Ovidiu Pecican

 

O CARTE DESPRE TRECUTUL LITERAR

            Lumea este de acord aproape în unanimitate că ar fi vorba despre cartea anului 2008, deşi este cât se poate de clar că un ceaslov de mărimea şi de lungimea acestuia nu se poate citi cu atenţie, de la un capăt la altul, în cele circa două luni care au trecut de la lansarea lui. Şi totuşi, cărţoiul aclamat şi ovaţionat de critica tânără şi de cea cu experienţă este Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu. După ce a schimbat, o vreme, specializările, fiind când cronicar literar, când eseist, când autor de monografii critice, când (co-)autor de manuale şcolare, de la o vreme Nicolae Manolescu a schimbat şi meseriile, devenind – succesiv sau în paralel – politician, şef de partid, ambasador, şef al Uniunii Scriitorilor – şi... cronicar sportiv. Iată-l acum pe directorul României literare, ajuns la o vârstă respectabilă, când alţi congeneri îşi scriu memoriile, ducând la capăt o sinteză de istorie literară începută cu peste două decenii în urmă şi care părea, după un sprint iniţial, definitiv oprită odată cu investigarea începuturilor modernităţii.

S-ar spune că N. Manolescu a optat ca un picaro cuminţit oarecum: după atâta goană recuperatoare de experienţe la care tinereţea lui nu a avut acces – politica în libertate, diplomaţia, vioara lui Ingres: comentariul sportiv tratat cu mijloace şi virtuţi literare (aici precursor e mai tânărul Traian Ungureanu, totuşi!) -, el se întoarce într-un tur de forţă demn de toată admiraţia la uneltele lui consacrate, cele de degustător al literaturii, aruncând o lungă şi amplă privire în urmă. Fără a face psihologie, îndrăznesc să văd în acest turnir nişte memorii sui generis, mai degrabă un substitut critic al acestora, căci ce altceva poate fi o istorie literară care reia da capo lecturile unei vieţi, ordonându-le cronologic şi ierarhic în ceea ce pare, înainte de orice altceva, o mărturisire de gust, de convingeri estetice şi de raportări personale? Citite astfel, cele peste 1500 de pagini manolesciene despre precursori, clasici, interbelici, postbelici şi postcomunişti sunt o biografie de cititor sublimată, din care datele accidentale ale cotidianului şi ale experienţei exterioare personale au fost epurate. Suntem, într-un anume sens, în camera lui Don Quijote, pe care l-am surprins îngropat sub baldachinul patului său, în vrafurile de romane cavalereşti care – se ştie, dar acum a sosit şi dovada! - au avut asupra lui un asemenea impact, încât i-au schimbat până şi datele exterioare ale percepţiei, decorul vieţii, întorcându-l ca pe o mănuşă, cu înăuntrul înafară. Istoria critică a lui Manolescu este, astfel, într-un anume sens, o maşinărie uriaşă de citit, o radiografie prin lecturi, nebunia unui portret din felul celor în care strălucea Arcimboldo, poate un decupaj cu trăsături manolesciene din manuscrise vechi şi pagini acoperite cu literele unor opere identificabile.

Istoria publicată acum de Nicolae Manolescu este, într-un fel, rezultatul unui pariu cu sine, la deplina maturitate creatoare, al unui fiu risipitor impenitent; o mărturisire de credinţă şi o regăsire a limanului iniţial, după detururi spectaculoase, parţial eşuate, parţial recompensante. Ea se poate citi, deci, pentru ambiţia de a confirma şi a configura – pentru părţile încă instabile, prea flexibile, în plină mutaţie valorică - un canon literar.

Cartea trebuie însă înţeleasă şi ca un omagiu adus disciplinei pe care o îmbracă într-un nou strai, anume istoria literară însăşi. Mai degrabă înţeleasă ca materie de nivel liceal şi academic, probă impusă, plictisitoare trecere în revistă a unei întregi tradiţii, tentativă de stabilire a continuităţilor literare şi de trasare a evoluţiei genurilor, a migrării şi eflorescenţelor temelor şi tehnicilor, istoria literaturii nu pasionează, în general. Se consideră, dintr-un motiv neclar, poate dintr-o prejudecată, că această vioară nu stă bine decât în mâna unui instrumentist ajuns la senectute, un pic ticăit şi pedant, altminteri virtuoz, care nu se teme de tonele de moloz şi maculatură cu care orice literatură naţională îşi anturează reuşitele, oferindu-le fondul cu care să contrasteze convingător. Şi totuşi, nu este chiar aşa. S-a putut vedea acest lucru deja din clipa când, preluând dinspre călinescianism filonul ironic şi spiritul ludic, Cornel Ungureanu scutura morga disciplinei, restituindu-i acesteia croiala zveltă, în pas cu evoluţia modurilor de a gândi, şi chiar o anume, simpatică, frivolitate. Pe scurt, după ce criticul şi istoricul literelor de la Timişoara a avertizat că se poate şi aşa, iată că, păşind pe aceeaşi cale, Nicolae Manolescu încearcă să obţină rezultate la fel de împrospătătoare pe seama domeniului frecventat de el la dimensiunile macrosintezei critice – atributul de critic însemnând aici că servituţile sintetizării şi comprimării nu sunt folosite de către autor ca alibi pentru a se dispensa de operaţiunile aferente analizei şi disocierii valorii – coborând la detaliu doar pentru ca, întemeindu-se pe acesta, să urce apoi către altitudinile panoramării.

Un astfel de pariu prezintă un mare atu, pentru cine îl poate duce. El mărturiseşte adeziunea la monumental, la modele totalizante, polemizând cu relativismul fragmentarist pus în joc de artizanii minuţiei deconstructiviste – ori reconstitutive – a postmodernismului. Nicolae Manolescu se înfăţişează astfel ca un modernist care asumă anvergura constructivistă, netemându-se nici de capcanele, nici de neajunsurile ei. Opţiunea în sine rămâne şi astăzi validă, în pofida atâtor demonstraţii pulverizatoare, atomizante ori relevante pentru proiecţii secvenţiale. Problema cu ea se dovedeşte însă a fi că necesită anumite instrumente specifice. Aşa cum nu poţi ridica o catedrală din cutii de chibrituri, nu sunt temeiuri de a crede că un astfel de edificiu, masiv şi complex, se poate sprijini pe altceva decât o structură internă solidă. „Cărămida” cu care construieşte, însă, Nicolae Manolescu se dovedeşte nu cea mai bună alegere. Criticul alege să se întemeieze – ca mereu în cariera sa literară – pe evaluări impresioniste, dând o bună doză de credit propriului gust exersat, ce e drept, în decenii de lectură. Excelent material pentru cronicile de întâmpinare, el necesita, totuşi, aliaţi mai trainici pentru a putea întemeia cu succes zidurile înalte şi groase ale unui monument literar de amploarea celui discutat aici. Pe lângă evaluările proprii – de odinioară (din care se parafrazează, nu o singură dată) şi în manieră revizuită – puteau fi cu succes convocate şi puse la treabă şi alte proceduri. Estimările cantitative (ediţii şi tiraje), estimările altor confraţi de azi şi de altădată, menţiuni despre cazurile ajunse la dimensiuni legendare într-o epocă sau alta (şi, eventual, explicarea acelor fenomene de mitizare, în caz de disociere critică şi de invalidare a judecăţilor prestabilite) etc. Rămâne demn de semnalat că în Introducere. Istoria literaturii la două mâini, Nicolae Manolescu trece în revistă abordările care privilegiază aceleaşi proceduri, semn de bună cunoaştere, şi le chiar asumă. Anumite inegalităţi de tratament se fac simţite însă odată cu aplicarea programului enunţat iniţial, iar acest lucru este probabil că va face obiectul unora dintre intervenţiile viitoare referitoare la proiectul istorico-literar manolescian.

Nu voi intra aici în detaliile – nervurile – acestui teritoriu, cu generozitate dăruit culturii noastre actuale. Mă voi rezuma să constat că, între cea dintâi apariţie a primului volum – cu nouăsprezece ani în urmă – şi includerea materiei lui în alcătuirea actuală a volumului, puţine lecturi noi vor fi survenit pentru a contribui la modificarea percepţiei iniţiale a autorului referitoare la literatura română veche. În două decenii, nu puţine sunt descoperirile sau, haide să le zicem, mai prudent, redistribuirile de accente, inovaţiile interpretative şi metodologice survenite în această zonă de interes. Şi totuşi, nimic nu pare să fi impresionat pe autor, măcar că însăşi data de referinţă a primului text scris în limba noastră s-a deplasat dinspre 1521 către finalul secolului anterior, al XV-lea. Pot fi de acord cu directorul României literare că acest tip de fapte rămâne în grija specialiştilor („a doua clasă de istorici literari”, după el, nu într-o ordine valorică, ci în aceea a enumerării proprii). Ea nu îi va interesa decât pe membrii primei căsuţe a clasificării, cel mult (cei cu o cuprindere vastă, culturală în sensul cel mai amplu cu putinţă), lăsându-i însă rece pe cei din căsuţa a treia (teoreticienii) şi, nu prea înţeleg de ce, şi pe cei dintr-a patra, de unde se revendică Manolescu însuşi (istoricii literari „adevăraţi şi integrali, precum G. Călinescu”; p. 7). De fapt, stăruind chiar şi numai asupra unui asemenea punct, interesant în ordinea începuturilor documentabile, scăparea devine semnificativă, pentru că istoria literară rămâne, orice s-ar spune, înainte de toate, istorie, iar apoi o mărturie a conştiinţei identitare a unei colectivităţi prin vocile ei unicat. Dacă recapitulări ample (şi critice) de acest fel au vreun sens, atunci el are, în mod sigur, de a face cu dezvăluirea unui anume sens al continuităţii istorice, şi din acest punct de vedere, primele mărturii despre utilizarea românei ca limbă scrisă nu pot rămâne indiferente nici chiar pentru împătimiţii judecării literaturii din perspectiva valorii estetice. Într-o tradiţie în care protocronismul a făcut suspect orice demers vizând începuturile şi originile – ştim de la Karl Jaspers că una nu este echivalenta celeilalte -, rămâne cu atât mai necesar ca un critic echilibrat să pună punctul pe „i”, fără emfatizări parazitare, dar şi lăsând deoparte mitologia începuturilor noastre târzii în materie de literalitate şi literaritate; mai cu seamă când există argumente publicate în acest sens (vezi Claudia Tiţa, în Cultura, prima serie).

Bucuros de apariţia tomului manolescian îndelung aşteptat şi felicitându-l pe autor pentru îndrăzneala orgolioasă dusă până la împlinire, socotesc, la rându-mi, că Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură se află abia la începutul receptării critice.