Laszlo Alexandru

 

ENCICLOPEDIA HOLOCAUSTULUI

            Nici pînă azi nu există un studiu comun, reciproc asumat de specialiştii români şi maghiari, privitor la trecutul Transilvaniei de Nord. Tensiunile acumulate o dată cu evoluţia istorică sînt încă departe de-a se fi decantat. Lipseşte deocamdată o privire globală neutră, o abordare ştiinţifică senină. Problema se complică suplimentar, atunci cînd în discuţie intervine şi situaţia minorităţii evreieşti, intens persecutate, din această zonă. Cele două state vecine şi-au pasat strategic responsabilitatea tragediei, în timpul războiului rece.

Se pot înţelege astfel miza consistentă şi disconfortul pe care şi le-a asumat lucrarea coordonată de Randolph L. Braham, Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ardealul de Nord (Az észak-erdélyi Holokauszt földrajzi enciklopédiája), recent publicată, în limba maghiară, la editurile Park din Budapesta şi Koinónia din Cluj. Autorul principal (născut în 1922) este un reputat cercetător, profesor la City College şi la Graduate School and University Center of The City University of New York, unde este şi director al Institutului Rosenthal pentru Studii asupra Holocaustului. E semnatarul sau editorul a patruzeci şi două de cărţi, printre care s-a remarcat Politica genocidului. Holocaustul din Ungaria – apărută şi pe româneşte într-o ediţie prescurtată, la Ed. Hasefer, în 2003. Vocea ponderată şi documentată a specialistului din depărtare vine să facă lumină pe teritoriul tensionat de zarva politicienilor.

          Prin tragica ironie a istoriei, evreii din Ardealul de Nord au avut o soartă mai grea în Ungaria (de care erau atraşi sentimental şi cultural), după Dictatul de la Viena, decît în România (considerată îndeobşte depozitara abuzurilor antisemite). Activitatea partidelor extremiste româneşti şi măsurile de exterminare dictate de mareşalul Ion Antonescu au cunoscut o sinistră prioritate cronologică, în vechiul regat sau în Basarabia şi Transnistria, pe cînd situaţia evreilor din Ardeal încă nu apucase să degenereze. După anexarea regiunii de către Ungaria, deşi au fost unii locuitori care au sperat la o evoluţie favorabilă, ei s-au confruntat rapid cu legile şi hotărîrile antisemite. Presa liberă şi organizaţiile evreieşti au fost interzise de statul maghiar, activităţile economice şi şcolarizarea au fost afectate. Evreii au fost mobilizaţi la munci forţate, pe bază de convocare individuală: cei bogaţi, cei care s-au distins în profesie, comercianţii fruntaşi, militanţii sionişti, liderii sociali, precum şi toţi cei consideraţi “elemente indezirabile” şi denunţaţi ca atare de creştini. Au apărut campanii xenofobe, în vara anului 1941, în rîndul comunităţilor din Maramureş şi Satu Mare. Sporadic, au avut loc deportări de familii şi comunităţi evreieşti, alungate peste graniţa maghiaro-sovietică (la Miercurea Ciuc, la Borsec, în anumite zone din secuime).

          Dimensiunea apocaliptică a Holocaustului din Ardealul de Nord s-a declanşat cu adevărat după 19 martie 1944, o dată cu ocuparea militară germană a Ungariei. Un comando S.S. cu un efectiv relativ mic, de circa 100 de soldaţi, sub comanda lui Adolf Eichmann, a primit din partea Führer-ului sarcina de-a implementa Soluţia Finală în ţara vecină. Dar uciderea evreilor nu s-ar fi putut realiza cu atîta rapiditate şi la o asemenea amploare, fără sprijinul complet al guvernului maghiar, condus de Sztójay Döme. Aflat în subordinea regentului Horthy Miklós, primul-ministru ungar a pus la dispoziţia echipei germane de intervenţie întreaga structură aferentă a statului: poliţia, jandarmeria, siguranţa, corpul funcţionarilor publici şi administraţia locală, pentru identificarea, segregarea, jefuirea şi ghetoizarea evreilor, în vederea deportării. Detaliile au fost pregătite la 4 aprilie 1944, în cadrul unei şedinţe comune maghiaro-germane. Responsabil politic al operaţiunii a fost Endre László, Secretar de Stat în cadrul Ministerului de Interne al Ungariei, alături de Baky László, celălalt demnitar al ministerului de resort. Oarecari disensiuni, între partea germană şi cea maghiară, au apărut doar în ceea ce priveşte strategia exterminării. În timp ce Endre voia ca operaţiunea să înceapă cu evreii din Budapesta, Eichmann impunea lansarea acţiunilor în Rutenia şi nordul Transilvaniei, pentru a le tăia evreilor din Capitală orice cale de refugiu în provincie. Cîştig de cauză a avut strategia lui Eichmann.

          Prin ordinul secret nr. 6163/7 aprilie 1944, toţi evreii, indiferent de sex, vîrstă sau stare a sănătăţii, trebuiau adunaţi din teritoriu şi grupaţi în ghetouri. Cele două provincii au fost declarate zonă de operaţiune militară. Pretextul strămutării maselor de oameni îl constituiau urgenţele strategice ale frontului, ofensiva armatei “iudeo-bolşevice” şi preîntîmpinarea eventualelor “conspiraţii”. S-au atribuit responsabilităţi precise: primarii, la nivel local, şi subprefecţii, la nivel judeţean, au fixat locurile de întrunire a victimelor şi au avut dreptul de a evalua, de la caz la caz, eventualele excepţii de la deportare. S-au stabilit centre de adunare a evreilor în localităţile Cluj, Dej, Baia Mare, Oradea, Gherla, Satu Mare, Şimleu Silvaniei. În unele situaţii, oamenii au fost înghesuiţi claie peste grămadă în fabrici de cărămidă dezafectate, alteori în cartiere sărăcăcioase, dar şi sub cerul liber, de pildă în pădurea Bungur de lîngă Dej. Acţiunea de ghetoizare a debutat la ora cinci, în zorii zilei de 3 mai 1944, şi a fost executată de echipe speciale, formate din funcţionari publici, învăţători, profesori de gimnaziu, poliţişti, jandarmi, voluntari fascişti (din partidul Nyilas). Au fost vizaţi circa 160.000 de evrei din Ardealul de Nord. La Cluj a operat unitatea specială de eliminare condusă de Ferenczy László, pe baza instrucţiunilor primite de la Adolf Eichmann. Comandantul militar al campaniei din Ardealul de Nord a fost colonelul de jandarmi Paksy-Kiss Tibor, iar adjunctul său, locotenent-colonelul Péterffy Jenö, şi-a stabilit sediul de operaţiuni la Oradea.

          Iniţial, oamenii au fost strînşi în centre mai mici, în sinagogi etc. Toţi au fost interogaţi, fiind supuşi treptat unor presiuni tot mai dure, pentru a-şi declara bunurile tăinuite. Operaţiunile de segregare au decurs fără obstacole, nu s-au înregistrat împotriviri. Victimele erau resemnate, căci nu ştiau de soarta care li se pregătise. Unii credeau, potrivit zvonului fals lansat de oficialităţi, că vor fi trimişi la munci agricole, dincolo de Dunăre, în inexistenta Cîmpie a Pîinii (Kenyérmezö), alţii erau convinşi că, armata sovietică fiind aproape, ghetoizarea e oricum o măsură de scurtă durată. Creştinii au rămas pasivi; unii chiar au colaborat cu autorităţile, pentru a-şi însuşi bunuri evreieşti. S-a constatat neutralitatea şi pasivitatea ierarhilor bisericilor ardelene, episcopul reformat Vásárhelyi János şi episcopul unitarian Józan Miklós. O excepţie răsunătoare a constituit-o episcopul romano-catolic Márton Áron, cu reşedinţa oficială la Alba Iulia, pe teritoriul românesc: acesta a protestat energic împotriva măsurilor antisemite ale statului maghiar, prin discursuri în biserică şi scrisori oficiale adresate autorităţilor.

          Campania de strîngere în ghetouri a evreilor din Transilvania de Nord a durat o săptămînă. Condiţiile de trai, extrem de dificile, datorate supraaglomeraţiei, alimentaţiei deficitare, proastei aprovizionări cu apă şi tensiunii dintre deportaţi, au fost agravate de torturile gardienilor. A fost amenajată cîte o clădire specială, numită “Trezorerie”, unde jandarmii şi fasciştii maghiari aduceau pe rînd oamenii, selectaţi pe baza reputaţiei lor personale sau a turnătoriilor din lagăr, şi îi torturau îngrozitor, pentru a-i obliga să-şi predea bunurile ascunse. Bărbaţi, femei şi adolescente au trecut prin aceste campanii de tortură, care au sfîrşit uneori cu înnebunirea sau sinuciderea victimei.

          Din ghetourile încropite în apropierea liniilor de cale ferată, evreii au fost apoi îmbarcaţi, în perioada 16 mai-27 iunie 1944, în mizerabile vagoane de marfă supraaglomerate şi transportaţi la Auschwitz. Potrivit unei statistici întocmite la gara din Kosice (Kassa), au fost duşi, din Ardealul de Nord la Auschwitz, 131.639 de evrei. În afara celor care au pierit pe drum, din cauza condiţiilor inumane de călătorie, la debarcare au fost îndată gazaţi copiii, bătrînii şi bolnavii. Ceilalţi au fost distribuiţi în diverse tabere de muncă. La sfîrşitul războiului, din deportare au revenit circa 10% dintre victime.

          Atrocităţi directe ale militarilor s-au înregistrat şi în afara ghetourilor improvizate: la Sărmaş, în noaptea de 16-17 septembrie 1944, au fost executaţi prin împuşcare 126 de civili evrei (52 de femei, 43 de copii, 31 de bărbaţi), care au fost aruncaţi apoi la groapa comună. La Arad au fost ucişi 6 evrei; la Luduş au fost omorîţi 17 evrei.

          După anularea Dictatului de la Viena, sub influenţa puterii sovietice, s-au constituit tribunale populare care să sancţioneze asasinatele comise. Unii făptaşi au fost judecaţi şi condamnaţi. Mulţi alţii s-au retras însă, o dată cu trupele naziste, în Occident şi şi-au ascuns identitatea, scăpînd. În primăvara anului 1946, a început procesul de la Cluj împotriva a 185 de inculpaţi pentru crime de război. Dintre aceştia, doar 51 erau efectiv arestaţi, ceilalţi fiind judecaţi in absentia. Procesul a scos la lumină detalii impresionante ale atrocităţilor antisemite din Transilvania de Nord. La încheierea dezbaterilor s-au dat sentinţe aspre, cu 30 de condamnări la moarte şi un total de 1204 ani de detenţie. Nici o sentinţă capitală nu a fost aplicată, întrucît vinovaţii erau printre cei condamnaţi în contumacie. Nici unul dintre cei pedepsiţi cu închisoarea nu şi-a ispăşit pedeapsa integral, fiind cu toţii, după o vreme, graţiaţi şi integraţi în “efortul de construire a socialismului”.

          Viaţa victimelor s-a reluat treptat. Unii s-au întors din lagărele de concentrare, dar nu şi-au mai recăpătat bunurile sau locuinţele, între timp demolate sau ocupate de localnici. Ghetourile au fost dărîmate de autorităţi, iar urmele existenţei lor au fost şterse. Unii morţi au fost exhumaţi, din locurile de regrupare a prizonierilor, de odinioară, şi reînhumaţi după datină, în cimitire evreieşti. Activitatea organizaţiilor şi asociaţiilor minoritare s-a relansat pentru scurtă vreme, dar a fost din nou blocată după 1947, cînd oficialităţile comuniste le-au îngrădit libera manifestare şi şi-au impus acolo oamenii de încredere.

          Pe lîngă dificultăţile traiului cotidian, în contextul sărăcăcios de după război, supravieţuitorii marcaţi de nenorociri au fost obligaţi să înfrunte şi o gravă traumă identitară. Cei mai mulţi evrei din regiune fuseseră asimilaţi la limba maghiară (pe care o foloseau) şi la cultura maghiară (pe care o admirau). Această identitate “de sprijin” nu mai putea fi însă acceptată, întrucît ei fuseseră trădaţi tocmai de autoritatea tutelară. S-au confruntat astfel cu evantaiul unor opţiuni de profunzime, toate destinate să-i dezrădăcineze definitiv. Unii au ales să se “dizolve” în rîndul noilor autorităţi, îmbrăţişînd idealurile politice de după război. Alţii au adoptat complet identitatea românească (în asemenea măsură încît au dispus ca, pînă şi pe morminte, inscripţiile referitoare la ei să fie realizate în limba română). Alţii şi-au asumat total identitatea evreiască şi au plecat în Israel. Adepţii liberalismului de tip occidental au decis să emigreze în diverse state europene sau dincolo de ocean. Astfel se explică şi actuala situaţie fragilă a minorităţii evreieşti din Transilvania, mult diminuată, compusă din persoane vîrstnice. Comunitatea însăşi e pe cale de extincţie.

          Studiul laborios al lui Randolph L. Braham îşi onorează cu adevărat denumirea de enciclopedie, mai ales în partea centrală a prezentării sale. Sînt descrise, succesiv, judeţele instituite de oficialităţile maghiare în Ardealul de Nord şi, cu ajutorul hărţilor, sînt semnalate aşezările urbane şi rurale în care se găseau evrei, dispunerea ghetourilor, traseul deportării etc. În ordine alfabetică sînt consemnate, într-un amplu glosar de cîteva sute de pagini, toate localităţile din teritoriu, cu istoricul stabilirii evreilor, evoluţia lor numerică, de-a lungul secolelor, numele familiilor de vază din fiecare comunitate, descrierea şcolilor confesionale şi a sinagogilor construite, a naturii activităţilor economice prestate, a personalităţilor culturale care s-au ilustrat etc. Întreaga lucrare e însoţită de o foarte bogată ilustraţie, prin imagini şi fotografii de epocă.

          Randolph L. Braham e secondat în investigaţiile sale de-o întreagă echipă de gazetari, geografi, istorici şi alţi diverşi specialişti, care contribuie la aspectul copleşitor al monumentalei lucrări. Între ei se distinge, ca prim-colaborator, ziaristul şi profesorul clujean Tibori Szabó Zoltán, el însuşi autor al unei minuţioase cercetări privind tentativele de evadare peste graniţă ale unor evrei, din Ungaria spre România, în anii 1940-1944 (vezi Frontiera dintre viaţă şi moarte, Buc., Ed. Compania, 2005).

          Aceşti primi paşi pe calea reconstituirii adevărului istoric vor trebui continuaţi. A venit vremea amplelor conlucrări, în direcţia cunoaşterii corecte a trecutului. Cortina trebuie ridicată, chiar dacă ne vom îngrozi de ceea ce vom găsi în spatele ei.