Ovidiu Pecican
UN TURNIR INCOMPLET
1. Vocaţia ciclopică
Eveniment
comercial – prin vânzările record înregistrate din prima clipă –
într-un an de criză economică declarată, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (
Trebuie
recunoscut, astfel, din prima clipă, în simfonia manolesciană, un
impuls patriotic şi polemic. Într-o epocă de schimbare a paradigmei sub semnul
integrării efective – cu forme administrativ-politice în bună
regulă – în Europa unită şi într-un moment de globalizare
accelerată, Nicolae Manolescu alege calea recapitulării valorilor
naţionale, pariind pe un tipar de proiect elaborat în împrejurări
destul de diferite şi ilustrat apoteotic de numele ilustre ale
plămădirii naţiunii române de după 1848 şi 1947, de la
Iorga la Călinescu. În acest fel, Nicolae Manolescu se
autoportretizează (indirect), mai aproape de aceşti
pătimaşi autori de istorii literare cu intenţii totalizante
şi cu performanţe uimitoare decât, să zicem, de europenistul E.
Lovinescu, preocupat să descifreze, în periplurile lui prin trecutul
şi prezentul literaturii, semnele europenităţii, sincronizarea,
comunitatea unor tendinţe, curente şi idei. Nu testamentul
lovinescian trebuie căutat, deci, în paginile prezentei construcţii
ciclopice, ci pariul de tipar naţional şi patriotic în care, mai
aproape de G. Călinescu – al cărui model contagios a mai făcut
victime – îi permite să elaboreze o sumă nu tocmai mică de
portrete de autori. Datorită acestei împrejurări, Istoria critică a literaturii române
se poate citi şi de la un capăt la altul, dar şi pe
bucăţi, iar faptul că acest călinescianism de structurare a
materiei era, în fond, şi reţeta după care şi-a lucrat,
odinioară, B. P. Hasdeu Istoria
critică a românilor – publicată iniţial în serial,
alcătuită din moduli priviţi de istoric leibnizian, şi
fiind supuşi treptat unei înlănţuiri de monade –, arată
că tiparul este mai profund, că a făcut o anume carieră în
cultura noastră şi că vine mai de departe decât s-ar crede la
prima vedere.
Deja, la acest nivel, tensiunea
fundamentală a tomului transpare cu pregnanţă, punând în
evidenţă relaţia dintre aspiraţia către tabloul de
ansamblu şi stăruinţa asupra detaliului care dă
personalitate fiecărei prezenţe particulare din peisaj. Scriitorul
rămâne, totuşi, mai degrabă un portretist decât un peisagist. El
izbuteşte o sumă considerabilă de reinterpretări ale liniilor
fiziognomice, unele chiar consacrate într-un alt desen, cu o altă
sensibilitate, dar marile curente, legăturile dintre operă, biografie
şi mediul ideatic ambiental, marile fluxuri de gândire şi
creaţie transpersonale nu se mai configurează. Hotărât
lucru, Georg Brandes nu se numără printre reperele critice admirate
de N. Manolescu.
Polemică
este cartea şi din alte motive decât această situare într-o
problematică menită să suporte abordări plurale, oricât de
diferite, dintre care unele nu merg în aceeaşi direcţie cu opera
comentată aici. Faptul
vine din interpretarea riguroasă – deşi subiectivă – a sintagmei
„istorie critică”. Operând diminuări de aură în locurile unde
mitul auctorial îi pare că depăşeşte statura efectivă
a autorului respectiv, lăsând pe dinafară glorii ale box office-ului
unei perioade sau a alteia, stăruind, nu lipsit de capricii, asupra unor
nume de raftul doi şi trei chiar dacă altele, cel puţin la fel
de interesante, rămân uitate, criticul îşi face treaba folosind când
bisturiuri fine, când halebarda. Adevărul este însă că orice autor
care aspiră la dobândirea recunoaşterii originalităţii sale
operează, aproape instinctiv, la acest nivel. Mult mai substanţial ar
fi fost ca Nicolae Manolescu să fi încercat, odată ce a apucat-o pe
acest drum previzibil – înscris „în fişa postului” – să îşi
argumenteze cât mai bine şi mai explicit criteriile de apreciere,
stăruind mereu, obstinat, în elucidarea temeiurilor pe care îşi
reazemă judecata critică. Nefăcând-o, el deconcertează,
căci istoria lui literară devine aproape doar un soi de adiţionare
de nume de autori, de portrete impresioniste – unde, nu o dată, citatele
din operele discutate sunt chemate să acopere, numai ele, nevoia de
argumente –, unde preocuparea pentru expresivitate devine aproape o
rutină. Spiritul
artistic al scriitorului şi instinctul său de beletrist, care a
stârnit odinioară admiraţia multor cititori ai Temelor, bucuroşi să găsească într-un discurs
critic şi în eseistică o expresivitate prozastică, nu mai
ajunge, de astă dată, lăsând cititorul cu senzaţia
neîmplinirii. Desigur, dacă este ceva, estimarea critică a unui autor
şi a unor lucrări literare ţine de multe imponderabile
ataşate profilului celui care judecă şi cumpăneşte
verdictele; dar locul şi stima de care critica literară se
bucură şi la care poate aspira şi în veşmintele sintezei
istorico-literare ţine de spectacolul ideilor şi al argumentelor, de
modul cum se înlănţuie acestea cu exemplificările şi
formulările de mare plasticitate, construind o armonie proprie celui ce scrie.
Dacă se acceptă că lucrurile stau, în principiu, aşa,
atunci se va înţelege că, din acest punct de vedere, Istoria critică a literaturii române
dezamăgeşte, nu catalizează catharsisul.
Critica nu îşi mai poate permite în România, după Maiorescu şi
Lovinescu, frivolitatea unei poze mofturoase, care să dea de înţeles
că unii sunt aplaudaţi cu parcimonie sau largheţe, alţii
sunt trecuţi în revistă la grămadă, amânându-li-se dreptul
la privire sub pretextul fişării de dicţionar, iar alţii,
în fine, să fie trecuţi complet cu vederea din motive rămase de
neînţeles, enigmatice. Drepturile criticii sunt şi obligaţii de
care profesionistul nu se prea poate deroba. Lăsând să îi scape
printre degete şansa – reînnoită cu fiecare fişă de autor –
de a reflecta, odată cu descifrarea provocărilor specifice cazului
discutat, şi asupra propriilor mijloace puse în joc, criticul îşi ia
adio de la propriile pretenţii de seriozitate, pentru care opera
anterioară îi oferea toate îndreptăţirile. Însă aceasta nu
este totul.
2. Între „artă pentru artă” şi „rezistenţă prin
cultură”
Istoria critică a literaturii
române. 5 secole de literatură, de Nicolae Manolescu este,
dintr-un alt punct de vedere, o revanşă a autorului pe vremurile
opresive dinainte de 1989. După cum se ştie, dictatura comunistă a însemnat o
O asemenea părere –
argumentată în felul exemplificat mai sus, prezentă şi în
volumele de eseuri ale lui Nicolae Breban (Riscul
în cultură), dar opusă radical contestării consecvente a
curajului civic scriitoricesc de către Paul Goma, în diverse texte semnate
de scriitorul stabilit la Paris –, împărtăşită mai mult sau
mai puţin discret încă din anii comunismului şi
păstrată şi chiar exprimată direct ulterior, subîntinde
şi Istoria critică a
literaturii române. Conform convingerii manolesciene, se înţelege
că, cu excepţia celor „nouă din zece” disidenţi suficient
de curajoşi pentru a înfrunta deschis sistemul, mulţi dintre
ceilalţi scriitori au făcut-o rezistând prin cultură, cultivând
atitudini neconforme cu ideologia partidului, criticând insidios ordinea
roşie, refugiindu-se într-o bătălie estetică.
Această
convingere, pregătită de adeziunea la maiorescianism şi
catalizată, ba chiar subliniată, de împrejurări
conjunctural-istorice de o anume stabilitate, pare să constituie temeiul
mai adânc al opţiunii pentru discutarea preponderent estetică, în Istoria critică a literaturii române,
a operelor selectate de autor. Procedura, legitimă în principiu, îşi vădeşte
însă neajunsurile îndată ce cobori la text. Cărţi şi
autori plutesc într-un soi de vid, mult deasupra pământului, păstrând
cu el aproape relaţia pe care o au prototipurile ideale platoniciene cu
materializările lor terestre. Privilegierea unui criteriu, în locul unor
„focuri încrucişate”, din mai multe direcţii, are avantajul unui
decupaj net, tranşant, neechivoc. În acelaşi timp, însă, ea
prezintă şi neajunsurile eliminării altor criterii care pot avea
un rol ponderator, asigurând un mai mare echilibru al opiniilor şi
demonstraţiilor.
Într-o literatură cum este cea
română – dar şi în altele, fireşte – există o serie de alte
puncte de vedere care, luate în considerare, pe lângă alte avantaje, îl au
şi pe acela că pot evidenţia mai bine valoarea estetică,
subliniindu-i valenţele într-un mod pe care contemplarea intrinsecă a
acesteia nu îl îngăduie. Tradiţională rămâne coroborarea
considerării esteticului cu eticul. Dar lucrurile nu se reduc la atât.
Există întrebări ajutătoare care pot funcţiona ca un
revelator suplimentar al gradului de complexitate al demersului, fiind utile în
sesizarea neajunsurilor sau al succeselor mai puţin evidente la o primă
lectură. Astfel, de pildă, întrebarea cu privire la numărul
şi identitatea genurilor şi speciilor avute în vedere de Nicolae
Manolescu va pune în lumină absenţa unei lecturi suficient de
stăruitoare în direcţia anumitor tipuri de literatură mai
puţin frecventate odinioară, dar care astăzi conţin o
cazuistică variată, abundentă şi chiar realizări de
excepţie. Dintre acestea, literatura science
fiction apare, de bine, de rău, în istorie. Dar literatura
poliţistă – care a dat-o pe Rodica Ojog-Braşoveanu, cu câteva
mostre de literatură bună, sau pe George Arion, autorul ciclului de
romane despre Andrei Mladin – merita măcar o privire fugitivă.
Clasica
întrebare „câte femei, câţi bărbaţi?”, survenind chiar şi
într-o cultură macho şi, nu
o dată, misogină, ca a noastră, ar fi permis – dincolo de
suspiciunea de corectitudine politică obsesivă – o balansare a
analizei, măcar la nivelul enumerărilor.
Nici
reprezentarea pe regiuni a literaturii române nu merita să fie
trecută cu vederea, căci ea reflectă realitatea unei lungi
tradiţii diferite, corespunzătoare existenţei româneşti
istorice în cadrul mai multor state premoderne şi moderne, în contexte
culturale şi literare destul de diferite. Cât de importantă poate fi o asemenea situare se
înţelege mai bine dacă voi aminti că Moara cu noroc a lui Slavici se lasă mai corect şi mai
adecvat contextualizată nu în raport cu proza publicată în epocă
la Iaşi şi Bucureşti, ci observând-o în comparaţie cu
romanul Sărmanii bogaţi al
lui Jokay Mor. Iar proza lui Constantin Stere, oricât de memorialistică ar
fi, dobândeşte noi valenţe citită în raport cu reperele oferite
de autorii ruşi contemporani scrierii ei. Până şi Fraţii Jderi ai lui Sadoveanu devin
puţin altceva şi altfel comparaţi cu Pan Wolodijowsky sau Prin foc
şi sabie, ale lui Henrik Sienkiewicz.
Cantonarea
preferenţială în zona esteticului, a investigaţiei
istorico-literare a lui Nicolae Manolescu, retează ceva din caracterul
istoric al vastei sale reconstrucţii şi, oricât de generoase ar fi
paginile, scrise, nu o dată, cu vervă şi inspirat, o sărăceşte.
3. Documentarea în stil... capriccioso
O mare
problemă cu care pare să se confrunte autorul Istoriei critice a literaturii române. 5 secole de
literatură este
aceea a informării adecvate abordărilor monografice, adică a
unei puneri la curent cu materialul analizat într-o manieră mai
degrabă frizând exhaustivul. Din păcate, deşi la prima vedere nu
s-ar zice, documentarea se vădeşte carenţială; şi nu
este de mirare, ţinând cont de anvergura proiectului. La urma urmei, între
apariţia predecesoarei directe a lucrării de faţă –
referinţa obligatorie, standardul avut în vedere de Nicolae Manolescu
însuşi: istoria literară călinesciană – şi momentul
actual s-au scurs aproape şaptezeci de ani (1941 - 2008) la mai multe
paliere, materialul crescând şi diversificându-se masiv în acest
răstimp în care s-a produs nu doar o dublă răsturnare
socială, ci şi o amplă acţiune de alfabetizare şi
şcolarizare în masă, care a făcut să sporească numărul
consumatorilor de literatură, cel al producătorilor şi,
până în 1989, a însemnat şi o accesibilitate pecuniară în
faţa produsului cultural. Oricât de selectiv s-ar dovedi istoricul literar
din fruntea uniunii Scriitorilor, faţă de volumul lui Călinescu
– de 948 p. in quarto, cel manolescian aduce încă 570 în aproape acelaşi
format, devenind, în ordine cantitativă, „un Călinescu şi
jumătate” (sic!). Şi totuşi: deşi Nicolae Manolescu a citit
enorm, fapt este că el nu a citit suficient. Şi asta,
din varii motive, nu toate căzând în responsabilitatea lui.
Cel mai
superficial este, desigur, accesul la fondul literar românesc aşa cum s-a
constituit el din cele mai vechi timpuri documentate şi până
astăzi. Deja G. Călinescu recurgea la artificii menite să îi
înlesnească travaliul, expediind producţia mai veche decât marii
cronicarii ai secolului al XVII-lea în pagini bine scrise, salvate de
vervă, intuiţie şi frugalitate, dar care nu se recomandau,
dintr-atâta, mai puţin drept ceea ce erau cu adevărat: nişte
sondaje şampanizate într-o materie pe care numai Nicolae Iorga – poate şi
P.P. Panaitescu – o cunoşteau cu adevărat la nivelul zilei. Această cunoaştere însemna,
pe atunci, în mare măsură, familiaritatea cu marile fonduri ale
Bibliotecii Academiei, ale bibliotecilor universitare din ţară, ale
Arhivelor statului şi cele din câteva mari biblioteci străine, mai
ales europene (Oxford, Biblioteca Naţională Franceză, biblioteci
şi arhive veneţiene, germane). Dar N. Manolescu scrie despre
literatura română veche după incursiunile lui Virgil Cândea prin
fondurile de carte veche, trecute în posesia universităţilor
americane, şi după ce Gabriel Ştrempel a inventariat judicios,
în mai multe volume, codicele manuscrise păstorite de domnia sa judicios
şi parcimonios în Biblioteca instituţiei unde criticul şi
istoricul literar discutat aici rămâne, pe moment, membru corespondent. Adaug că la dispoziţia
celui interesat sunt numeroase instrumente de lucru, de la Bibliografia istorică a României, în mai multe volume,
lămuritoare pentru aporturile cercetării istorice în domeniul
trecutului nostru cultural din ultimele decenii, la indicii bibliografici ai
revuisticii româneşti, la bilanţurile anuale ale publicaţiilor
institutelor specializate etc. Desigur, pentru a le investiga sistematic nu
este nevoie doar de o perseverenţă de benedictin, ci şi de
frecventarea asiduă, mai multe ore pe zi, după un program riguros, a
instituţiilor cu pricina, a sălilor lor de lectură. Nu mă
îndoiesc că Nicolae Manolescu citeşte enorm. Sunt însă
aproape sigur că activitatea publică frenetică a ultimilor
douăzeci de ani din viaţa domniei sale – editarea revistei România literară, inclusiv
căutarea periodică a unor soluţii de sponsorizare, implicarea în
politică, turneele electorale ale anilor 90 cu Partidul Alianţei
Civice, implicarea ulterioară în activitatea politică liberală,
accederea la conducerea Uniunii Scriitorilor şi gestionarea acesteia, apoi
dobândirea calităţii de ambasador al României la UNESCO – a aglomerat
în aşa măsură cu mondenităţi şi
administraţie orarul cotidian al scriitorului, încât a te aştepta ca
domnia sa să mai fi petrecut un număr de ore şi prin
instituţiile destinate consumului de carte pentru cercetători ar fi
prea mult.
Chestiunea
aceasta Nicolae Manolescu a rezolvat-o însă printr-o decizie...
gordiană. Luând
drept bun volumul publicat în 1990, el nu a mai intervenit în structura lui în
mod radical, mulţumindu-se cu ajustări minore şi reluând
travaliul de unde îl întrerupsese. Să spunem că, în faţa
sarcinii enorme pe care şi-o luase, criticul a procedat cu
prudenţă de înţeles. La urma urmei, citind literatura eminamente
din unghi estetic, criticul putea sacrifica destule odoare şi giuvaieruri
care altora le pot părea inestimabile, dar pentru pana autorului nu
înseamnă cine ştie ce. Rămâne însă versantul strict contemporan,
unde informarea se dovedeşte deficitară dintru început, pentru
oricine se apucă să trateze subiectul, datorită
dezarticulării circuitului naţional de carte în decembrie 1989.
Câtă vreme editurile erau câteva, iar librăriile se subordonau unei
singure căpitănii, cât timp cenzura superviza tot ce se publica în
România, riscurile de a scăpa ceva semnificativ atenţiei unui critic
la curent cu noutăţile din domeniu erau reduse. Odată cu
explozia editorială a anului 1990 – precară sub raportul aspectului
produselor, dar nestăpânită şi nezăgăzuită de
vreo autoritate de stat, de partid, bisericească sau de altă
natură –, lucrurile au început să scape oricărei estimări,
editurile şi librăriile private, ca şi distribuitorii
particulari concurând tot mai convingător instituţiile omoloage patronate
pe mai departe de sistemul odinioară de stat, greoi şi neadaptat la
fluiditatea noii situaţii. De două decenii nu mai există,
aşadar, nici măcar certitudinea că toate apariţiile din
România ajung în depozitul legal, necum că un critic din Iaşi ar
putea afla sistematic, întocmai şi la timp (vorba caporalilor din
armată), ce a apărut într-o perioadă dată la Cluj sau la
Timişoara (şi reciproc). În aceste condiţii, lui Nicolae
Manolescu – şi oricui s-ar apuca de un proiect similar, cu ambiţia de
a-l aduce la zi – i-ar scăpa, în mod imposibil de evitat, „garantat 100%”,
bună parte din ceea ce apare în fluxul fiecărei zile, al
fiecărei luni sau an. Este interesantă, de astă dată, soluţia la care a
recurs istoricul literar în situaţia dată. Depinzând de oferta de
carte a librăriilor, de trierea darurilor primite de la autori pe adresa
revistei sau acasă, orientându-se după premii, dezbaterile critice
din presă şi scandalurile mediatice legate de apariţii
livreşti, dar ascultând mai cu seamă vocea interioară care îl
sfătuia să îşi urmeze instinctul şi experienţa –
autorii despre care nu auzi nu există, cine e bun publică şi
este comentat la Bucureşti, capitala adăposteşte, prin
forţa lucrurilor, talente mai multe şi mai realizate decât provincia
etc. –, Manolescu a decis în virtutea unor principii-slogan subînţelese,
nu neapărat şi articulate făţiş. Iar ceea ce a
rezultat, se vede. Autori de opere impunătoare ca Adrian Marino lipsesc cu
totul, alţii sunt împinşi în zona-alibi a enumerării în vederea
unei posibile selecţii de dicţionar, iar alţii (împreună cu
curente, tendinţe, reviste etc.) nu există. Dai, în schimb, de oameni
din peisajul proxim frecventat zi după zi de critic. Colegii de la
revistă, cei de la Uniune, şeful restaurantului învecinat şi
prieten cu scriitorimea legitimată (acesta din urmă remarcabil autor
al unei singure plachete de versuri, publicate acum treizeci de ani, dar care
nu l-a consacrat, din păcate) sunt toţi prezenţi. Mai sunt apoi
oameni de pe la revistele aliate, câţiva scriitori buni, dar cărora
li se arată degetul – nu neapărat pentru operă, ci fiindcă
trebuie să îşi aproximeze mai limpede locul în hăţişul
relaţiilor sociale curente, „să nu li se urce la cap” (înţelegi,
Norman?), boieri veliţi şi căftăniţi, oşteni,
plebe, glogozeală de strânsură; o adevărată curte a
miracolelor al cărei efect, nu o dată – deşi fără a
deveni dominant, el survine, totuşi – poate friza senzaţia
produsă de Cenaclul Flacăra
sau de apoteoticele Cântări ale
României, unde cei mici îi flancau pe cei mari, adeseori printr-o inversare
a planurilor şi a scării de valori.
Citind
enorm, dar necitind, într-un anume sens, bine, Nicolae Manolescu dă un
spectacol de zile mari, monstruos, repulsiv şi atractiv, totodată.
4. Nostalgia paradisiacului
Istoria critică a literaturii
române. 5 secole de literatură a lui Nicolae Manolescu este,
dintr-un alt unghi – să-i zicem „geopolitic”, în sensul în care
vorbeşte timişoreanul Cornel Ungureanu despre o geografie a
literaturii române (însă prin autori şi regiuni reprezentate de ei,
prin toposurile recognoscibile într-o geografie autentică pe care le
reproduce pagina artistică) –, un produs din categoria... TVR înainte de inventarea TVR 3-ului
(„regina televiziunilor regionale de stat reunite sub bagheta unui
vrăjitor din studiourile centrale, dar vizibile, cel puţin, dintr-o
parte într-alta a ţării). Este, totodată, la fel de
sincronă şi cu ediţia românească a revistelor Lettre internationale ori The New York Times Book Review, aceste
frumoase mostre de imperialism cultural liber – şi cu strădanii –
importat de aborigeni, unde poţi afla totul despre gustul parizian
şi, respectiv, newyorkez în materie de carte literară, despre ce cred
şi cum spun francezii sau americanii în acest domeniu, dar de unde
continente întregi au dispărut, biete atlantide naufragiate sub plictisul
capricios al metropolelor fanate. Pe scurt, Istoria
critică se putea, la fel de bine, intitula O istorie selectivă şi capricioasă a literaturii române
de unde până unde vrea Nicolae Manolescu aşa cum se vede ea din
redacţia României literare. Nu este nici o persiflare aici, Doamne
fereşte! Mai degrabă încerc să surprind într-un titlu cât mai
exact conţinutul scăpat de sub controlul intenţiei iniţiale
şi al iluziei finale. Selectivă, în orice caz – nu întotdeauna
şi critică –, istoria manolesciană este, capricioasă – la
fel. Ea nu începe cu începutul şi nici nu vine până la zi, semn
că aluviunile optzecist-nouăzecist-douămiiste au învins răbdarea
judecătorului literar.
În fine, sinteza în cauză
înregistrează cât poate de bine (sau cât îi vine bine) cărţile
şi autorii care au izbutit să parcurgă fizic spaţiul care
le despărţea de biroul autorului, impunându-i-se ca
prezenţă fizică şi intrând în sfera atenţiei lui. Au,
din acest punct de vedere, o şansă până şi scriitorii cu o
operă modestă cantitativ sau/şi calitativ, însă suficient
de invazivi cu proximitatea persoanei judelui literar. Totodată, este
limpede pentru oricine citeşte cu harta agăţată în cuiul
dindărătul biroului că şansele unei cărţi sau ale
unui autor contemporan de a străpunge miopia criticului – inerentă
vârstei şi favorizată de distanţă – descresc cu cât
distanţa dintre locaţia primului şi biroul ultimului este mai
mare. Proba cea mai simplă şi la îndemână stă la îndemâna
oricui. Se ştie că până în 1859, respectiv până în 1918,
literatura română a apărut, crescut şi înflorit într-o
pluralitate de provincii istorice. Cum sunt ele reprezentate, pentru perioadele
respective, în ceaslovul manolescian? Poate cineva – urmând un indice literar
pe provincii – să reconstituie aportul semnificativ al fiecăreia
dintre acestea la evoluţia literelor noastre în general? Ştim,
după lectura acestei cărţi, ce au dat mai bun Banatul,
Parţiul, Ardealul, Maramureşul, Bucovina, Basarabia, Moldova,
Dubrocea, Muntenia şi Oltenia? Mă tem că nu tocmai... Se va
obiecta, poate, că literatura nu creşte pe judeţe, iar talentele
nu răsar cu regularitate după un anumit număr de kilometri
parcurşi. Păi, tocmai asta este... Nu e de aşteptat, de la o
asemenea întreprindere recapitulativă, o catagrafie atentă la
kilometri şi locaţii. Dar acolo unde aşa ceva există, de ce
nu s-ar evidenţia asta? Poate că membrii Cercului Literar de la Sibiu
sunt neîmpliniţi, fiecare luat în parte. De vină a putut fi epoca,
lumea lor, capriciul biografic. Dar întâmplarea lor în acelaşi timp în
spaţiul studios al Sibiului şi coagularea într-o formă de
grupuscul cultural cu relevanţă (şi) beletristică nu poate
fi sărită cu privirea. Şi exemple mai sunt: să fie o
simplă coincidenţă că Goga şi Cioran s-au născut
în aceeaşi zonă sibiană, în perimetrul satului
Răşinari? Dar poeţii sătucului clujean Jucu – Mircea Petean
şi Marta Petreu, împreună cu rudele şi prietenii lor de peste
deal, poeta şi pictoriţa Mariana Bojan şi cu un anume liric pe
nume Ion Mureşan – oare tot printr-o simplă întâmplare au
răsărit în spaţiul colinelor rurale din susul Clujului? Între
Şcoala Ardeleană şi gruparea prozatorilor târgovişteni sunt
atâtea bogăţii care rămân nerelevate deplin sau chiar trecute cu
vederea...
Desigur,
proba focului se poate face şi mai uşor. Exerciţiu: să se compare
după plac forţa iradiantă a privirii manolesciene
îndreptată asupra literaturii contemporane într-o succesiune de cercuri
concentrice cu punctul de pornire în Bucureşti (evident!) şi până
în cele mai îndepărtate locaţii ale literaturii române. Să
zicem: să se compare numărul şi calitatea comentariilor
referitoare la autori şi cărţi bucureştene în raport cu cei
din Braşov, Sibiu, Suceava (primul cerc) şi cu cei din
Timişoara, Arad, Oradea, Sighet, Iaşi, Galaţi, Constanţa.
Probabil că, înafara ieşenilor – beneficiari ai atuului unui statut
de fostă capitală culturală vitală şi ai unor edituri
puternice – restul lumii va ieşi destul de şifonată. Distanţa
estompează formele şi culorile, se ştie.
Alături
de întâmpinările de până aici – nu doar cele din prezenta
pagină, ci şi din episoadele anterioare ale discuţiei pe care o
încerc –, rămân deschise şi alte piste de analiză. Se va spune, poate, că, în ce
mă priveşte, le-am preferat pe cele care aduc un aer (nesuferit?
simpatic?) de corectitudine politică. La o asemenea, eventuală,
remarcă, nu pot decât să dau din umeri şi să zic: dacă
este corectitudine, n-are decât să fie şi politică. Un lucru
este sigur: mai multe lecturi încrucişate, mai multe criterii avute în
vedere, ajută într-o mai mare măsură unei calibrări corecte
a textului analizat într-un orizont de aşteptare şi, până la
urmă, şi pe o scară valorică în judecata unei epoci istorice;
în cazul de faţă, a noastră.
Istoria
literară – critică, fireşte, nu simplu expozitivă (dar cine
mai vrea să scrie aşa ceva?) – este, principial vorbind, un
instrument al revizitării cu intenţii valorizante. Scatoalcele le rezervăm
întâmpinărilor, studiilor parţiale, altor piese de artilerie şi
arme albe. Intenţia exemplarităţii, a ilustrării
bogăţiei şi diversităţii, a conturării
tărâmului visat al performanţei şi abundenţei fac din orice
proiect de acest gen un decalc după planurile paradisiace ale divinităţii.
„Critic”, mă gândesc, nu ar trebui să însemne, într-o istorie
literară, corecţii aplicate cu vâna de bou, bosumflare, mârâială
posacă, ci mai degrabă festin, tur turistic emerveiat – na! –,
bucuria geografiei plaiurilor înverzite şi însorite ale unui parcurs
desprins din durata lungă.
Şi fiindcă tot vine vorba
despre durata lungă – concept francez, dintr-un autor folosit de Nicolae
Manolescu – nu se înţelege de ce, admirându-l pe Fernand Braudel şi
apelând la lecţia lui istoriografică, Manolescu nu îi adaptează
modelul la propriile intenţii, urmărind în trei mişcări
evoluţiile: prima, a lentei maree a înfiripării unor linii de
forţă ale culturii române prin întreaga literatură, în contextul
economic şi socio-politic, idiomatic, în care ea s-a înfiripat; a doua, pe
curente şi tendinţe, pe grupări şi afinităţi; iar
a treia, acordând atenţia cuvenită inşilor şi obiectelor
literare generate de aceştia. Deja o astfel de complexitate ar fi
asigurat o altă statură montgolfierului manolescian.
Neîntâmplându-se astfel, nu-mi
rămâne decât să spun: poate altădată. E bine şi
aşa. Atâta s-a putut, să ne mulţumim cu atâta.
5. Reţetar de avarie
Acelaşi paradox care face ca, pe
măsură ce creşte cunoaşterea umană, să
crească şi frontiera care o separă de necunoaştere,
multiplicând implicit numărul problemelor ce se oferă explorării,
se aplică şi cărţii manolesciene Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură.
Altfel spus, dacă autorul s-ar fi mulţumit cu o carte standard, între
200 şi 300 de pagini, cu siguranţă că ar fi oferit mai
puţine puncte de sprijin pentru întâmpinările critice, reducându-le
acestora numărul şi amploarea, uneori chiar şi virulenţa
tonului. Nu cred, cu toate acestea, că s-ar cuveni să regrete cineva
decizia lui Nicolae Manolescu de a se dedica unei opere vaste, în încercarea de
a ridica nişte ziduri troiene inexpugnabile şi agiornate în jurul
nemaipomenitei citadele care este literatura română în dezvoltarea ei. La
urma urmei, după turul de forţă pe care îl presupune lectura
cărţii, nu poţi să nu spui – dacă eşti de o
elementară bunăcredinţă – „Hic Troia!”... Imaginea rămâne copleşitoare, în felul
ei, şi rămâne în sine, fie şi ca galerie kilometrică de
portrete literare (atente, şarjate, parţiale, expresioniste, de toate
felurile), o piesă mirabilă de literatură. Aş compara-o cu
acele litografii misterioase care înfăţişează, prin
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, prin diversele cabinete de stampe ale
lumii, Bucurescii plini de turle şi cupole, în nici un caz realiste, atât
sub raportul numărului, cât şi sub acela al aspectului lor fantast,
înţesat de minarete şi bolţi îndepărtate, contemplate de pe
câmp, dinafara aşezării, care în realitatea istorică a epocii nu
puteau fi astfel, dar care rămân minunate, fie şi ca reprezentare
imaginară a unui topos real.
Cred, altfel spus, că
bunăvoinţa şi respectul – reguli de bază ale
receptării critice – faţă de lupta scriitorului cu limitele
capacităţilor sale critice şi creatoare nu pot fi lăsate
deoparte, oricâte frustrări am avea vreunii dintre noi cu privire la
oricare dintre aspectele cărţii. La urma urmei, cui nu-i place, nu
are decât să scrie o istorie literară românească mai bună,
mai completă, mai ponderată, mai exactă, mai reliefată
într-un punct sau altul. Fără a fi mai pregătit decât alţii
în domeniu, chiar am găsit o reţetă infailibilă sub raportul
procedurilor standard. Ea vine din lumea autorilor de manuale pentru scrierea
de beletristică (creative writing
handbooks) şi este sugerată de unul dintre acei autori americani
care, dorind să îşi vândă cartea de consultanţă în
domeniu cu mijloace on-line, o promovează dând şi excerpte din ea,
John Randall Scuble. O poate aplica oricine şi nu este deloc sigur
că rezultatul ar fi cel mai demn de dispreţ. O notez aici, adaptând-o la contextul
românesc, pentru orice cititor care ar dori ca, de mâine începând, să
devină istoric literar respectat în ţara noastră. Cine
ştie de unde sare iepurele şi cine va fi marele recapitulator de
literatură autohtonă în generaţia următoare...
Se iau,
prin urmare, câteva – două sau trei, nu mai multe – dicţionare
literare româneşti şi se fotocopiază pagină cu pagină,
înşiruind fişele în ordinea cronologiei operei majore, nu a
biografiilor de autor. Se
recurge apoi la nişte manuale de literatură din liceu, eventual cele
mai plastice şi mai izbutite în ordonarea şi structurarea curentelor
şi tendinţelor literare şi în evidenţierea doctrinelor
estetice care i-au marcat pe autori. În funcţie de o asemenea
structură – omologată deja atât oficial, prin programa ministerului,
cât şi prin predarea la clasă, care a imprimat conceptele, rânduiala
pe capitole mari şi numele de vârf în conştiinţele tuturor
absolvenţilor – se aşează la locul potrivit autorii, în
încuscririle şi înlănţuirile în care i-au aşezat, în mod
firesc, fie prieteniile şi apropierile din viaţă, fie
afinităţile estetico-literare sau, de ce nu, idiosincrasiile. Cu
această documentare la bază se pot acoperi toate erele geologice ale
literaturii noastre, de la începuturi până aproape la zi (dicţionarul
Zaciu – Papahagi – Sasu merge, parcă, până prin 1985 sau 1989).
Odată obţinute ingredientele, se transcrie materialul de bază –
informaţii biografice, datare etc. – într-o expresie stilistică
proprie, adăugând comentariile critice originale. Acestea din urmă se
obţin citind întâmpinările critice pe seama autorilor (calea erudită,
înceată!) sau luând distanţă în nume propriu faţă de
marile versiuni interpretative (abordare selectivă, scurtă!). Pun
pariu că, dacă nu se recurge la procedeul imund al copierii mecanice,
rezultatul va fi o operă socotită solidă, interesantă,
demnă de stimă, chiar şi dacă nivelul expresiv al textului ar
rămâne relativ plat, modest.
Nicole
Manolescu nu a folosit însă o asemenea soluţie. Poate fiindcă nu s-a gândit la
ea, ar zice vreun răutăcios. Fiindcă are o idee înaltă
despre originalitate, ar putea spune un binevoitor. În opinia mea,
însă, Manolescu avea o idee proprie despre cum s-ar cuveni să arate
istoria lui literară. Ea absorbea, nu e vorbă, destul din deschiderea şi abordarea
călinesciană; destul pentru ca acest lucru să devină
vizibil, nu şi pentru a rămâne cantonată în această
formulă într-o proporţie zdrobitoare (modelul Piru). Mai apăreau
acolo, în diverse locuri şi forme, reflexe dinspre George Ivaşcu,
sugestii de lectură – desprinse, enunţate, dar nu neapărat
şi aplicate – din... Fernand Braudel, ticuri de autor de dicţionar
şi de erudit care fişează. Mă rog! Dar, oricum, ceea ce a
rezultat din compunerea atâtor vectori este un produs manolescian. Iar
despre onestitatea care stă la baza tentativei nu se cuvine să se
îndoiască nimeni, cred.
Într-o recentă intervenţie
– reprodusă de Observator cultural
în încheierea unei dezbateri de la Literele bucureştene – Manolescu
dă câteva lămuriri suplimentare despre proiectul său, şi
ele trebuie luate în seamă, chiar dacă sunt posterioare
publicării volumului. „Am scris această carte ca o provocare. [...]
Sunt de părere că istoriile literare sunt încă relevante.
Fără istorii literare, literatura nu ar fi posibilă. În momentul
de faţă este inutil să ne apucăm să scriem despre
toţi autorii, chiar dacă acest lucru ar fi posibil. Nu are rost
să mai scriem despre autori care nu mai prezintă interes. Pentru
aceasta există dicţionare. [...] Abundenţa verdictelor se
datorează perioadei în care nu puteam să spun anumite lucruri despre
autori. Nu se spunea, de pildă, cît de proaste sînt unele romane ale lui
Marin Preda. Obiecţia mea la multe dintre istoriile literare este
carenţa analizei. «Verdictele» din această Istorie... sunt date în urma unei îndelungate analize a operelor.”
Aşa stând lucrurile, fiecare poate citi mai departe istoria scrisă de
Nicolae Manolescu, folosind ca îndreptar suplimentar tocmai aceste rânduri.
Cine socoteşte judecăţile de valoare prea abrupte, poate merge
la Lista lui Manolescu pentru a vedea
pe ce se întemeiază ele. Cine este nemulţumit de selecţie, de ce
nu ar încerca una mai convingătoare în nume propriu? Cine
socoteşte că toţi autorii merită să li se acorde
atenţie, de ce nu s-ar strădui personal să îi valorizeze, într-o
formă sau alta?
Acestea
fiind spuse, sunt curios ce va mai produce în continuare Nicolae Manolescu în
materie de istorie literară şi dacă volumul de faţă,
atât de discutat, va fi revizuit întrucâtva la o ediţie următoare.
Aşa sau altfel, el rămâne, în felul lui, o piatră de hotar greu
de urnit, nu tocmai uşor de digerat şi imposibil de reprodus de
eventualii ucenici.
6. Meritele unei sinteze istorico-literare
După atâtea nemulţumiri
şi bombăneli câte am citit şi – de ce n-aş spune-o – am
şi pus, eu însumi, pe hârtie despre Istoria
critică a literaturii române. 5 secole de literatură a lui Nicolae Manolescu, mi-am spus
că rostul criticii este nu să strâmbe mereu din nas, ci şi
să prefire, dacă le găseşte, firicelele de aur,
deosebindu-le, în sită, de cantităţile de siliciu agile în a se
prefira printre ochiuri, la vale. În rândurile care urmează, îmi propun să discut
despre meritele acestei cărţi redutabile prin grosime, prin
anvergură, prin turul de forţă al autorului şi, nu în
ultimul rând, prin multe dintre trăsăturile ei din text, de dincolo
şi de dincoace de acesta.
1. Depăşirea complexelor
literaturii române. Încă nu s-a remarcat suficient de judicios faptul
că realizarea de acum, apărută în ultima parte a anului 2008,
dar începută cu două decenii în urmă – volumul I apărea
separat, în 1990 – reprezintă continuarea unui proiect lăsat în
paragină, amânat, socotit de mulţi dintre noi fără
urmări, definitiv îngropat. Strădania de a relua totul de la
capăt – unele lucruri spuse în primul volum de odinioară apar acum
regândite sau măcar reformulate –, continuând într-un marş alert
şi solicitant, atât la nivelul lecturii, cât şi la acela al
sintetizării şi plasticizării, al armonizării într-o
structură livrescă gândită cât mai judicios, nu trebuie
subestimată. Dacă ar fi fost posibilă mai devreme, printre
provocările care au măcinat atâtea energii în febra şi
odată cu tentaţiile tranziţiei, fără îndoială
că s-ar fi configurat în anii dinainte. Acest lucru nu a fost însă
posibil decât acum, probabil atât datorită conjucturii, cât şi în
virtutea unor decantări interioare menite să creeze, în cele din
urmă, deplina disponibilitate, „timpul interior” necesar maratonului
manolescian.
Aceste
observaţii vizează, cum se vede, o dimensiune istorică şi
una biografică. Dar există şi implicaţii de o
anvergură mai mare în finalizarea proiectului criticului de la România literară. Printre
complexele literaturii române – cu care se confruntă mulţi dintre
scriitorii fiecărei generaţii – se numără şi cel,
înregistrat încă de pana cronicarilor, al lipsei de continuitate, al încropelii
pripite şi parţiale, al fragmentarului şi
nedesăvârşirii. După cum spunea Grigore Ureche, înainte de 1647, „scriitorii
noştri n-au avut de unde strânge cărţi, că scriitorii
dentăiu n-au aflat scrisori, ca de nişte oameni
neaşăzaţi [= lipsiţi de instituţii stabile] şi
nemérnici [=de condiţie joasă], mai mult proşti [=
neinstruiţi] decât să ştie carte. Ce şi ei ce au scris, mai
mult den basne [= legende] şi den poveşti ce au auzit unul de la
altul. Iar scrisorile [= scrierile] striinilor mai pe largu şi de agiunsu
scriu, carii [străini] au fost fierbinţi şi râvnitori, nu numai
a sale să scrie ce şi céle striine să însemnéze.” Deja în
secolul al XVII-lea, motivul trecea de la un autor la altul, fiind reluat
şi de Simion Dascălul, şi de Dosoftei, şi de alţii,
trecând apoi, ca un adevăr incontestabil, în subconştientul omului de
cultură român şi ilustrându-se, cum se ştie, în numeroase
şantiere părăsite de-a lungul vremii. Apăsarea grea a
acestui complex, care a răzbătut până la Cioran, care invoca
exasperat cei o mie de ani de tăcere românească, şi până la
Noica – atunci când observa că „desăvârşirea ucide
săvârşirea” –, părea greu de risipit, mai cu seamă că
promiţătoare intreprinderi similare celei în care s-a angajat Nicolae
Manolescu (de pildă cea semnată de I. Negoiţescu) s-au oprit
prea devreme pentru a satura aşteptările. Scriindu-şi istoria
literară de la un capăt la altul, adică de la începuturi şi
până în acest moment chiar, obţine nu numai o victorie asupra sa
însuşi, ci oferă o revanşă şi un prilej de îndreptare
a spatelui tuturor celor pentru care aşa ceva conta. El intră în
dialog cu Ureche, Simion Dascălul, cu toţi ceilalţi autori
resemnaţi să dea atâta cât le îngăduie contextele, umorile
proprii, neîmplinirile de tot felul, arătând că se poate şi o
asemenea aventură. Şi fiindcă tradiţia aceasta arată
aşa cum arată, etalându-şi găurile de ementhaler sau
schwaizer, efortul constructiv al lui Nicolae Manolescu
depăşeşte prin semnificaţie dimensiunile unei queste
personale.
2. Depăşirea propriei
condiţii critice. După cum se ştie, domeniul în care Manolescu a
strălucit pe parcursul majorităţii activităţii lui a
fost cronica literară, întâmpinarea la cald, diagnoza promptă. Rubrica
lui din România literară a fost,
decenii, un reper solid, întemeind gustul public şi cernând valorile
într-un stil inconfundabil. S-a observat, nu neîndreptăţit, că în recent apăruta Istorie critică a literaturii...,
autorul clădeşte, nu o dată, şi folosindu-se de cronicile
lui de odinioară, recitite, reformulate, sau adoptate – fragmentar – ca
atare, poate ca semn că revizuirea, în acele cazuri, nu-şi are rostul
şi diagnosticele, odată stabilite, rămân. Este însă tot
atât de important de observat că în sinteza despre care vorbesc accentul
cade, cum este şi firesc, pe reconstrucţie, nu pe disecţie
şi izolare a filoanelor bogate de cele secate. Operaţiunea este
majoră şi, asemeni unui râu îndepărtat, face ca discursul
criticului să îşi schimbe cursul, luând-o cumva în amonte, nu în
aval, ca până acum. Practic, Manolescu scrie o mie cinci sute de pagini
ample nu triind – căci trierea s-a făcut, prin scrisul lui, în
toţi anii de critică promptă, pertinentă, ritmică,
şi în cei de predare universitară –, ci punând nume lângă nume,
conturând profiluri succinte, dar pertinente pentru înţelesul pe care îl
dă el autorilor şi lucrărilor acestora, descifrând tendinţe
şi dând verdicte axiologice şi etice. Cronicarul rămâne în
urmă, autorul eseisticii din Teme
pare mai degrabă cel care se exersa în uverturi pentru viitoare
construcţii mai ample, exploratorul literar trasează, de-acum, – bine
sau nu, dar cu mână sigură şi fără concesii în raport
cu propriul sistem de valori – continente. Un Manolescu wagnerian era destul de
greu de prezis, dar iată că el aduce o metamorfoză
apoteotică în felul ei, şi ar fi nedrept să se contrapună
acestei ipostaze a criticului vreo alta, anterioară, oricât de
împlinită ar fi aceea. De fapt, noua metamorfoză le
împlineşte pe celelalte, dinainte, conferind scriitorului un plus de
complexitate şi o sporire deloc neglijabilă a operei.
Cât
despre reproşuri la adresa unora dintre formele de relief care
acoperă harta manolesciană, aici le-aş răspunde doar
printr-un alt citat din Ureche: „... carile de pre în multe locuri de nu
să va fi şi nemerit, gândescu că cela ce va fi înţeleptu nu
va vinui, că de nu poate de multe ori omul să spuie aşa pre cale
tot pre rându, cela ce véde cu ochii săi şi multe zmintéşte, de
au spune mai mult, au mai puţin, dară lucruri vechi şi de
demult, de s-au răsuflat atâta vréme de ani? Ci eu, pe cum am aflat,
aşa am arătat.”
3.
Depăşirea complezenţei. Nu este puţin lucru să
lupţi cu propria amenitate, mai cu seamă într-o ţară unde unii
o pot confunda cu interesul jos, cu linguşeala, iar alţii vor vedea
în ea o lipsă de fermitate, un caracter slab. Riscul, atunci când o faci, este
şi să pari arogant, crud, tăios, nedrept etc. Nicolae
Manolescu a învăţat scriitorii, în vremea cronicăriei sale
literare (anii 60 – 80), cu o complicitate care, nu doar o dată, îi
supralicita; nu mult şi strident, dar destul pentru a face din cronica
referitoare la fiecare dintre ei o armă care să îi legitimeze în
confruntarea inegală cu cenzura ideologică, cu presiunile partidului
şi chiar cu Securitatea.
Epoca aceea a trecut, iar istoria
manolesciană apare cu două decenii mai târziu, când cenzura
monopartinică a murit, PCR-ul şi-a răspândit sporii în mai multe
direcţii, pierzându-şi, totodată, parte din nocivitate, şi
când Securitatea s-a diluat în mai multe servicii secrete, ocupate să-şi
mascheze întrucâtva constantul interes pentru totalitatea cetăţenilor
români. Măcar pentru aceste modificări contextuale, era firesc ca
bilanţul critic al lui Nicolae Manolescu să fie, acum, altceva decât
ar fi fost în anii 80 sau chiar la începutul decadei următoare, atunci
când autorul îşi publica primul volum. Există însă, evident,
şi justificări interne ale reducerii cantităţii de
îndulcitor într-o sinteză care îmbrăţişează într-o
privire întregul unei literaturi. De-acum a venit vremea adevărului
nedisimulat; un adevăr personal, desigur, subiectiv, inevitabil, ponderat
după ştiinţă, puteri şi experienţă, dar
adevăr, nu flaterie şi nici încurajare condescendentă ori
alergare umăr lângă umăr în speranţa apriorică a unei valori
care întârzie să se confirme în totalitate.
Existau câteva cazuri „grele”,
şi acolo Nicolae Manolescu face proba acestei penitenţe care, pe
faţă ori în aparteu, îi vor atrage multe veninuri. Exemplele se
oferă aproape de la sine, şi ele vin din zona literaturii vii
încă, prin însuşi faptul – de primă instanţă, dar
important – că autorii care o oferă sunt încă în
viaţă. Lui Nicolae Manolescu nu îi vine peste mână să
separe meritele lui Paul Goma, fostul opozant la dictatura ceauşistă,
şi scriitorul gonflat de mulţi astăzi. Nu i se pare dificil nici
să reducă dimensiunile scriitoriceşti ale lui Norman Manea,
autor în vogă occidentală, angajat într-o cursă de recoltare a
premiilor internaţionale, dar pe care criticul nu socoteşte că
ar trebui să îl socotească prea important. Ştefan Agopian, ajuns
la vremea ediţiilor de bilanţ, rămâne pentru istoricul literar
de la România literară un autor
talentat, dar minor. De la Gabriela Adameşteanu, ajunsă, şi ea,
la ediţii de „Opere”, reţine, practic, un singur roman, ajustându-i
autoarei alura de clasică. Lui Adrian Marino, autor de o factură pe
care, în mod evident, nu o prizează, îi refuză orice loc în istoria
sa, în pofida unor merite care o făceau demnă de interes. Şi
exemplele ar putea continua.
Cu destule asemenea
judecăţi de valoare nu m-aş declara de acord, socotindu-le
insuficient cumpănite, demne de ajustări. Dar nu despre asta vorbesc.
Îi recunosc autorului pe deplin nu doar dreptul la opinii deschise, oricât de
surprinzătoare sau de inconfortabile, ci şi meritul de a fi
depăşit inhibiţiile eventuale în faţa unui val apreciativ
survenit dintr-o zonă a receptării sau alta. Iar aceste
inhibiţii, active în cazul oricui ascultă vocile din exterior, precum
şi pe cele din interior, neînfundându-se într-un autism sau o schizofrenie
de serviciu, nu au cum fi ignorate. Prin urmare, văd cu toată
îndreptăţirea în verdictele respective ale lui N. Manolescu
decantările unor deliberări solitare, asumate cu tot cu eventualele
lor consecinţe ţinând de convivialitate şi de gestionarea
legăturilor proprii cu lumea scriitoricească a românilor.
Pentru asemenea
motive – se mai pot găsi, fireşte, şi altele –, Istoria critică a literaturii române
semnată de liderul ales al breslei scriitoriceşti rămâne un
eveniment, cu toate rezervele ce se pot formula dintr-un unghi al receptării
ori altul.