Laszlo Alexandru - Ovidiu Pecican

DIALOGURI DESPRE DANTE

AL OPTULEA DIALOG

4 iulie 2007

 

O.P.: Infernul nu e deloc plat, un loc fără volume, fără profunzimi, fără abisuri. Cum e şi firesc. N-ar fi rău să discutăm un pic despre această spaţialitate infernală, aşa cum apare la Dante Alighieri, cum răsare din imaginarul lui, şi prin care Virgiliu, autorul antic respectabil, care populează şi un faimos roman austriac modern, Moartea lui Virgiliu, ajunge să se plimbe fără voia lui. Dar suspectez că poetul a cîştigat mult în prestigiu, datorită acestui periplu în lumea de dincolo, în care l-a călăuzit pe Dante. În fine, despre relaţia lor vom discuta ceva mai încolo. Hai să conturăm puţin acest spaţiu infernal dantesc.             L.A.: Spuneam data trecută că Dante îşi propune şi reuşeşte să pună cap la cap o perspectivă abstractă asupra lumii de dincolo şi o imagine concretă, care se poate reprezenta precis. Ea a fost şi desenată, şi pictată, şi comentată în repetate rînduri. Ceea ce trebuie arătat este că, dincolo de reprezentarea schematică, a dispunerii succesive a cercurilor, a bolgiilor şi aşa mai departe, ne confruntăm cu o imagine profund îndatorată Evului Mediu. Autorul italian, pe de o parte, preia tradiţia mitologică a spaţiilor damnate, dar pe de altă parte amenajează, “mobileaz㔠Infernul cu o arhitectură tipic medievală.

            O.P.: După părerea ta, are ceva această imagine în care, observ cu un anume umor, ca medievist, că tu şi probabil alţi exegeţi identificaţi Evul Mediu prin excelenţă, are ceva cu imaginea unei temniţe contemporane lui Dante? Şi atunci, dar mai ales mai încolo, Inchiziţia era foarte activă şi cred că era şi inventivă, în ceea ce priveşte chinurile la care puteau fi supuşi cei aflaţi sub interogatoriu, în stare de arest. Îmi amintesc un manual pe care l-am văzut, l-am răsfoit. A fost parţial şi reprodus, cu ilustraţiile lui, în Magazin istoric. Un manual de tortură din vremea Mariei Tereza, împărăteasa Austriei, deci mult mai tîrziu, din secolul al XVIII-lea. Chiar şi acolo rămîneai uimit de cîte i se pot face unui om în sensul acesta, al obţinerii de declaraţii, pe care în stare naturală, de confort, nu le-ar fi dat, probabil. Crezi că experienţa lui oficială, la Florenţa, şi alte împrejurări l-au făcut pe Dante să viziteze asemenea locuri, să fie la curent cu toate atrocităţile care se petreceau? Avem la baza acestui imaginar dantesc – ca să întreb foarte direct – o experienţă personală, oare, sau avem un tip de-a fantasma maladiv, cum se pare că poseda conaţionalul nostru Vlad Ţepeş? E vorba de un caz patologic, sau avem o încercare metodică, inspirată de anumite realităţi ale timpului, pe care le duce la apogeu şi le face să contureze un spaţiu punitiv exemplar?

            L.A.: E o întrebare bună. Această ipoteză a mai fost închipuită de un autor italian contemporan, Giulio Leoni. El a publicat un şir de cărţi poliţiste, în care detectivul, personajul principal, este însuşi Dante, în postura de prior al Florenţei. Crimele se petrec în Evul Mediu. Modelul este întrucîtva preluat după Umberto Eco şi Numele trandafirului. Fapt este că Dante, împins să rezolve firele încîlcite ale unor crime, se afundă prin tainele şi pivniţele vremurilor sale, vine în contact cu Inchiziţia şi cu mijloacele de tortură…

            O.P.: …cu partea întunecoasă…

            L.A.: Da. Însă e vorba de un alt fir speculativ, care pleacă de la autorul Divinei Comedii în alte direcţii. Noi încercăm să venim spre el şi spre capodopera lui, cu discursul nostru. Să adaug imediat că Dante nu doar proiectează în Infern unele torturi, ci le situează în anumite contexte arhitecturale. Iar aceste decoruri poartă amprentă medievală. Iată, de pildă, trebuie traversate nişte punţi, care pe-atunci constituiau o probă de încercare pentru călători. Sau se intră în nişte cetăţi, care le refuză accesul celor doi vizitatori. Există nişte ape care sînt traversate. Să spunem că Infernul e străbătut de trei ape curgătoare: Aheronul, Stixul şi Flegetonul.

            O.P.: Unele dintre ele nu vin din spiritul inventiv al lui Dante.

            L.A.: Da, sînt preluate şi acestea din mitologia antică, însă adaptate, chiar conform legilor fizicii. Virgiliu îi explică lui Dante, la un moment dat, că ele curg în jos, cum e şi firesc, şi se adună, la poalele Infernului, în lacul numit Cocit. Acesta e îngheţat, ca urmare a bătăilor de aripi ale lui Lucifer. Ne amintim că diavolul suprem, căzînd, se împotmolise în centrul Pămîntului. El este o fiinţă îngrozitoare, cu un singur cap şi trei chipuri, în trei culori diferite, roşu, gălbui şi negru, fiecare cu simbolistica sa. El îi devoră între maxilarele sale pe cei trei mari păcătoşi: Iuda, care l-a trădat pe Isus, respectiv Brutus şi Casius, care l-au trădat pe Cezar. Subminatorii Bisericii şi subminatorii Împărăţiei. Lucifer are nişte aripi enorme de liliac, pe care le flutură la infinit. Stîrneşte un vînt groaznic, care îngheaţă apele rîurilor ce sfîrşesc în Cocit. Ei bine, trădătorii stau scufundaţi în lacul îngheţat. Nebotezaţii stau într-un castel, pe marginea unei poieni luminoase, lîngă un foc. Ucigaşii, de pildă, sînt scufundaţi într-o baltă de sînge. Există de asemeni Cetatea Dite, iar în spatele zidurilor sale sînt repliaţi ereticii, culcaţi în morminte de foc. Iată că sînt, toate acestea, nişte repere concrete, puncte de care mintea şi fantezia noastră se pot “agăţa”. Nu este întîmplătoare strategia lui Dante de a ne da o relatare foarte precisă şi o ambientare extrem de concretă, în spiritul vremii.

            O.P.: Îmi reţine atenţia, o clipă, în cursul acestei discuţii, poziţionarea lui Lucifer. Dacă spui, ca şi Dante, că Lucifer este în centrul Pămîntului, asta înseamnă că îi conferi întregului Pămînt o substanţă luciferică şi că-l opui sferei celeste, în care se află Divinitatea prin excelenţă, cerul fiind simbolul binelui, al adevărului absolut, a tot ceea ce dorim noi ca valoare morală pozitivă. Avem de-a face aici cu un soi de dualism, crezi? Cu un bogomilism? Pămîntul e al Diavolului, care tronează peste viaţa terestră, în centrul său, iar Cerul îşi rezervă dreptul de a decide în eternitate? Participînd deopotrivă, şi unii, şi alţii, la o cumpănită derulare a destinului omului, atît în istorie, cît şi în spaţiul transistoric?

            L.A.: Au existat într-adevăr mişcări eretice medievale, mă gîndesc la catari, la albigensi, sau, în spaţiul est-european, la bogomilismul amintit de tine, care insistau pe această idee, a dualismului. Şi Lucian Blaga are, în secolul XX, astfel de ecouri eretice întîrziate în poeziile sale:

                        Pesemne – învrăjbiţi

                        de-o veşnicie Dumnezeu şi cu Satana

                        au înţeles că e mai mare fiecare

                        dacă-şi întind de pace mîna. Şi s-au împăcat

                        în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet

                        credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna.

Dar nu este cazul la Dante. Poetul italian nu propune o atitudine de acest tip dual. Să ne amintim că Lucifer nu are în stăpînire Pămîntul. El este surghiunit. Se află în locul cel mai de jos, ca osîndit. Cu cît coborîm în Infern, cu atît pedepsele sînt mai straşnice, mai crunte. Iar tocmai la fundul iadului se află spaţiul de tortură pentru Lucifer.

            O.P.: Dar nu el e cel mai pedepsit! El e pedepsitorul prin excelenţă!

            L.A.: El este pedepsit de Dumnezeu, a fost alungat la extremitatea cealaltă a Universului. Dar fiind pedepsit, este şi pedepsitor. Este un raport dublu…

            O.P.: Este călău. Dar e şi judecător?

            L.A.: Nu. Judecătorul este Minos, o altă figură celebră împrumutată din mitologia antică şi plasată la intrarea în Infern. După intrarea în spaţiul damnat, Dante îl găseşte la intrarea în cercul al II-lea pe Minos, o fiinţă infernală înspăimîntătoare, care, îndată ce păcătosul i se înfăţişează şi i se mărturiseşte pe de-a-ntregul, diavolul îl priveşte, îi examinează păcatele, iar apoi îşi înfăşoară coada în jurul propriului trunchi. De cîte ori îşi răsuceşte coada, acela va fi cercul infernal în care urmează a fi aruncat păcătosul.

            O.P.: Observ că revin masiv elementele recrutate din lecturile referitoare la antichitatea greco-latină: Aheronul, Stixul, Minos, toată această recuzită. Ce e interesant – apropo şi de discuţia noastră dacă Dante e renascentist sau doar medieval – este că aceste figuri ale mitologiei antice, aceste toposuri, care apar în Divina Comedie, vin nu ca modele, aşa cum le vom întîlni în visările urmate de exerciţiile practice ale renascentiştilor. Ele nu sînt propuse ca un model ideal, care ar trebui urmat, un canon artistic, ceva de imitat cît mai bine. Cum ştim, excelenţa în Renaştere era imaginată ca fiind, la modul ideal vorbind, reproductivă. Aceea care e capabilă să repete performanţele lui Praxiteles sau ale vreunui alt mare artist. Dar Dante face aici o lectură stranie, asupra căreia am simţit nevoia să te invit să stăruim. Pe de o parte, le dă o nouă viaţă acestor figuri, distribuindu-le în roluri infernale. În felul acesta resuscitează un depozit antic, atribuindu-i noi funcţii. Asta întîlneai şi în bisericile sau mănăstirile gotice, care adeseori în textura lor includeau ex-voto-uri romane, sau mai găseai chiar statui păgîne, redistribuite şi reinterpretate. Pe de altă parte, e interesant că Dante are această idee. El consideră că sînt resturi preţioase, care trebuie salvate, redistribuite, puse să joace un rol, în propria lui operă şi viziune, prin excelenţă creştină.

            L.A.: Aşa este. Inclusiv din această cauză, Dante este în primul rînd medieval, înainte de a fi orice altceva. Poate că avea şi reflexe renascentiste. Dar el este, în esenţă, un artist medieval. Să revin la dualismul în legătură cu care te interogai: dacă nu cumva Cerul îi aparţine lui Dumnezeu, şi Pămîntul lui Lucifer. Repet, diavolul este surghiunit în străfundurile pămîntului. El este torturat acolo, nu are o figură de “proprietar”. E la fel de adevărat că reprezintă o apariţie extrem de înfricoşătoare şi de impresionantă. Totodată, însă, nu Dante a inventat această imagine, ci Biblia deja ne plasează pe toţi sub specia păcatului originar. În urma infracţiunii comise de primii oameni, Adam şi Eva, noi, cu toţii, ne naştem păcătoşi, chiar şi în pofida voinţei noastre. Această situare a lui Lucifer în străfundurile pămîntului, şi anume ale acelui pămînt care evoluează sub zodia păcatului originar, poate avea o semnificaţie şi o explicaţie logică. Aşa cum tot ceea ce concepe Dante pleacă din temeliile logicii.

            O.P.: Atunci am o altă nedumerire. Am văzut tipologia păcătoşilor, pe care o propune Dante. Dacă presupunem că există un om care să fie şi laş, şi nebotezat, şi mîncău, şi desfrînat, şi zgîrcit, aşadar care să întrunească toate aceste tipuri, unde ar fi locul lui? Probabil că ar fi atît de jos încît ar trebui să stea lîngă Lucifer, nu? Adică epuizează toată scara, dacă are aceste păcate fundamentale.

            L.A.: De-a lungul ultimilor 15 ani, în care am predat constant Divina Comedie, am întîlnit diverse situaţii, în dezbaterile mele cu elevii, şi o întrebare frecvent adresată mie a fost tocmai asta. Ce se întîmplă cu un om care însumează o paletă întreagă de păcate? Trebuie să pornim de la specificul şi de la miza pe care şi le propunea Dante. El vrea să ofere o imagine esenţializată, cu valoare pilduitoare, didascalică, asupra păcatelor şi a păcătoşilor. Examinînd infracţiunile, vrea să ne îndemne să evităm Infernul, să diminuăm pe cît posibil cota noastră de ticăloşie. Fiind vorba de un număr atît de mare de personaje, de o sumă aşa impresionantă de evenimente epice, de situaţii istorice, de teorii doctrinare dezbătute, scriitorul nu are posibilitatea strategică de a intra în detalii şi de a le nuanţa. Prima direcţie în care operează este aceasta, a contragerii şi a generalizării. Fiecare figură de păcătos se va subsuma unui păcat capital.

            O.P.: E vorba nu despre faptul că posesorul păcatului respectiv are o singură culpă, ci de preponderenţa unui păcat?

            L.A.: Sigur că da. Păcatul se esenţializează la purtătorul său. Pentru că altminteri n-ar fi avut, strategic, cum să trateze pluralitatea de situaţii.

            O.P.: Scriitorul nostru vorbeşte de Limb, de bolgii, are o terminologie specializată, atunci cînd vine vorba despre Infern. Ce este Limbul?

            L.A.: Limbul este un topos tipic dantesc, care a fost preluat, ca denumire, tot astfel şi în limba română, din “il Limbo”. Este un spaţiu “privilegiat”, este zona ferită de tortură fizică, din Infern…

            O.P.: O oază? O cărare? O peninsulă?...

            L.A.: Este un luminiş, o poieniţă, într-o mare de întuneric. În mijlocul ei se află un foc de tabără imens, unde stau cei cinci mari poeţi ai lumii antice: Homer, Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu şi Lucan. Care este problema lor? Ei n-au comis alt păcat, decît acela că n-au fost botezaţi, n-au fost drept-credincioşi. Ca atare nu vor fi torturaţi fizic, dar vor fi frămîntaţi spiritual de nostalgia cunoaşterii lui Dumnezeu. “Per tai difetti, non per altro rio, / semo perduti, e sol di tanto offesi / che sanza speme vivemo in disio” (“Pentru asemenea defecte, nu pentru alte răutăţi,  / sîntem pierduţi şi doar cu atîta pedepsiţi / că fără speranţă trăim cu dorinţa”, Inf., IV, 40-42). Vor sta acolo în eternitate şi îşi vor depăna poveştile. Este ca un fel de seminar elevat şi impresionant, al marii lumi antice.

            O.P.: Numai că se petrece în Infern.

            L.A.: Da. Însă e un moment de suspendare a torturilor. Paradoxal, pentru că este un loc damnat, dar e totodată un loc ferit de suferinţa fizică.

            O.P.: Ce-i cu oximoronia asta? N-o fi avut altă soluţie de imaginare a unei asemenea situaţii? Vinovat-nevinovat…

            L.A.: Da, cam aşa ceva. Potrivit doctrinei creştine, nimeni dintre cei nebotezaţi nu are dreptul la mîntuire. Imediat mai apoi vedem “nobilul castel”, protejat de şapte rînduri de ziduri înalte şi o frumoasă apă curgătoare (“Venimmo al piè d’un nobile castello, / sette volte cerchiato d’alte mura, / difeso intorno d’un bel fiumicello”). Aici găsim marile personalităţi ale filosofiei antice, ale ştiinţei, ale medicinei… Adică Aristotel, Socrate, Platon, Democrit, Diogene, Anaxagora, Tales, Empedocle, Heraclit, Zenon, Cicero, Seneca, Euclide, Ptolomeu, Hipocrat, Avicena, Averoe, Lucreţia, Tarquinus etc. În limb sînt marile vedete medicale, filosofice, literare, ştiinţifice…

            O.P.: E interesant că apar şi arabii.

            L.A.: Da.

            O.P.: Dar arabii care au contat în dezvoltarea filosofiei medievale latine. Şi care au meritul de-a fi salvat, pentru europeni, învăţăturile lui Aristotel, Platon etc.

            L.A.: Dilema aceasta era. Pe de o parte, ei nu au drept de mîntuire, conform credinţei medievale, creştine. Pe de altă parte, sînt personalităţi mult prea luminoase pentru a fi batjocorite, într-un loc obscur şi pîngărit, al Infernului. Luminozitatea lor intelectuală este redată de castelul glorios, în care se strîng şi îşi deapănă poveştile.

            O.P.: Înţeleg că Dante, plasîndu-i în Limb pe toţi aceştia, într-un fel îi marginalizează definitiv în spaţiul metafizic. Nu-i lasă să scape de dimensiunea infernală. Este un judecător totuşi sever, din perspectiva creştinismului său. Nici nu-i vede depăşindu-şi condiţia, măcar cîndva, în dimensiunea atemporală, care e greu de imaginat temporal. Lucrurile vor continua astfel la infinit. Ei rămîn etern în Limb. Momentul lor de fapt nu-i un moment, în contextul respectiv.

            L.A.: Un moment blocat.

            O.P.: O perpetuă rotire în gol.

            L.A.: Da. Trebuie să facem o distincţie aici. Din punct de vedere sentimental, Dante are în Infern ieşiri extrem de emoţionante şi impresionante. Este copleşit de personalitatea acestor filosofi şi oameni de ştiinţă. Tot aşa cum este îndurerat şi răvăşit de suferinţele Francescăi, din cîntul V. Dovedeşte o recunoştinţă copleşitoare faţă de Brunetto Latini, fostul său magistru, în cîntul XV. Cu sufletul e aproape de ei. Pe unii chiar îi îmbrăţişează, recunoscător. Însă judecata se face cu raţiunea, nu cu sentimentul. Din punct de vedere teologic, doctrinar, aceştia au contravenit legilor dreptei credinţe şi nu pot avea alt loc decît în Infern. Există două paliere diferite: raţiunea şi pasiunea. Spuneam data trecută că, pus în faţa unui astfel de conflict interior, Dante chiar leşină la sfîrşitul cîntului V, asistînd la tragedia Francescăi da Rimini. Dar este vorba de componente diferite ale personalităţii umane – sentimentele şi raţiunea –, şi Dante nu le confundă. Chiar dacă ştie să sufere, să vibreze, să plîngă, să hohotească, el merge înainte şi se subsumează unor legi ghidate de raţiune.

            O.P.: Să revenim. Ce sînt bolgiile?

            L.A.: Bolgiile sînt zece gropi, dispuse roată, de-a lungul cercului VIII. Aici se află înşelătorii, împărţiţi – întrucît există diverse tipuri de înşelăciune – în zece grupuri diferite: proxeneţii şi seducătorii, linguşitorii, simoniacii etc. Nu o dată se întîmplă că Dante străbate cercul – iată-l de pildă ajuns la sfătuitorii de înşelăciune, în bolgia a VIII-a –, ajunge pe o punte şi vede în fundul gropii nişte flăcări care dansează, se mişcă frenetic. Se apleacă foarte mult, aproape dă să cadă înăuntru, pentru a vedea ce se întîmplă şi cine e înăuntrul flăcărilor. Dante trece pe deasupra şi se apleacă să-i privească.

            O.P.: De ce le zice bolgii?

            L.A.: Numele de “bolgia” însemna în italian㠓groapă”, “şanţ”. Poetul completează substantivul şi îmbogăţeşte denumirea, inventînd “le Malebolge”, “gropile păcatului”, ale “răului”.

            O.P.: De ce are Dante nevoie, la trecerea spre bolgii, atît de Flegeton (care este un fluviu), cît şi de o prăpastie? De ce există o cezură atît de drastică între cercul al VII-lea şi al VIII-lea?

            L.A.: Există într-adevăr aceste obstacole fizice care apar şi care trebuie depăşite. Sîntem în plină aventură.

            O.P.: E clar că este o iniţiere. E calea pe care o urmează sufletul mortului.

            L.A.: Da. Dar să nu insistăm acum pe simbolistică, ci să menţionăm că în Infern nu avem de-a face cu o plimbare de plăcere. Este o saga, o succesiune de aventuri, cu lovituri de scenă, cu răsturnări de situaţie. Dante este uneori disperat, îşi pierde încrederea în Virgiliu, călăuza sa, ar vrea să se întoarcă, dar nu poate, ar vrea să meargă înainte, dar nu ştie pe unde. Se blestemă că a acceptat să pornească în călătorie.

            O.P.: Şi de ce a acceptat?

            L.A.: Îmboldit de Virgiliu, care îl îndeamnă să descopere lumea de dincolo, pentru a se mîntui de păcat.

            O.P.: De spaimă sau de curiozitate?

            L.A.: De amîndouă. Dar să revin la ceea ce am început. Nu este o plimbare de plăcere. Apar diverse obstacole neprevăzute, cu invective, cu persiflări, cu prăbuşiri sufleteşti, cu momente de încurajare, cu momente de oprire pentru a-şi trage răsuflarea, pentru a se îmbărbăta şi a-şi recăpăta puterile, înainte de reluarea drumului.

            O.P.: Care-i punctul cel mai dramatic, pentru Dante, călătorul?

            L.A.: Sînt diverse încercări. Nu există un singur punct limită. De fiecare dată cînd se izbeşte de un obstacol înspăimîntător, el este convins că a ajuns la capătul peripeţiei. Că acolo îşi va găsi sfîrşitul. Tot timpul este ameninţat, uneori e insultat. Spiritele maligne încearcă să-i strecoare îndoiala în suflet: “guarda com’ entri e di cui tu ti fide; / non t’inganni l’ampiezza de l’intrare!” (“bagă de seamă unde intri şi în cine te încrezi; / să nu te laşi păcălit că intrarea e uşoar㔠– Inf., V, 19-20). Încearcă să-i stîrnească suspiciunea împotriva magistrului său. Obstacolele apar la tot pasul.

            O.P.: Nu crezi că cea mai dificilă încercare pe care o are de înfruntat este atunci cînd însuşi Virgiliu pare neputincios?

            L.A.: Da, este un moment în faţa Cetăţii Dite, cînd Virgiliu vine înapoi şi pare dezorientat, nu înţelege cum de nu poate învinge obstacolul. E o situaţie de confuzie a călăuzei, care sporeşte spaima lui Dante.

                                    «O caro duca mio, che più di sette

                        volte m’hai sicurtà renduta e tratto

                        d’alto periglio che ‘ncontra mi stette,

                                    non mi lasciar», diss’ io, «così disfatto;

                        e se ‘l passar più oltre ci è negato,

                        ritroviam l‘orme nostre insieme ratto.» (Inf., VIII, 97-102.)

 (“Vai, scumpă călăuză a mea, care mai bine de şapte / ori mi-ai redat siguranţa şi m-ai scos / din mare pericol ce-mpotrivă-mi a venit, / nu mă lăsa, i-am zis, în halul ăsta; / şi dacă trecerea înainte nu ni-i permisă, / degrabă să ne avîntăm înapoi pe urmele noastre.”) Mai sînt şi alte asemenea situaţii. E ca un roman de aventuri. Se poate cataloga astfel Divina Comedie, fără teama de a exagera. Însă e important că toate aceste aventuri vin să se configureze alegoric, cu o miză mult mai profundă. Este în mod limpede o călătorie iniţiatică, un drum de descoperire a lumii, de cunoaştere a păcatului şi a virtuţii. O călătorie, chiar, de autolustrare…

            O.P.: Un pelerinaj? O penitenţă?

            L.A.: Şi asta. Se porneşte de la o penitenţă, într-un pelerinaj. Călătoria are o finalitate educativă, în mod limpede. Numai prin cunoaşterea păcatelor şi a virtuţilor, în cauzalitatea şi fenomenologia lor, ne putem modela, conştienţi, propria viaţă. Această purificare treptată, în succesiune, ca urmare a diverselor încercări la care e supus protagonistul, este evidentă. Prin urmare, poate că ar merita să vorbim puţin despre raportul dintre cele două personaje principale.

            O.P.: Chiar am vrut să te întreb. De ce misiunea de călăuză n-a primit-o un personaj situat, în existenţa sa transcendentă, direct în Paradis?

            L.A.: În cîntul I, introductiv, Virgiliu îi iese în întîmpinare lui Dante şi îl invită să pornească, alături de el, în călătorie:

                                    Ond’ io per lo tuo me’ penso e discerno

                        che tu mi segui, e io sarò tua guida,

                        e trarrotti di qui per loco etterno;

                                    ove udirai le disperate strida,

                        vedrai li antichi spiriti dolenti,

                        ch’a la seconda morte ciascun grida;

                                    e vederai color che son contenti

                        nel foco, perché speran di venire

                        quando che sia a le beate genti.

                                    A le quai poi se tu vorrai salire,

                        anima fia a ciò più di me degna:

                        con lei ti lascerò nel mio partire. (Inf., I, 112-123)

(“Drept care, spre binele tău mă gîndesc / să mă urmezi, iar eu îţi voi fi călăuză / şi te voi scoate de-aici spre locul etern; / unde vei auzi ţipetele disperate, / vei vedea vechile spirite îndurerate, / care după a doua moarte fiecare strigă; / şi-i vei vedea pe cei ce sînt mulţumiţi / în foc, căci speră să ajungă / pe cînd va fi să fie, printre spiritele fericite. / La care, apoi, de vei vrea să urci, / va fi pentru aceasta o umbră mai demnă decît a mea: / cu ea te voi lăsa la plecare.”) Poetul italian acceptă sfidarea. Dar deja în cîntul următor îl cuprind îndoielile şi spaima. Îşi chestionează neliniştit călăuza: de ce să vin tocmai eu? Eu nu sînt Enea, nu sînt (Sfîntul) Paul – cele două personaje care, înaintea sa, în viaţă fiind, au călătorit în lumea de dincolo. De ce am fost ales, cînd nici eu, nici alţii nu mă cred demn de aşa ceva? (“Ma io, perché venirvi? o chi ‘l concede? / Io non Enëa, io non Paulo sono; / me degno a ciò né io né altri ‘l crede”, Inf., II, 31-33). Virgiliu îi explică răbdător că a fost o femeie din Ceruri care, de-acolo, de sus (e vorba de Sfînta Fecioară) a văzut dificultatea în care se zbate, confruntat cu cele trei animale care-i tăiau drumul. A vrut să-i vină în ajutor. I s-a adresat Sfintei Lucia să îl ajute. Aceasta a coborît, pe treapta ierarhică, pînă la Beatrice.

            O.P.: Ce spun exegeţii? De ce tocmai Sfînta Lucia?

            L.A.: În anumite zone ale Italiei, Sfînta Lucia trece drept patronul orbilor, cea care ajută la recăpătarea vederii. În direcţia aceasta se poate descifra simbolistica.

            O.P.: Orbirea îl atinsese şi pe Saul, înainte de convertire.

            L.A.: Dante era într-o situaţie de orbire morală şi avea mare nevoie de ajutor. Lucia coboară la Beatrice şi o îndeamnă să-i vină în sprijin iubitului ei. Iar Beatrice recurge la serviciile poetului latin: Virgiliu îi iese în întîmpinare lui Dante, îl preia şi-l conduce prin Infern şi Purgatoriu. După ce-i povesteşte toate acestea, adaugă: acum nu mai ai nici un motiv să şovăi. Iată ce garanţie fermă, ce situaţie favorabilă! Sînt trei doamne din Cer care veghează asupra ta (iarăşi această simbolistică a cifrei trei, simbol al perfecţiunii)! Aşadar urmează-mă, căci drumul tău e dorit de Sus:

                                    Dunque: che è? perché, perché restai,
                        perché tanta viltà nel core allette,
                        perché ardire e franchezza non hai,

                                    poscia che tai tre donne benedette
                        curan di te ne la corte del cielo,
                        e ‘l mio parlar tanto ben ti promette? (Inf., II, 121-126)

            O.P.: Din ce spui tu nu rezultă că un poet trebuie neapărat să conducă un alt poet. Dacă Sfînta Lucia l-a ales, el trebuia să plece la drum. M-aş fi gîndit mai curînd că admiraţia lui Dante pentru Virgiliu a fost hotărîtoare.

            L.A.: Sigur că da. Protagonistul i-o spusese direct, mai devreme:

                                    Tu se’ lo mio maestro e ‘l mio autore;

                        tu se’ solo colui da cu’ io tolsi

                        lo bello stilo che m’ha fatto onore. (Inf., I, 85-87)

Eşti singurul de la care am preluat frumosul stil care îmi face onoare. Am învăţat de la tine să scriu versuri, să fiu poet, mi-am cîştigat reputaţia şi stima în lume. Dante îi datorează lui Virgiliu buna reputaţie, meşteşugul literelor, talentul şi realizarea artistică, profesională.

            O.P.: Din punctul acesta de vedere, asistăm la o declaraţie de dragoste.

            L.A.: De dragoste artistică şi de mentorat. Iată de ce Virgiliu este persoana potrivită. Îi inspiră de la prima vedere încredere lui Dante, care se lasă pe mîinile sale. Cel care l-a călăuzit în timpul vieţii, în scrierea versurilor, îl poate călăuzi şi pe lumea cealaltă. Există o simbioză extrem de interesantă, de dinamică şi de incitantă între Virgiliu şi Dante. Este prin excelenţă cuplul maestru-discipol. Încă din start, învăţăcelul îşi contestă magistrul: îi recunoaşte excelenţa, îi declară afecţiune şi recunoştinţă, dar apoi îl întreabă, imediat, de ce a fost el însuşi selectat şi se îndoieşte de capacităţile proprii. Pe urmă, în cîntul III, asistăm la o altă situaţie edificatoare. Mînat de o mare curiozitate, Dante îl întreabă grăbit, la un moment dat: maestre, ce este acolo, ce e cu mulţimea aceea de oameni, la linia orizontului, care se pregătesc să traverseze rîul? E prea întunecos şi prea departe, nu reuşesc să-i văd. Ce e acolo? Iar Virgiliu îl pune la punct, scurt: ai răbdare! Într-acolo mergem! Cînd vom ajunge, vei vedea singur.

            O.P.: Ce era de fapt?

            L.A.: Era rîul Aheron, peste care venea barcagiul Caron să transporte sufletele osîndite. Dar dinamica însăşi a relaţiei e interesantă: ucenicul se îndoieşte de maestru, apoi primeşte diverse garanţii şi argumente şi exemple, care îl reconfortează pe moment. Apoi este mînat de curiozitate, ca şi cum ar vrea să ştie: ce vom învăţa în lecţia următoare? Profesorul îl “calmează”, îi spune: aşteaptă, vom ajunge acolo şi vei observa tu însuţi. Sau în faţa Cetăţii Dite, magistrul revine, livid şi descumpănit, după confruntarea cu diavolii, neştiind pe unde să mai înainteze, şi îl sperie astfel şi pe discipol. Dar îşi dă seama că trebuie să ascundă nepriceperea lucrurilor, dacă nu vrea să compromită întreaga expediţie. Profesorul nu totdeauna ştie tot ceea ce trebuie să spună, sau tot ceea ce are de făcut. Dar el trebuie să se prefacă atotştiutor, pentru a nu-şi submina autoritatea. Elevul de multe ori este mai curios decît ar avea dreptul, şi atunci el trebuie strunit. Alteori dovedeşte delăsare, oboseală, lene, iar Virgiliu îl îmboldeşte, îl împinge înainte cu pintenii, îi spune: dacă stai să zaci pe pernă ori sub pătură, nu ajungi în veci la faimă (“«Omai convien che tu così ti spoltre», / disse ‘l maestro; «ché, seggendo in piuma, / in fama non si vien, né sotto coltre»”, Inf., XXIV, 46-48). Să nu-ţi permiţi să leneveşti, dacă vrei să devii om faimos. Cuvinte la care Dante ţîşneşte, ruşinat. Uneori se înroşeşte la faţă, de cît de naiv a fost în întrebări, alteori se sperie cînd este pus la punct (“Allor con li occhi vergognosi e bassi, / temendo no ‘l mio dir li fosse grave, / infino al fiume del parlar mi trassi”, Inf., III, 79-81). Uneori este încurajat, alteori e pus la punct. E o poveste foarte dinamică în această relaţie învăţător-învăţăcel. O ştim amîndoi, pentru că sîntem profesori şi ni s-a întîmplat, de-a lungul anilor, să experimentăm astfel de raporturi cu discipolii noştri. Nu în ultimă instanţă, legătura este foarte mobilă, cunoaşte o dinamică de ansamblu, pe care de asemeni am resimţit-o cu siguranţă amîndoi. Adică, la începutul călătoriei, ierarhia e foarte netă între Virgiliu-învăţător şi Dante-învăţăcel. Primul ştie totul, iar celălalt vrea să afle totul, fiind încă novice, profan. Pe măsură ce ei înaintează şi depăşesc încercările, Dante devine tot mai stăpîn pe sine, tot mai sigur pe picioare. Ca să nu mai spunem că în Purgatoriu, deja, o zonă în care Virgiliu n-ar fi trebuit să aibă acces (pentru că este un spirit damnat şi i s-a acordat un fel de dispensă, spre a-l conduce pe Dante), raporturile treptat se inversează. Cel care devine tot mai şovăitor, mai nesigur pe sine şi pe realităţile cu care se confruntă este Virgiliu. Cel care e tot mai motivat şi mai puternic este Dante. Iată cum, dintr-un raport clar ierarhizat, situaţia celor doi, uşor-uşor, se echilibrează, pentru a se răsturna apoi invers. Astfel încît, spre finalul călătoriei din Purgatoriu, atunci cînd poetul latin îl va şi părăsi, asistăm la unul dintre momentele extraordinar de impresionante ale Divinei Comedii. Virgiliu recunoaşte că nu mai are ce să-l înveţe! Cumva regăsim – dar la alţi parametri, care ating deja sfera sublimului – modelul de mai tîrziu al lui Moromete bătrînul (cel care îşi anunţa fiii că de-acum îşi retrage mîinile de pe ei şi le refuză ajutorul). Tot astfel, dar într-un context diferit, la împlinirea unui traseu iniţiatic, îi comunică Virgiliu lui Dante: pe tine, asupra ta, te-ncoronez şi te-nmitriu.

                                    Tratto t’ho qui con ingegno e con arte;

                        lo tuo piacere omai prendi per duce;

                        fuor se’ de l’erte vie, fuor se’ de l’arte.

                                    Vedi lo sol che ‘n fronte ti riluce;

                        vedi l’erbette, i fiori e li arbuscelli

                        che qui la terra sol da sé produce. (…)

                                    Non aspettar mio dir più né mio cenno;

                        libero, dritto e sano è tuo arbitrio,

                        e fallo fora non fare a suo senno:

                                    per ch’io te sovra te corono e mitrio. (Purg., XXVII, 133-135; 139-142)

(“Te-am crescut pînă aici, cu pricepere şi ştiinţă; / vrerea ta de-acum să te călăuzească; / ai trecut de căile abrupte, de căile strîmbe. / Vezi soarele ce-n frunte-ţi străluceşte, / vezi iarba, florile şi copăceii / pe care aici pămîntul de unul singur îi produce. / Nu-mi mai aştepta cuvîntul sau gestul; / liberă, dreaptă şi sănătoasă ţi-e judecata / şi greşit ar fi să nu ţi-o urmezi: / căci eu pe tine, asupra ta, te-ncoronez şi te-nmitriu”). Mitra şi coroana sînt cele două însemne supreme ale puterii medievale. Mitra este a Papei, iar coroana e a Împăratului. Cu siguranţă şi noi, ca profesori, am avut momente în care ne-am văzut depăşiţi în cariera socială, în realizările personale, de unii sau de alţii dintre elevii noştri. Asta poate da un sentiment de tristeţe, de amărăciune, dar şi de dulceaţă, de completitudine şi de misiune îndeplinită. Este o mare putere, aceasta, să-i spui elevului tău preferat, la despărţire: te-am învăţat tot ceea ce puteam să te învăţ şi, de-acum, pe picioarele tale, mergi înainte! Te-ncoronez rege şi stăpîn pe tine însuţi!

            O.P.: Aşa este. Mă întrebam acum, ascultîndu-te, dacă nu cumva această relaţie magistru-discipol se transformă, pe parcursul aventurilor comune, într-o relaţie de prietenie. Ei devin prieteni.

            L.A.: Da. Se despart cu o polaritate răsturnată. Cel stăpîn pe sine este Dante. Iar cel care, oarecum de jos, îl admiră şi îl urmează doar afectiv, dar fără a-i mai putea sta aproape, este Virgiliu.

            O.P.: Experienţa lui era deja consumată.

            L.A.: Ca şi bătrînul dascăl care îşi vede elevul, în pragul maturităţii, pe punctul de a se avînta în lupta vieţii. Este acest parcurs al învăţăturii, care e sesizat în striaţiile şi în filigranele sale cele mai intime, din punct de vedere intelectual.

            O.P.: În timp ce vorbeai, mă gîndeam la schema tripartită, pe care a lansat-o, prin descoperirea ideologiei indoeuropenilor, Georges Dumézil, şi pe care au preluat-o rapid, cu folos în cercetările lor, mulţi medievişti cum ar fi Georges Duby, Jacques Le Goff şi alţii, din aceeaşi patrie hexagonală, din Franţa. Ce părere ai, sub aspectul antropologic şi al unei tradiţii de ideologie indoeuropeană, apare în Infernul această distincţie, într-un fel sau altul, între oratores, belatores şi laboratores? Cum apar feţele bisericeşti, adică sacerdoţii, cum apar războinicii şi cum apar lucrătorii, oamenii pămîntului şi ai meşteşugurilor? Vrînd-nevrînd, povestind crîmpeie din viaţa contorsionată a păcătoşilor, sînt sigur că se evocă un aspect sau altul. La urma urmei, şi peisajul acesta, al unui Infern plin de diavoli laborioşi, care pe unii îi pun la treabă, pe alţii îi asmut, e prin esenţa sa un topos al dinamicii (aproape că-mi vine să zic: sociale). Ce se întîmplă acolo? Unii dintre păcătoşi – Brunetto Latini şi sodomiţii – aleargă continuu. Ai impresia că e o imagine a sportului, un maraton infinit. Alţii poate se ocupă de tot felul de munci. Cum se prezintă acest univers al ocupaţiilor, reflectat – desigur înfiorător – în spaţiul infernal?

            L.A.: Dante nu mai face distincţia socială dintre păcătoşi. Sînt cu toţii împreună. El nu mai deosebeşte între persoane care realmente au existat, personaje literare, artişti, scriitori, oameni politici, principi, papi şi aşa mai departe. Singura unitate de măsură este judecata morală, întemeiată pe principiile creştine.

            O.P.: Adică dacă au păcătuit sau nu.

            L.A.: Da.

            O.P.: Avem imagini ale muncii? Avem fierari, de pildă? Avem ţărani? Fireşte, în răstălmăciri groteşti, burleşti.

            L.A.: Există, dar nu în coloana vertebrală a acţiunii. Deci nu pe linia principală a epicului. Dar putem regăsi anumite detalii ale muncii. De pildă apare, la un moment dat, ţăranul ostenit, care îşi trage sufletul lîngă fîntîna din vîrful dealului. Îşi aruncă privirile peste valea unde a lucrat toată ziua şi o vede presărată de sclipirea miilor de licurici. Ei bine, tot astfel era presărată de flăcări şi a opta bolgie. Pentru a face mai inteligibile, mai concrete şi mai plastice situaţiile infernale, care altminteri ar fi rămas abstracte, Dante recurge la diverse figuri de stil, printre care, la loc de cinste, se află comparaţia.

                                    Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa,

                        nel tempo che colui che ‘l mondo schiara

                        la faccia sua a noi tien meno ascosa,

                                    come la mosca cede a la zanzara,

                        vede lucciole giù per la vallea,

                        forse colà dov’ e’ vendemmia e ara:

                                    di tante fiamme tutta risplendea

                        l’ottava bolgia, sì com’ io m’accorsi

                        tosto che fui là ‘ve ‘l fondo parea. (Inf., XXVI, 25-33)

Sau iată o comparaţie care, din motive de plasticizare a expresiei, cuprinde imagini ale muncii săteşti. Virgiliu se lasă înspăimîntat de o primejdie neaşteptată. Dar îşi dă seama că teama sa îl poate descuraja şi pe Dante, aşa că trebuie s-o ascundă, s-o depăşească. La fel i se întîmplă ţăranului sărman, lipsit de toate cele, care se trezeşte dimineaţa, pregătit să-şi ducă oile la păscut. Priveşte afară şi vede pajiştea albă. Îşi izbeşte disperat şoldurile, se întoarce în casă, se plînge în gura mare de nenorocire. Dar apoi revine, se uită mai bine şi constată că în scurt timp lumea şi-a schimbat din nou faţa. Zăpada mult temută nu era decît rouă. Aşa că îşi schimbă gîndurile de teamă nejustificate, îşi ia băţul, oile şi pleacă la cîmp.

                                    …quando la brina in su la terra assempra

                        l’imagine di sua sorella bianca,

                        ma poco dura a la sua penna tempra,

                                    lo villanello a cui la roba manca,

                        si leva, e guarda, e vede la campagna

                        biancheggiar tutta; ond’ ei si batte l’anca,

                                    ritorna in casa, e qua e là si lagna,

                        come ‘l tapin che non sa che si faccia;

                        poi riede, e la speranza ringavagna,

                                    veggendo ‘l mondo aver cangiata faccia

                        in poco d’ora, e prende suo vincastro

                        e fuor le pecorelle a pascer caccia. (Inf., XXIV, 4-15)

Sau iată un şir de munci legate de navigaţie, prezentate cu scopul de a concretiza imaginarul infernal. Acolo jos, în bolgia delapidatorilor, fierbea o smoală deasă, lipită de pereţii rîpei, tot aşa cum, în atelierele veneţienilor, iarna, fierbe smoala vîscoasă cu care marinarii îşi ung vasele stricate, fiindcă nu pot naviga, iar unul drege o navă nouă, altul astupă coastele celei ce-a făcut deja multe drumuri; unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; altul face vîsle şi altul răsuceşte odgoane, unul peticeşte pînza cea mică, iar altul pînza cea mare.

                                    Quale ne l’arzanà de’ Viniziani
                        bolle l’inverno la tenace pece
                        a rimpalmare i legni lor non sani,

                                    ché navicar non ponno – in quella vece
                        chi fa suo legno novo e chi ristoppa
                        le coste a quel che più viaggi fece;

                                    chi ribatte da proda e chi da poppa;
                        altri fa remi e altri volge sarte;
                        chi terzeruolo e artimon rintoppa – :

                                    tal, non per foco ma per divin’ arte,
                        bollia là giuso una pegola spessa,
                        che ‘nviscava la ripa d’ogni parte. (Inf., XXI, 7-18)

În cadrul comparaţiilor extinse, există asemenea descrieri care ne aduc sub ochi anumite munci, diverse animale şi preocupări domestice.

            O.P.: Secvenţe de război sînt evocate?

            L.A.: Sigur că da. Dar tot aşa, în cadrul comparaţiilor.

            O.P.: Mai mult ca figuri de stil, ca repere din lumea reală, pentru a da pregnanţă unor situaţii, unor concepte metafizice?

            L.A.: În cîntul XXI, cei doi călători dau peste un pluton de diavoli fioroşi, foarte ocupaţi să tortureze damnaţii. Virgiliu îi indică lui Dante să se ascundă deocamdată, pînă cînd va negocia trecerea în siguranţă. La sfîrşitul tratativelor, călăuza îi face semn să iasă din adăpost, căci totul e în ordine şi vor putea traversa cercul infernal. Învăţăcelul îşi face apariţia, neîncrezător, şi examinează figurile fioroase ale dracilor, tot aşa cum, la Caprona, cei juruiţi au apărut de după ziduri şi nu ştiau dacă inamicii îşi vor ţine sau nu promisiunea. Dante îşi aminteşte, cu această ocazie, că el însuşi a participat la luptele de la Caprona, fiind de partea asediatorilor. Li s-a promis celor dinăuntru că, dacă se predau, vor fi lăsaţi să plece, teferi şi nevătămaţi. Ostaşii din cetate, în timp ce ieşeau printre coloanele de asediatori, stăteau cu frica în sîn, neştiind dacă aceştia îi vor lăsa în viaţă.

                                    Per ch’io mi mossi e a lui venni ratto;

                        e i diavoli si fecer tutti avanti,

                        sì ch’io temetti ch’ei tenesser patto;

                                    così vid’ ïo già temer li fanti

                        ch’uscivan patteggiati di Caprona,

                        veggendo sé tra nemici cotanti.

                                    I’ m’accostai con tutta la persona

                        lungo ‘l mio duca, e non torceva li occhi

                        da la sembianza lor ch’era non buona. (Inf., XXI, 91-99)

Sau iată contextul bătăliilor şi al întrecerilor nobiliare, invocat într-o împrejurare grotescă: am văzut deja – spune Dante – mulţi cavaleri defilînd sau pornind la asalt, iar uneori retrăgîndu-se pentru a scăpa cu viaţă; am văzut călăreţi plecaţi la jaf prin ţinuturile aretine; am văzut echipe armate înfruntîndu-se prin turnee, sau luptători singuratici. Toate aceste acţiuni erau comandate fie cu trompetele, fie cu clopotele, cu tobele sau cu semnalele de fum, înălţate din fortăreţe, cu instrumente din ţinuturile noastre sau din ţări străine. Dar niciodată n-am văzut un călăreţ sau pedestraş pornind asaltul, ori vreo navă primind de la ţărm, ori din poziţia unei stele, asemenea semnal de luptă precum cel emanat de la demonul Barbariccia (care ordonase plecarea cetei de diavoli “făcîndu-şi din cur trompetă”):

                                    Io vidi già cavalier muover campo,

                        e cominciare stormo e far lor mostra,

                        e talvolta partir per loro scampo;

                                    corridor vidi per la terra vostra,

                        o Aretini, e vidi gir gualdane,

                        fedir torneamenti e correr giostra;

                                    quando con trombe, e quando con campane,

                        con tamburi e con cenni di castella,

                        e con cose nostrali e con istrane;

                                    né già con sì diversa cennamella

                        cavalier vidi muover né pedoni,

                        né nave a segno di terra o di stella. (Inf., XXII, 1-12)

            O.P.: În aceeaşi notă a întrebărilor inspirate de un orizont al antropologicului în Divina Comedie, vreau să te întreb despre mîncăi, despre pofticioşi. Cred că imaginea mîncăului poate fi ilustrativă. Scene de ospăţ găsim? Sigur, în afară de ospăţul în care unul îi mănîncă celuilalt ceafa…

            L.A.: Toate obiceiurile cotidiene sînt transfigurate. Fiind extrem de familiare, reprezentînd gesturi frecvente, ele sînt folosite de autor tocmai pentru a plasticiza abstracţiunea lumii de dincolo. Mîncarea va exista, dar se va mînca noroi, sau se vor înfuleca excremente – cum li se întîmplă linguşitorilor. Ceremonialul îmbăierii va exista, dar delapidatorii se vor îmbăia în smoală încinsă, iar ucigaşii se vor tăvăli în sînge fierbinte. Momentele ritualurilor zilnice sînt preluate şi răstălmăcite, cu scop artistic.

            O.P.: Mi se pare firesc să te întreb următorul lucru, în continuarea celor pe care tocmai le-am spus amîndoi. N-ai impresia că Dante este un enorm pamfletar la adresa lumii lui, prin Infernul? Poetul dezvăluie cu brutalitate şi arată de fapt că: 1) diferenţele sociale sînt nu doar efemere, ci şi uşor de abolit, îndată ce treci dincolo de ordinea mundană, lumească; 2) nobleţea şi binele ţin de respectarea eticii, în speţă a eticii creştine, şi nu de o poziţie pe scara ierarhică; 3) opulenţa, ritualurile pot ascunde mult noroi, multă scîrnă, mult jeg moral, multă mizerie. Lumea colcăitoare a Infernului nu este o excepţie, ci pare să fie un bazin enorm de colectare a sufletelor.

            L.A.: Este un loc comun al exegezei observaţia că Dante realizează o proiecţie a vieţii pămînteşti, în lumea de dincolo. Cu acest prilej, el exprimă o critică vehementă a nedreptăţilor şi a abuzurilor care se petreceau sub ochii lui, zi de zi, şi se comit probabil şi azi, sub ochii noştri. De aceea mesajul lui depăşeşte circumscrierea şi limitarea cronologică. Totodată Divina Comedie reprezintă o tentativă de reparaţie, prin artă, a realităţii corupte. Este o compensaţie pe care şi-o acordă poetul, în faţa ticăloşiilor şi a vrăjmăşiilor de care a suferit atît el, cît şi alţi contemporani ai săi.

            O.P.: De aici vine oare reprezentarea lui de om nemulţumit, trufaş, chiar dispreţuitor, sever cu oricine îl priveşte?

            L.A.: Foarte probabil. Trebuie spus de asemenea că în Divina Comedie – şi mai ales în Infern – sînt traşi la răspundere autorii abuzurilor din viaţa socială şi politică a Evului Mediu. Dante conştientizează că dacă s-ar elimina cauzele dezordinilor, ar fi posibilă o diminuare, o atenuare a păcatelor, a convulsiilor, a tragediilor. Poetul încearcă să ofere, prin această operă de ficţiune, o cheie de lectură spre o viaţă mai senină. Într-un proverb popular românesc se spune c㠓frica păzeşte pepenii”. Mai multă prudenţă, mai multă înţelepciune, temperanţă, diminuarea acţiunii devastatoare a impulsurilor, a instinctelor, ne-ar face fericiţi nu doar pe noi, ca persoane individuale, ci şi pe semenii noştri. Pînă la urmă, aceasta poate fi una dintre cele mai importante învăţături care fac din Divina Comedie o operă valabilă şi în zilele noastre.

(fragment dintr-un volum în curs de redactare)