Laszlo Alexandru

 

NATURA ÎN “DIVINA COMEDIE”

            E incontestabilă fascinaţia pe care opera lui Dante Alighieri a exercitat-o asupra studioşilor români. De n-ar fi să amintim decît cele cinci versiuni complete ale Divinei Comedii în limba noastră (oferite de George Coşbuc, Alexandru Marcu, Ion Ţundrea, Giuseppe Ciffarelli şi Eta Boeriu), deja deţinem o măgulitoare performanţă. Comentariile şi analizele dedicate marelui florentin au punctat, la rîndul lor, cîteva momente din evoluţia receptării critice, de la jumătatea secolului trecut pînă azi. Au fost parţial recuperate, din atelierul de studiu, manuscrisele pe care George Coşbuc îşi exersa spiritul critic şi fantezia romanţioasă (vezi Comentarii la Divina Comedie). Monografia întocmită de Alexandru Balaci, prolificul italienist, contura apoi o sinteză narativă, amplu descriptivă, chiar dacă pe alocuri tributară defunctei ideologii totalitare. Studii despre Dante, volum colectiv cu bună ţinută ştiinţifică, strîngea laolaltă contribuţii ale specialiştilor români, cu ocazia sărbătoririi celor 700 de ani de la naşterea poetului. Nu cu mult timp în urmă ieşea la suprafaţă, după o “detenţie” de cîteva decenii, manuscrisul în care Edgar Papu aborda Estetica lui Dante, cu matură stăpînire a ansamblului de studiu, dar şi cu inerente stîngăcii şi erori de amănunt, datorate probabil şi cercetării nefinalizate. Intervenţia surprinzătoare a lui H.-R. Patapievici, încercînd o relectură cosmologică, prin intermediul cuceririlor fizicii moderne (Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?), a marcat un alt aspect în evoluţia subiectului.

          Însă a trecut, din păcate, neobservată o recentă discutare a lui Dante în spaţiul nostru cultural. Cercetarea lui Dragoş Cojocaru, Natura în Divina Comedie. Studiu istoric şi comparativ (Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 2005) are toate ingredientele seriozităţii ştiinţifice, reprezentînd la origine chiar o teză de doctorat. Stranie ignoranţă din partea mediului publicistic, dacă ţinem seama că autorul este un tînăr specialist de calitate, afirmat cu numeroase volume în domeniul predării limbii italiene şi spaniole, dar şi traducător a peste zece cărţi semnificative din italiană, spaniolă şi franceză. De această dată avem de-a face cu o nouă vîrstă a cercetării, prin abordarea unui detaliu al operei danteşti, destinat să pună în lumină specificul ansamblului.

Se ştie că florentinul medieval nu era un poet bucolic, preocupat de contemplarea neutră a naturii. Ea ocupă doar un spaţiu secundar, în evoluţia filonului narativ din Divina Comedie, constituind, într-adevăr, o scenă “fie întunecată şi ameninţătoare, fie luminoasă şi încurajatoare, mereu în acord cu mesajul alegoric şi cu impulsul exhortativ al autorului” (p. 24). Cele mai multe piese ale naturii sînt contopite de marele italian în celebrele sale comparaţii, presărate peste tot de-a lungul poemului. De fapt, pentru a vizualiza şi a plasticiza realităţile abstracte, fabuloase, ale lumii de dincolo, poetul le pune în analogie cu nenumăratele aspecte accesibile ale cunoaşterii cotidiene. Aceasta fiind strategia recurentă a artistului, nu e, prin urmare, abuziv să recompunem inventarul elementelor naturale rafigurate, chiar dacă rămînem conştienţi de rolul lor ancilar.

          Dragoş Cojocaru procedează la o extrem de migăloasă trecere în revistă a lor, aşa cum se structurează, pe trei categorii distincte: regnul mineral, cel vegetal şi cel animal. Înainte de-a se apuca efectiv de treabă, cercetătorul se simte obligat să puncteze şi eventualele influenţe care au acţionat asupra lui Dante, în acest domeniu, din partea predecesorilor săi: Homer, Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu şi Lucan. (Nu întîmplător, identitatea modelelor se suprapune peste componenţa “nobilei şcoli” prezentate de însuşi Dante în Cîntul IV al Infernului.) Referindu-se la prima direcţie a explorării sale, autorul are dreptate să sublinieze că în Infern există “relativ puţine trimiteri la metale şi minerale, cele pomenite fiind, aproape fără excepţii, în voită şi căutată concordanţă cu peisajul, aspre, greoaie şi întunecate la culoare” (p. 78). Ne sînt apoi sintetizate pasajele referitoare la piatră, plumb sau fier. În schimb “regatul purificării şi cel al mîntuirii sînt bogate în pietre şi metale preţioase” (p. 82), fiindu-ne expuse terţinele ce vorbesc despre sticlă, chihlimbar, cristal, rubin, safir, smarald, diamant, perlă, marmură şi alabastru.

          În privinţa elementelor vegetale, ele pot fi clasificate extrem de variat, în funcţie de constituţia lor, după culoare, mobilitate, gust sau utilitate: “tulpina mare şi solidă sau mică şi plăpîndă, acoperită cu puf sau cu spini, frunza palmată sau aculeiformă, fructul dulce sau amar, comestibil sau otrăvitor” (p. 93). Ni se dau, prin urmare, exemple despre arbuştii, mărăcinii, grîul, smochinul, scoruşii acri, urzica, stejarul, iedera, viţa-de-vie, măslinul, mirtul, laurul, palmierul, trestia, floricelele şi trandafirul care se regăsesc în Divina Comedie. Un declarat admirator al medievalelor Bestiarii (inventare de animale) şi Lapidarii (inventare de pietre preţioase), cercetătorul ieşean le adaugă acestora un bogat Ierbar şi un amplu Insectar, identificînd, prin extinse enumeraţii, pasajele cu pricina în capodopera dantescă, citîndu-ne versurile originale şi oferindu-ne traducerea lor literală, însoţită de succinte explicaţii. Demersul său, în viteza înaintării sumative, are trăsături preponderent sintetice.

          Cît priveşte prezenţa animalieră în capodopera dantescă, ea provine din două eventuale surse de inspiraţie: prin observare directă sau pe cale intertextuală, din studierea altor opere literare. În orice caz, subliniază legitim autorul, nu trebuie să uităm “caracterul însuşi al discursului dantesc, presupunînd transmiterea unor învăţături avînd drept scop ultim redempţiunea, învăţături angajînd cu precădere modalităţi alegorice de reprezentare” (p. 117). Dante nu se va abandona, aşadar, pe seama visării cu ochii deschişi, în mijlocul naturii, ci îi va folosi piesele componente, în ampla lor diversitate, pentru a-şi face mai bine înţelese învăţăturile morale. Din lumea reptilelor, ne sînt prezentate vipera şi guşterul verde, iar din cea a batracienelor: broasca. Prin urmărirea lanţului trofic, ni se aduc în faţa ochilor leul (cu cele trei înfăţişări ale sale: infernală, purgatorială şi paradisiacă), porcul (cu simbolica sa involuţie dinspre Antichitate spre Evul Mediu), oile, boul, catîrul şi căpriţa. Interludii entomologice şi piscicole ne oferă melcul, furnica, muştele, viespile, viermii, peştii, anghila şi delfinul. După un excurs despre moravurile cîinelui, ne este prezentat un adevărat regal ornitologic: graurii, cocorii, porumbeii, ciocîrlia, rîndunica, pelicanul, pasărea Fenix, acvila, şoimul şi barza.

În ciuda surprinzătoarei bogăţii şi diversităţi a aspectelor naturii în Divina Comedie, Dragoş Cojocaru este îndreptăţit să sublinieze că “fire nicidecum pastorală ori idilică (în literatura dantescă, bogată în invective şi pulsiuni punitive ori corective, transpunerea are menire alegorică şi presupune semnificaţii politice, filosofice şi teologice), Dante nu e un poet al naturii în sensul în care fusese, de exemplu, Vergilius cel din Bucolice” (p. 189). Elementul natural are rostul de a vizualiza şi a concretiza o abstracţiune din lumea de apoi.

          Această primă parte, destul de extinsă şi poate uşor obositoare a investigaţiei – prin avalanşa de citate şi situaţii evocate – este contrabalansată printr-o minuţioasă investigaţie finală. În două capitole condensate, autorul îşi schimbă direcţia de înaintare şi îmbrăţişează o metodă prin excelenţă analitică. După acoperirea suprafeţelor întinse, cu sprijinul demersului sintetic, se trece la forajul în profunzime. Obiectul de studiu îl constituie aici Cîntul I al Infernului, cu specială insistenţă asupra celor trei simbolice animale ale perdiţiei (Pantera, Leul şi Lupoaica), respectiv a victoriosului mîntuitor (Ogarul). Versurile danteşti sînt de-această dată cernute, disecate, pe diversele niveluri de semnificaţie alegorică, istorică, teologică etc. O la fel de atentă exploatare a măruntelor semnificaţii e reluată şi în examinarea Cîntului XIII al Infernului, acolo unde sinucigaşii se metamorfozează în “copaci uscaţi”.

          Dragoş Cojocaru catalizează în cartea sa o foarte cuprinzătoare bibliografie, dublu stratificată. Sînt fructificate cele mai notabile contribuţii ale comentariilor danteşti, de-a lungul timpului, pornind de la medievalul Boccaccio sau Pietro Alighieri (fiul poetului, aici ironizat pe bună dreptate pentru o ipoteză şarjată), continuînd cu romanticii Ugo Foscolo şi Francesco De Sanctis şi pînă la influenţii Bruno Nardi, Aldo Vallone şi Natalino Sapegno, alături de mulţi alţii. Bibliografia “de nişă”, dedicată confluenţelor dintre poezia dantescă şi ştiinţă (P. Boyde, G. Celli, A. Venturelli), este de asemeni edificator ilustrată.

          Ce-i drept, stilul autorului este uneori neplăcut obscurizat, cînd recurge la fraze lungi, greoaie, cu numeroase explicaţii incidentale ori lămuriri preliminare de metodă, ce amînă dezbaterea propriu-zisă. Jargonul său abstractizat devine pe alocuri incomprehensibil (“...invocarea aspectului sonor al manifestării zoologice specifice, precizată prin introducerea temporalităţii sezoniere generatoare de comportamente caracteristice, îmbogăţită apoi printr-o umană trimitere anatomo-fiziologică şi, în sfîrşit, întărită printr-o a doua similitudine (în dantesca manieră subliniată şi cu alte prilejuri), selectată, cu dezinvolta putere de observaţie a autorului, de astă dată, din universul păsăresc” – şi am citat doar a doua jumătate a frazei!, p. 123-124).

          Dar, dincolo de carenţele frazării, aspectul de ansamblu al cercetării reflectă o nuanţată familiarizare a autorului cu cele mai delicate probleme ale dantologiei. D. Cojocaru alege, pe bună dreptate, să-şi ilustreze discursul cu versuri danteşti în italiană, cărora le oferă o impecabilă transpunere semantică. Recursul la oricare dintre versiunile româneşti “artistice” i-ar fi creat deservicii, prin imposibilitatea redării infinitezimale a sensurilor explorate. Astfel se întîmplă, de pildă, în celebrul pasaj referitor la Homer, “che sovra li altri com’ aquila vola” (Infern, IV, 96). Versiunea George Coşbuc (“ce stă vultur deasupra tuturor”) redă conceptul, poziţia de superioritate absolută, dar blochează mişcarea. Varianta Eta Boeriu (“ce peste ei ca şoimul se ridică”) alterează conceptul, redă poziţia de superioritate, dar nuanţează diferit mişcarea. Ipoteza lui Marian Papahagi (“şi peste alţii ca un vultur zboară”) redă conceptul şi mişcarea, dar ştirbeşte poziţia de superioritate absolută a personajului. Iată, aşadar, că exegeza versurilor danteşti trebuie recondusă la textul original, căci echivalarea sa artistică în română nu e totdeauna concludentă.

          Discursul detaliat, pe ansamblul şi în profunzimea elementelor naturale din Divina Comedie, îl conduce pe D. Cojocaru chiar la formularea unor interesante opinii, legate de configuraţia psihologică a poetului italian. Este adevărat că imaginile din natură au doar un rol ancilar, atît datorită concisei economii narative a poemului, cît şi stilului dantesc de sculpturală sobrietate. Dar autorul medieval nu avea, după toate aparenţele, nici “lenea divină” de a sta să contemple peisajul, el fiind captivat de “faptele oamenilor (în exercitarea, însă şi în potenţialitatea lor), la nivel atît individual, cît şi social” (p. 23). O presupunere cu totul convingătoare.

          Dacă este adevărată teoria potrivit căreia există două tipuri de lucrări ştiinţifice – o minoritate rarisimă, ce impune uluitoare noutăţi revoluţionare, şi o majoritate amplă, ce propune reordonări şi alte sintetizări ale faptelor deja cunoscute –, atunci cartea lui Dragoş Cojocaru despre Natura în Divina Comedie aparţine, în mod evident, celei de-a doua categorii. Iar această din urmă constatare a noastră nu reprezintă, fireşte, o judecată valorică, ci o consideraţie taxonomică.