Laszlo10

Laszlo Alexandru

VIVAT ACADEMIA!

O informaţie interesantă a răzbătut în presa ultimelor zile. Academia Română îi solicită statului suplimentarea la peste 368 de milioane de lei noi a bugetului ei pe anul 2010. Ce bine că există o instituţie care, din buzunarul meu, al tău şi al dumneavoastră, veghează la dezvoltarea culturii române, la corecta configurare a valorilor publice!

În realitate, patronajul academic pare totuşi să se ghideze în prezent după principiul cuţitarilor de la periferie: cu banii lor, facem ce vrea muşchii noştri. Căci în aceleaşi zile s-au anunţat şi premiile stabilite de Academia Română pe anul 2007. La secţia de filologie şi literatură, Premiul Titu Maiorescu i-a fost acordat lui Sorin Lavric, pentru volumul Noica şi mişcarea legionară. Caracterul sfidător al acestei opţiuni merită să fie readus în atenţia opiniei publice.

Am avut deja prilejul să analizăm în detaliu, la vremea respectivă, cartea tipărită de Sorin Lavric (vezi polemicile Sfîntă tinereţe legionară, Trăiască Căpitanul! şi Noica la a doua tinereţe). Se pare că trebuie să revenim, pentru a ne face auziţi. Sub pretextul reevaluării tinereţii lui Constantin Noica, spre a o inocenta, S. Lavric întreprinde o amplă rescriere falsificatoare a istoriei României. Pentru a dilua complicităţile legionare ale filosofului, monograful diminuează responsabilităţile covîrşitoare care apasă asupra cunoscutei mişcări extremiste, teroriste. Din paginile publicate la Bucureşti de Editura Humanitas, Anno Domini 2007, aflăm că Legionarismul este trecerea de la ordinea interioară la ordinea exterioară, este închegarea treptată a unei frumuseţi externe pe baza unei iradieri spirituale ce vine din interior. Căci nu poţi schimba lumea dacă nu te schimbi mai întîi pe tine, dacă nu devii un altul, cu totul nou, un altul înfiorător de bun a cărui atitudine să transfigureze România şi a cărui prezenţă să-i oblige pe ceilalţi să-ţi imite comportamentul (p. 192). Tînărul cercetător reciclează nu doar imaginea crimelor legionare, ci şi pe aceea a ideatorului lor: Zelea Codreanu nu putea fi imitat, iar de subordonat nici atît. Privirea lui se îndrepta spre un orizont la care nu ajung decît nebunii şi vizionarii mistici. El nu voia conturi în bancă şi vilegiaturi în străinătate, ci imateriala mîntuire a neamului românesc. Persecuţiile concertate la care aveau să fie supuşi legionarii, arestările prin care trecuse el şi prin care avea să mai treacă, toate acestea nu erau în ochii lui decît semne că prin gura lui se rostea adevărul (p. 93). Portretul asasinului politic în serie e umanizat şi sensibilizat, pentru uzul gospodinelor ce curăţă ceapa la bucătărie: La vestea morţii lui Moţa, Codreanu a izbucnit în plîns. Îşi pierduse cumnatul (Moţa era căsătorit cu sora lui, Iridenta [sic! L.A.] Codreanu) şi mai ales îşi pierduse mîna dreaptă, cu care-i condusese pînă atunci pe legionari. Se pare că pierderea l-a marcat profund pe Codreanu, schimbîndu-l: a devenit mai interiorizat, mai chibzuit, iar înfăţişarea lui a căpătat şlefuirea pe care suferinţa o dă de obicei oamenilor (p. 136).

Pentru recuperarea în glorie a fascistului spirit de sacrificiu, era însă necesară coafarea amplorii pe care o dobîndiseră crimele oribile înfăptuite de ei. Sorin Lavric recurge, în acest sens, la o strategie cu mai mulţi paşi. În primul rînd, el diminuează arbitrar numărul victimelor gardiste: Şi astfel, în următorii ani, legionarii vor omorî 67 de oameni: Armand Călinescu, cei 64 de la Jilava, Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, în timp ce regele Carol al II-lea a scăpat cu fuga, deşi omorîse ce-i drept, nu cu mîna lui mai mulţi oameni decît aveau să omoare legionarii în toată istoria lor (p. 157). Fireşte că S. Lavric îi uită de la recensămîntul cadavrelor lăsate în urma lor de către legionari pe evreii ucişi în Pogromul de la Bucureşti, pe prefectul de poliţie Manciu, pe premierul I.G. Duca, pe fostul şef Mihai Stelescu etc. În al doilea rînd, el încearcă să construiască o penibilă tipologie a asasinatului politic, pentru a-i favoriza din nou pe gardiştii care, desigur, şi-au asumat bărbăteşte gesturile, spre deosebire de politicienii care s-au ascuns cu laşitate în spatele instituţiilor statului: memoria colectivă reţine crima făcută cu propria mînă, iar nu crima făcută prin intermediari. Căci una e să omori dînd ordin jandarmilor sau militarilor s-o facă, şi alta e să omori apăsînd tu însuţi pe trăgaci. În realitate, ambele sînt crime, atît doar că una poate fi muşamalizată, iar cealaltă, nu. Deosebirea dintre legionari şi celelalte partide este că primii au omorît cu propriile mîini, în timp ce ultimele au omorît folosind ca intermediari slujbaşii instituţiilor statului [sic! L.A.]. Chiar dacă legionarii au săvîrşit mai puţine crime decît adversarii lor [sic!! L.A.], memoria selectivă a posterităţii a reţinut faptul că numai legionarii au fost criminali şi, lucru mult mai grav, că tot ei au introdus violenţa pe scena politică interbelică (p. 246).

În al treilea rînd, Sorin Lavric reduce tendenţios, cu scopul de-a o ascunde, latura antisemită a crimelor legionare. El neagă astfel perspectiva oficială ştiinţifică, istorică şi diplomatică a statului nostru, aşa cum a fost ea asumată de doi Preşedinţi ai României, care au validat cercetările cuprinse în Raportul final al Comisiei internaţionale coordonate de Elie Wiesel. În menţionata lucrare academică sînt dovedite fără echivoc, prin numeroase exemple, rolul fatal şi extrema brutalitate pe care le-au ilustrat diversele cuiburi legionare, în uciderea evreilor de-a lungul Rebeliunii şi din timpul Pogromului de la Bucureşti. Şi totuşi, în anul de graţie 2007, unul ca Sorin Lavric vine să conteste explicit producerea Rebeliunii legionare, care n-ar fi fost decît o lovitură de stat a mareşalului Antonescu, pentru a-şi alunga partenerii de guvernare (vezi p. 254). El îşi permite să nege făţiş culpa legionarilor în masacrele antisemite: Nici cei mai încrîncenaţi vînători de legionari nu mai pomenesc azi de episodul abatorului, şi asta fiindcă se ştie că a fost o înscenare a SSI-ului condus de Eugen Cristescu (vezi rev. Tribuna, nr. 132/2008).

Stăm şi ne întrebăm: cîte academii naţionale ale statelor membre din Uniunea Europeană şi-au permis, pînă în ziua de azi, să atribuie premii onorifice unor contestatari ai Holocaustului? Iată însă că măreaţa Academie Română, finanţată din buzunarul meu, al tău şi al dumneavoastră, îşi permite nonşalanţa de a-l premia pe un recuperator al Mişcării legionare, pe un proslăvitor al criminalului Corneliu Zelea Codreanu, pe un negator al culpei gardiste în Pogromul de la Bucureşti. Să iei subvenţii de la statul român, pentru a-i răsplăti cu ele pe cei ce intră în coliziune cu eforturile oficiale de cercetare corectă a istoriei, se vădeşte pînă la urmă o tristă şmecherie.

Probabil că de undeva, de pe lumea cealaltă, Titu Maiorescu îi va bate obrazul academicianului Eugen Simion, pentru ghiuleaua urît mirositoare pe care i-a atîrnat-o, postum, de picioare. Singurul lucru care ne mai interesează este dacă, la ceremonia de premiere, au participat cumva Gabriel Liiceanu, editorul volumului (bun prieten, nu-i aşa?, cu Eugen Simion), precum şi criticul Dan C. Mihăilescu, fervent partizan al cărţii neofasciste (alungat odinioară de Eugen Simion de la un institut al Academiei).

E fascinant cum, uneori, intelighenţia dîmboviţeană reuşeşte performanţa de a-l împăca pe I.L. Caragiale (pupat toţi Piaţa Endepedenţi) cu François Mauriac (sărutul dat leprosului). Singura problemă, în aceste îngrozitoare vremuri cu gripă porcină, e să avem grijă pe cine pupăm. Pentru ca infecţia să nu se ia.