi fascinează pe privitori.

Să ne uităm, totuşi, în stînga şi în dreapta negului pictat de E. Simion. Este adevărat că Sorin Lavric îşi propune să explice, în volumul său, derapajele extremiste ale lui Constantin Noica. Dar cu ce preţ? În loc să acuze erorile filosofului, el încearcă să le scuze, estetizînd abjecţia contextului. Sub pana sa, Legiunea constituie închegarea treptată a unei frumuseţi externe pe baza unei iradieri spirituale ce vine din interior (p. 192). Iar Căpitanul Zelea Codreanu un criminal dement devine la el omul providenţial care nu voia conturi în bancă şi vilegiaturi în străinătate, ci imateriala mîntuire a neamului românesc, iar prin gura lui se rostea adevărul (p. 93). Aşa se face că, în ample pasaje, Sorin Lavric reînvie cu entuziasm recuzita legionară: cîntecele lor militarizate, taberele lor de muncă voluntară, spiritul lor de solidaritate, sediile lor construite cu jertfe, monumentele lor comemorative, martirii lor veneraţi şi toate celelalte insanităţi. Pentru a-l spăla de păcate pe C. Noica, exegetul proslăveşte armonia răgetelor de rinocer. Iar astăzi mai vine şi academicianul Simion, care ne informează grijuliu despre întrebările pe care şi le-a pus cercetătorul la pornire, dar uită să ne descrie răspunsurile furnizate de acelaşi, pe parcurs şi la sosire...

În tactica propagandei se recurge frecvent la metoda de a se invoca o mărturie prestigioasă care, prin ponderea personalităţii, e în măsură să acrediteze o minciună, o aberaţie, o ticăloşie. E simptomatică, în context, dexteritatea cu care Eugen Simion se prevalează de acest clişeu al comunicării înşelătoare: De pildă, domnul Vladimir Tismăneanu, într-un articol din 20 februarie 2008, scrie, citez, «Cartea lui Sorin Lavric este o explorare lucidă, onestă şi dezinhibată a logodnei dintre un aristocrat al spiritului, îndrăgostit de tradiţia umanismului clasic, şi o mişcare care a cultivat naţionalismul mistic şi a cultivat cu morbidă patimă funcţiile pretins purificatoare ale violenţei». O carte mai spune domnul Tismăneanu excelent scrisă, care, între altele, are meritul de a arăta, iarăşi îl citez, «bunătatea şi inteligenţa unui veritabil filosof, care, într-un ceas istoric cumplit, a intrat pe traiectorii divergente». Care anume şi cîte anume au fost interesele lui Vladimir Tismăneanu de a gravita în sfera de bunăvoinţă a Editurii Humanitas, unde tocmai i se publica Raportul final asupra crimelor comunismului, nu are rost să insistăm aici. Nu putem decît deplînge frenezia cu care autorul evreu s-a chinuit, ca revanşă, să legitimeze lucrarea scandaloasă a lui Sorin Lavric, ce-i preamăreşte pe asasinii de evrei ai anilor 40. În situaţii de acest gen, după ce ţi-a trecut prin minte expresia din bătrîni: sîngele apă nu se face, te întrebi îndată: oare, în ochii politologului american, sîngele coreligionarilor săi s-a făcut deja apă? Aşa de mare să fie preţul plătit pentru o lucrare monumentală, tipărită la o editură centrală?

Dar acad. Eugen Simion e suficient de abil pentru a mima indiferenţa. El ştie, pesemne, că e dizgraţios cel ce se înverşunează să-şi dovedească adevărul, în schimb pare aristocrat acela care-şi înveleşte neadevărurile în staniolul curtoaziei. Astfel încît ne anunţă cu dezinvoltură: Mă opresc aici, nu vreau să intru într-o polemică care [sic! L. A.] nu mă priveşte direct. Fireşte că pe preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române nu-l priveşte direct Premiul Titu Maiorescu acordat de Academia Română. Responsabilitatea este a tuturor celorlalţi: a încălzirii planetare, a situaţiei politice internaţionale, a crizei economice, a globalismului şi a liber-schimbismului. Nu mai putem nici măcar să rîdem cu Eugen Simion.

Care ne reaminteşte de laurii academici acordaţi odinioară poetului israelian Shaul Carmel, sau de recurgerea la sprijinul unor cercetători ca Elena Tacciu şi Leon Volovici, colaboratori foarte preţioşi şi care locuiesc astăzi în Israel. De parcă preinfarctul s-ar trata la dentist, pneumonia la psiholog, cancerul la ortoped şi de parcă eroarea răsplătirii unei cărţi neofasciste cu Premiul Titu Maiorescu s-ar repara prin citarea, în contrapartidă, a două-trei nume evreieşti, împinse în faţă pe galantarul publicitar.

Şi întrucît vorbim despre un premiu conferit pentru virtuţi nu-i aşa de filologie şi literatură, aş vrea să-l întreb pe criticul literar Eugen Simion prin ce calităţi ascunse s-a remarcat oare autorul care foloseşte virgula între subiect şi predicat (fără Dumnezeu orice popor, se stinge, p. 89)? Cel care uită să facă acordul între subiect şi predicat (Moartea lui Ferdinand şi vîrsta prea mică a lui Mihai a făcut ca..., p. 58)? Cel care jonglează cu pleonasmele (un ritual mnemotehnic menit a întări în amintire legătura dintre..., p. 102)? Cel care bîjbîie în identificarea genurilor gramaticale (rolul pe care imaginaţia colectivă i-o atribuise, p. 50; cercurile politice de la Paris şi Londra, ale căror reprezentanţi..., p. 91)? Cel care îşi afişează cacofoniile (Noica îşi publică cartea de debut, p. 123)? Aceste eşantioane de neghiobie ce-ar putea fi însoţite de multe altele, dacă plictiseala nu ne-ar ucide curiozitatea nu sînt nicidecum ilustraţii ale studiului maiorescian cu titlul Limba română în jurnalele din Austria, ci palpită în capodopera celui mai proaspăt deţinător al Premiului Titu Maiorescu, recompensat de Academia Română. Iată de ce, mai mult decît un scandal internaţional, opţiunea laurilor glorioşi, atîrnaţi pe chelia unei opere false ştiinţific şi şchioape lingvistic reprezintă înainte de toate o palmă zdravănă pe obrazul culturii naţionale.