Ovidiu Pecican

 

CERCUL LITERAR ŞI PROBLEMA ORIGINALITĂŢII

            Citind unele recente comentarii aşa-zicând critice, devii, nu o dată, mirat de faptul că douămiistul se comportă ca un ciocoi vechi, deşi nou. El lasă impresia că biata noastră cultură se naşte acum, sub ochii – şi cu încuviinţarea lui –, cerându-i aprobare şi cerşindu-i îndurare. De îndurător, douămiistul este; dacă îi convine. Şi îi convine, dacă înţelege ce se spune în cartea comentată, dar numai şi numai în conformitate cu logica în care este, el însuşi, înşurubat. Absolvent cu zece al unei facultăţi, ba chiar doctor cu acte în regulă al ştiinţei inefabile în care se exersează, respectivul ştie de-acum că propriile lui impresii nu pot fi decât literă de lege. Să luăm un exemplu: conceptul de originalitate. Dacă literatura nu este „originală”, ea... nu este. Prin urmare, rămâne de neînţeles sau – în orice caz – de neomologat valoric exerciţiul, să zicem, al lui Sadoveanu de a rescrie (auzi acolo!) Alixăndria şi de a repovesti – ptiu, drace! - păţania Genovevei de Brabant în Măria Sa puiul pădurii. Insul nostru nu ignoră, probabil, faptul că noţiunea de originalitate în literatură are mult de-a face cu problema – sociologică şi economică – a „dreptului de autor”, cu cea de „proprietate intelectuală” şi cu celelalte beneficii ale individualismului instituite după apariţia tiparului, multiplicarea industrială a cărţii şi apariţia liberalismului ca doctrină. Şi cu toate astea, circumvoluţiile lui se crispează în faţa acestei contradicţii: literatură valoroasă, dar lipsită de... originalitate! Să zicem însă că nu este tare în istoria culturii şi la capitolul armătură a muncii de scriitor. Preabine! Dar să facă urechea surdă şi la consecinţele – foarte contemporane şi actuale – ale masificării culturii, ale diluării autorlâcului prin accesul tot mai democratic la noile media şi proiectele creative de grup, să nu bage de seamă că „originalitatea” a primit o zdravănă lovitură odată cu „citatele” suprarealismului pictorilor, cu popart-ul şi cu postmodernismul (în integralitatea lui), asta spune ceva despre aşezarea lui în lume. Îngâmfat ca orice nătărău, plin de înţelepţie în calitate de suficient intempestiv, doftoricia sa citeşte fără să-i tremure glasul şi comentează fără să-i tremure mâna, în rânduri pe care nici nu e sigur că le va mai înţelege, fără să le dezavueze, în caz că ar ajunge vreodată la maturitate.

Ca urmare a acestei atitudini de fond, o carte precum cea a lui Dan Damaschin, „Cercul Literar de la Sibiu/Cluj”. Deschidere spre europeism şi universalitate (Cluj, Ed. Zenit, 2009, 452 p.) îi va reţine atenţia numai întrucât ea subliniază „originalitatea” mişcării literare din titlu. Cerchiştii au păcătuit, vezi Doamne, printr-o lipsă patentă de originalitate. Ei nu au inventat roata, nici nu au ascuţit orzul, iar Dan Damaschin izbuteşte să convingă numai în secţiunea unde se ocupă de fenomenul euforionismului, împrospătând printr-o nouă lectură vechile convingeri critice. Păcatul cerchiştilor, deci, este că n-au venit cu o nouă platformă literară şi că nu au raliat în jurul acesteia forţele proprii şi pe cele ale altor emuli. Până la capăt, ei au rămas... lovinescieni; şi încă din provincie.

După cum se ştie, însă, gloria Cercului Literar de la Sibiu – şi Cluj, ca să restabilim, împreună cu Dan Damaschin, nuanţa că literaţii în cauză erau studenţi clujeni aflaţi în refugiul sibian din faţa lui Horthy – este cu totul alta. Întâi, fervoarea adeziunii la spiritul european al unei culturi de altitudine şi deschidere, ce se revendica în mod deschis de la Goethe şi amalgama în retortele sale şi alte sugestii (cea dinspre Max Scheler ar fi numai una, remarcată cum se cuvine de Dan Damaschin). Apoi, adeziunea la o tablă de valori convergentă cu acest reper axial şi care, în geografia culturală a României vremii, era cel mai bine exprimată de atitudinile şi programul lui E. Lovinescu. Să fi dorit originalitate cu orice preţ? Era, desigur, posibil, iar avangardiştii români plecaţi către Zürich sau rămaşi acasă au găsit resurse suficiente de inventivitate pentru aşa ceva, fie şi alegând vocabule aleatorii de prin dicţionare pentru a-şi desemna antiliteratura şi refuzurile, deopotrivă. Cerchiştii au socotit însă că mult mai importantă, în raport cu atmosfera neosămănătoristă şi reacţionar-naţionalistă a momentului, împletire majoritară de ciobănism şi ortodoxie, ar fi insistenţa, persuasiunea de a se revendica, prin literatura şi năzuinţele lor culturale, de la tabla de legi a valorilor Europei. Vor fi fost astfel mai puţin valoroşi decât, să zicem, maestrul balcanismului şi rafinamentului trans- şi ultramontan Mateiu Caragiale (activ în Gândirea ortodoxistă a lui N. Crainic)? Se prea poate, dar – vorba ceea – nu de asta îi iubim. Să zicem că marele lor pariu, poate previzibil şi banal pentru gusturile mai pregătite în vederea unor arome mai forte, nu le asigură un loc de mare vizibilitate individuală şi de grup în ansamblul culturii noastre. Cum însă bunul simţ, intuiţia acută a valorilor nepervertite, stabilirea idealului de maximă amplitudine şi aşezarea la masa de joc a vocaţiei culturale democratice pot fi şi banale, fără a-şi pierde din justa lor întemeiere şi din capacitatea de a exprima una dintre căile de dezvoltare culturală şi civică dezirabilă, de ce am regreta, în mod ipocrit, lipsa unei străluciri isteroide a lor?

Faptul că o mână de monografi ai Cercului Literar de la Sibiu nu au izbutit însă să sublinieze suficient, cu argumentele cele mai bine alese, oaza de bun gust, sensibilitate şi creativitate aduse în contrapunct cu tendinţele generale ale unei epoci, nu invalidează, în nici un fel, efortul cerchiştilor înşişi. El se află acolo, în rafturile bibliotecii, şi îşi aşteaptă răbdător dezghiocarea. Iar volumul lui Dan Damaschin duce cu ceva mai departe, în mod salutar, această limpezire a receptării, oricâte rezerve s-ar formula pe seama lui.

Cercul Literar s-a născut în plină furtună – alegra încălecare a dictaturilor una peste alta (cea regală fiind substituită de cea legionară, aceasta din urmă precedând-o pe cea militarist-extremistă şi, după un ambiguu, scurtissim, interludiu, survenind cea stalinistă) –, a traversat cel puţin două valuri ameninţătoare de teroare (cel legionar, sub inspiraţie hitleristă, şi cel dejist, sub ocupaţia sovietică), participând la moartea şi naşterea unor lumi (cea brună apunând, cea roşie îndreptându-se spre zenit). Ce le-au opus cerchiştii acestor fenomene de marasm social, economic, de mentalitate şi cultural? Afirmarea valorilor Europei democrate şi liberale, încrederea în axa perenă a culturii helladico-romane şi creştine pe care Renaşterea, Iluminismul şi modernitatea ulterioară le-au dus mai departe... Iar banditismului ortodoxist al Legiunii şi materialismului trivial şi amorf pe care se sprijinea şapca proletară a noilor parveniţi ei le-au replicat prin... resurecţia baladei şi euforionism. Lipsă de originalitate? Ba dimpotrivă, ca să nu mai vorbim despre curajul civic al unor asemenea – aproape nesăbuite – opţiuni.

Nu se discută încă suficient nici despre un alt aspect, deloc dezbătut, al dinamicii din cadrul Cercului Literar. După Junimea, unde prin filosofie se înţelegea doar ceea ce abordarea didactică a lui Maiorescu filtra (Vasile Conta şi Hasdeu, doi dintre contemporanii care au lăsat în urmă pagini de gândire originală în linia evoluţionismului, nu şi-au prea găsit locul acolo) şi după magnetismul naeionescian – care a născut discipoli plini de fervoare în linia extremei drepte, totuşi –, Cercul Literar sibiano-clujean a fost o grupare literar-culturală (fiindcă, printre altele, şi muzicală, vezi dialogul Nego – Stanca; şi plastică, vezi vocaţia împlinită a Vioricăi Guy Marica şi a lui Deliu Petroiu) cu o mare deschidere filosofică şi cu o predispoziţie democrat-liberală. Gruparea în jurul lui Lucian Blaga nu a fost de circumstanţă, după cum o vădesc paginile aforistic-pamfletare din corespondenţa publicată postum a lui Gary Sârbu, de exemplu, dar mai ales ieşirea dintr-un anume minorat etnicist şi preocuparea pentru subîntinderea principial universalistă şi umanistă a creaţiilor proprii. De la Ramon Ocg la Dona Juana şi protagonistul din Adio, Europa! cerchismul respiră o altă atmosferă decât cea autohtonistă, neaoşă, plină de şerbeturi, ruşfeturi, marafeturi, şmenuri şi alte şuşanele de Isarlâk sau de dascăli de ţară. Nivelul e altul, iar faptul că el nu a fost încă descifrat ca atare – dar cine l-a citit, în fine, integral pe Doinaş, să zicem? –, evadând mai întâi din orizontul interbelic al preotului, dascălului şi notarului de ţară („lumea lui Ipu”), ca şi din cel al stahanovistului şi colhoznicului de serviciu, ulterior, nu este nicidecum vina autorilor, ci a cititorilor, încă prea apropiaţi – prin origini – de cele două ipostaze ale lumii româneşti clişeizate, pe care le-am amintit.

La drept vorbind, cerchiştii rămân oarecum străini tradiţiei noastre – nu şi celei europene, însă – şi pentru că sunt orăşeni, fără să se jeneze de asta. Citadinismul lor literar este arborat cu mândrie şi emfază (Radu Stanca: „Sunt cel mai frumos în oraşul acesta/ [...] De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul”), ceea ce încă este o problemă în România postcomunistă, unde jumătate din populaţie trăieşte iar la ţară, iar din cealaltă jumătate, destui s-au născut ca parte a primei generaţii de orăşeni. Poeţii simbolişti, Bacovia şi Minulescu mai pe urmă, nu au izbutit să dizloce mentalitatea tributară satului, poate şi fiindcă fiecare încerca acest lucru pe cont propriu. Odată cu cerchiştii însă, înălţarea la citadinism devine o dominantă de grup, iar prin această trăsătură saltul se realizează, pregătindu-l pe Nichita, al cărui „dulce stil clasic” pare un elogiu implicit adus acestor neoclasicişti cu sensibilitate romantică bine ţinută în frâu şi subordonată disciplinei versului.

Dan Damaschin a ales, în spiritul celor pe care îi admiră şi îi discută lucid şi argumentat, recurgând la textele lor şi la o exegeză şi o hermeneutică de afinitate, însă bine informată şi abundentă în documente inedite, o abordare de principiu, pe una dintre pluralele dimensiuni posibile. Marile surprize le va aduce însă sondarea de adâncime, pe diferitele coordonate ale acţiunii literar-culturale a Cercului Literar. Cartea domniei sale, bine scrisă şi exploatând scrupulos sursele sale bibliografice, etalează ipoteze pline de interes, stimulative. Cum era însă de aşteptat din partea unei monografii care încearcă o cuprindere generală a subiectului, ea îşi concentrează forţele mai ales pe tabloul generic, lăsând pofta exploatării detaliului pentru alte prilejuri. Un lucru este însă sigur: ea nu îşi ratează ţinta, citind altceva decât îi oferă biblioteca Cercului. Nu caută originalităţi, ci centrul de greutate valorică a tinerilor care i-au dat parfum şi culoare cordialei şi amicalei pasiuni comune pentru literatură. Nici nu dibuie după coerenţe de un fel pe care cerchiştii nu le-au asumat, numai pentru că dicţionarele specializate aşa ar părea să lase să se înţeleagă că trebuie. Marele merit al cărţii este că, fără pretenţia unui ultim cuvânt în domeniu, dezvăluie, pur şi simplu, filonul de aur al unei vitalităţi delicate, dar nu obosite, a literaturii române într-un moment de mare cumpănă pentru evoluţia României, propulsând-o, iar, decis, către universal.