Ovidiu Pecican

 

ZIMŢI DE UNICĂ FOLOSINŢĂ

            Urmăresc şi eu, precum întreaga Românie, evoluţiile televizate ale lui Dan C. Mihăilescu surprins etern că, într-o ţară din care citeşte numai 50% din populaţie – şi aceea, în medie o carte pe an! –, criticul hăpăie volumele cu sutele. În topul cititorilor pasionaţi, domnia sa trebuie că va fi fiind premiantul întâi, mai ales că, pe măsură ce te apropii de performanţă, concurenţa se subţiază. O vreme m-am îndoit că s-ar chiar deda la lectura integrală a cărţilor prezentate în rubrica pe care o realizează pe micul ecran, dar într-un ricoşeu din cuprinsul unui interviu, DCM a părut să îmi reproşeze lipsa de încredere, aşa că m-am căit. Între timp a apărut pe piaţa noastră de carte şi traducerea preţiosului manual despre cum poţi vorbi despre o carte pe care nu ai citit-o fără a părea incompetent, aşa încât, ceea ce părea iniţial o imposibilitate se arată a fi la îndemâna unei mulţimi virtuale de oameni oricât de consistentă. Una este însă baletul în jurul unor conţinuturi pe care nu le ştii, şi cu totul altceva devotamentul cu care DCM îşi narează lecturile. Siguranţa cu care parcurge tonele de scriitură şi le redă apoi, captând – spre gloria lui – cât mai multă atenţie din partea cititorilor potenţiali, într-o încercare supremă de convertire la iubirea faţă de carte, lasă loc doar unei invidii secrete: când mai are vreme să reflecteze la ceea ce toate aceste valuri de romane, proze scurte, monografii şi eseuri îi aduc? Teza mea este că nu prea are. Aduc în favoarea ei un argument puternic: de ani de zile, ba chiar de decenii, DCM profesează cam aceleaşi idei; nişte „stângăcii de dreapta”, cum le-a numit odată, în titlul unuia dintre volumele pe care le-a publicat, jucându-se cu cuvintele în maniera lui Radu Cosaşu (autodeclaratul „extremist de centru”). Deh, pasiunea butadei nu păleşte, la Bucureşti, în faţa echivocului şi ambiguităţii, nici măcar atunci când implicaţiile pot fi de natură morală... În suplimentul Litere, Arte & Idei (pe scurt: LA&I), în publicistica scrisă la Idei în dialog ori în cea vorbită în faţa camerelor din studiourile de televiziune, DCM dezvoltă cam aceleaşi simpatii şi idiosincrasii. Cine nu crede, să urmărească, ţinând pe aproape un creion, luările lui de poziţie. Va constata o tulburătoare consecvenţă, ceea ce poate fi proba unui caracter puternic. Nu şi atunci când recurenţele sunt pe seama aceloraşi doi – trei autori de mare sonoritate recunoscută, a aceloraşi două – trei edituri de înaltă suprafaţă şi a aceloraşi două – trei idei ori atitudini de aceeaşi orientare. Dacă toate aceste figuri, prezenţe şi reprezentări oferă doar suportul unor aprobări repetate, spiritul critic lasă loc propagandei partizane, iar cel care le încearcă se poate numi mai degrabă activist, ideolog, PR, însă nu şi critic.

Ideile şi atitudinile se cam ştiu, deci. Şi totuşi, omul rămâne o eternă şi mereu împrospătată surpriză. El se păstrează cu obstinaţie pe coama valului, este mereu în prim-planurile culturii scrise şi audiovizuale, ale juriilor şi publicisticii. Rămân, în consecinţă, cu altă nedumerire (şi promit că este – aproape – ultima): cum de scrie atâta acest autor? Dacă îi numeri volumele personale, sunt patrusprezece, deocamdată –, o cifră mai mult decât onorabilă, dar nu neapărat balzaciană, dumasiană, sadoveniană. Însă nu despre asta este vorba, ci despre felul scriiturii. Oralitatea, exuberanţa, pofta îl fac pe DCM să ilustreze – vorba lui René Guénon – „domnia cantităţii” în literatura critică. Volumul cel mai recent, Idei cu zimţi (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2009, 260 p.), care se declară a fi şi volumul al III-lea dintr-un ciclu de oricâte părţi, intitulat Viaţă literară, cuprinde articole publicate între ianuarie 2007 – iulie 2008, fiind, în descrierea autorului, „pur şi simplu un jurnal subiectiv de lecturi şi idei” (p. 6). Fascinant rămâne, în întinderea lui, felul cum DCM armonizează abundenţa – deja constatată – de lecturi cu selectivitatea extremă (amintită şi ea) în materie de idei. Tehnic vorbind, situaţia care se conturează ar putea fi rezumată astfel: prietenii mei sunt cei mai buni, editurile lor sunt cele mai tari, dreapta rămâne mereu în frunte. Se va recunoaşte că pentru aşa ceva nu este nevoie de multe cuvinte. Şi totuşi, animat de bunădispoziţia învingătorului – DCM este sceptic şi amar numai cu cei care nu îi plac, el nu greşeşte niciodată astfel cu favoriţii lui! –, autorul Ideilor cu zimţi lasă să curgă din el cuvintele în  jerbe şi cascade. Iată-l pe DCM formulând sintetic şi direct nedumerirea lui că o colegă de vocaţie nu îl critică doar pe maestrul de extremă dreaptă, ci şi pe novicele care îl admiră, socotit altminteri democrat, mai degrabă de stânga (vezi prieteniile lui pătrăşcaniene): „Şocul eseistic al lunii a fost, fără nici o umbră de îndoială, substanţialul studiu publicat de Marta Petreu în România literară nr. 12 şi 13, din 28 martie, respectiv 4 aprilie, sub un titlu care face cât o defenestrare: «Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian». Greu, dacă nu imposibil de spus, ce a îndemnat-o pe Marta Petreu ca, după atâta sfântă înverşunare pe «diabolicul», antisulfurosul Nae şi după intensele încercări de dezamorsare a mecanismelor legionaroide ale emulilor acestuia, mai mult sau mai puţin pătaţi cu acid antiiudaic, să treacă la debulonarea soclului sebastianic folosind acelaşi arsenal, aceeaşi înverşunare, aceeaşi focalizare cu final reducţionist” (p. 222). Simplu ca bună ziua! Încântat, autorul se priveşte în oglindă vorbind. Şarmul personal îi joacă feste şi, în loc să fie subordonat scopului, stilul dezvăluie mai mult decât, probabil, ar fi dorit-o. Ce mai afli, citind peste umărul celui care scrie, fragmentul de mai sus? Că DCM a făcut un şoc la lectura eseului criticat; că Marta Petreu este socotită de el o autoare înverşunată şi reducţionistă, care pozează în Ioana d’Arc; că a uzat de aceeaşi atitudine şi împotriva lui Sebastian, socotit la antipodul maestrului lui, lucru cu totul neaşteptat, poate chiar scandalos (de parcă ar trebui să schimbăm metodologia şi criteriile estimării critice de la caz la caz, după simpatii!). Mai rezultă de acolo şi narcisismul estetic al lui DCM, zglobiu în emfatizări metaforice cu iz războinic şi senzaţionalist, intensificatoare nevoie mare („şoc”, „defenestrare”, „antisulfuros”, „dezamorsare”, „debulonare a soclului”, „arsenal”).

...Jerbe de cuvinte, puţine idei, ghionturi şi tras din ochi... Partizanate declarate cu jucată inocenţă („Părtinind, poate, dar niciodată lovind nemeritat...” etc.)... Mitică al lui Caragiale, în ipostaza lui cultivată şi combativă nevoie mare, eclatant în toată supleţea şi altitudinea nimicurilor pe care le etalează. Cum să nu-l îndrăgeşti pe atât de autenticul, mobilul, simpaticul Dan C. Mihăilescu?!