Laszlo7

Laszlo Alexandru

AMINTIRI CU CÎNTEC

Strategiile de reflectare a lumii înconjurătoare cunosc oare forme diferite de manifestare, la scriitori, în funcţie de vîrstele creaţiei? Nicolae Manolescu avertiza, cu decenii în urmă, că n-ar fi exclus ca articolele sale critice săptămînale să evolueze, spre senectute, în pagini de memorialistică. S-ar zice că ne aflăm tocmai într-o asemenea ipostază, căci iminentul volum de amintiri manolesciene e precedat de unele fragmente, apărute în presa culturală. Printre ele, Prietenul meu Ivasiuc, în rev. Lettre Internationale, ediţia română, iarna 2008-2009.

Fireşte că nu întîmplările concrete, evocate de N. Manolescu din întîlnirile sale directe cu romancierul dispărut, sînt de natură a stîrni suspiciuni. Abilitatea memorialistului construieşte un portret credibil al personajului, punînd în pagină atît trăsături de caracter excentrice, uşor persiflate, cît şi calităţi remarcate. Se pare că Al. Ivasiuc era cam fanfaron, inventîndu-şi genealogii nobiliare, dar era şi cam fantezist, preluînd fără ezitări şi exploatînd în folos propriu întîmplări şi suferinţe trăite de alţii, pe care şi le atribuia. În acelaşi timp, Ivasiuc a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut. Inteligenţa lui era de tip speculativ. Abstractă, ea construia cu dexteritate castele pe nisip. Ivasiuc nu gîndea aplicat. Îi întindeai un deget şi scotea pe loc o întreagă teorie, sistematizînd-o pe puncte, pentru care nu-i ajungeau degetele de la două mîini. Avea o mobilitate intelectuală pe care doar computerul de azi, pe care el nu l-a apucat, ar fi putut-o concura. Ideile îi erau totdeauna interesante şi originale. Nu era însă recomandabil să le examinezi mai îndeaproape soliditatea. N-avea răbdare să le aştearnă pe hîrtie. Eseistica lui dă prea puţin seamă de ce-i trecea prin cap. Ivasiuc era un tip oral. Pacienţa scrisului îi lipsea.

Calităţile şi defectele sînt atent strunjite, ducînd la o imagine plauzibilă. Nu amănunte ţinînd de gesturile publice ale personalităţii evocate ar putea fi aşadar puse sub semnul îndoielii, ci unele exerciţii de interpretare a culiselor. Într-o asemenea direcţie, Nicolae Manolescu abordează subiectul spinos al colaborărilor lui Al. Ivasiuc cu Securitatea. Aici deja ne mişcăm pe un teren incert, căci numeroase dosare de informatori, ale scriitorilor români, stau departe de lumina zilei. Sîntem nevoiţi să ne orientăm deocamdată, în aprecierile noastre, după sporadicele indicii biografice şi profesionale de la suprafaţă, precum şi după dovezile ajunse întîmplător în pagina tipărită.

Se ştie, de pildă, că la scurtă vreme de la eliberarea sa din detenţia politică, Alexandru Ivasiuc a fost angajat la Ambasada S.U.A. din Bucureşti; a fost numit director adjunct al editurii Cartea Românească; a devenit apoi director al Casei de Filme 1 şi secretar cu relaţiile externe al Uniunii Scriitorilor, călătorind frecvent peste hotare. Fireşte că toate acestea nu au valoarea unor dovezi directe de conlucrare cu serviciile secrete, dar sînt în măsură să ne pună pe gînduri. Nu mulţi deţinuţi politici au avut ulterior ascensiuni publice atît de spectaculoase. Se poate prezuma că, în timpul regimului comunist, succesele de carieră erau strîns împletite cu complicităţile voalate.

Un alt scriitor şi fost prieten al lui Alexandru Ivasiuc, memorialistul Paul Goma, confirmă această ipoteză într-un pasaj edificator: Eram redactor la România literară. Într-o zi Leonid Dimov, intrînd în biroul nostru şi dînd cu ochii de mine, s-a arătat mirat: «Nu eşti la reabilitare?», m-a întrebat. Am picat din lună. Nici nu ştiam că se fac reabilitări oricum, eram membru de partid, fără reabilitare juridică. Dimov mi-a spus că ştia de cîteva zile de la Caraion, coleg de birou, şi că dintre scriitorii puşcăriaşi politici fuseseră convocaţi: Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, Al. Paleologu, Adrian Marino, Aurel Covaci, C. Noica şi Al. Ivasiuc. Dimov ştia şi cine nu fusese chemat (la reabilitare): Negoiţescu, Dinu Pillat, Ovidiu Cotruş, I.D. Sîrbu, N. Steinhardt, Ion Omescu noi doi... (vezi Jurnal de noapte lungă, Buc., Ed. Nemira, 1997, p. 224).

Ar fi interesant să mai zăbovim o clipă pe lista scriitorilor deţinuţi politici, reabilitaţi de partidul comunist. Despre Ion Caraion şi colaborarea sa cu Securitatea s-a publicat, după agitate dezbateri pro şi contra în presa literară, un volum devastator: Cazul Artur şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS (ediţie de Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre, Buc., Ed. Pro Historia, 2006). Despre complicitatea lui Şt. Aug. Doinaş cu detestata instituţie au apărut, de asemeni, documente substanţiale, precedate de aluziile maliţioase ale lui I.D. Sîrbu şi succedate de eforturi consistente de cosmetizare a realităţii, din partea unor nume de referinţă. Al. Paleologu şi-a asumat deschis complicităţile cu Securitatea, printre puţinii literaţi autocritici de după 1989, în conversaţiile sale cu Stelian Tănase, tipărite în volumul Sfidarea memoriei. Adrian Marino s-a stins din viaţă, dar se aşteaptă publicarea postumă a memoriilor sale care, din cîte se bănuieşte, conţin dezvăluiri incendiare. Lui Aurel Covaci i s-au reproşat deja, de către Paul Goma, activităţile... subterane, iar Gh. Grigurcu a pus pe seama aceluiaşi condeier exmatricularea sa, din motive politice, de la Şcoala de scriitori Mihai Eminescu, în anii 50. Delaţiunile lui C. Noica vizînd exilul cultural românesc, în discuţiile cu securistul venit să-i consemneze impresiile în urma expediţiilor de propagandă prin Occident, s-au publicat deja parţial (vezi Adevărul literar şi artistic, 29 iulie 2006, p. 4-5). Mai rămînea cazul Ivasiuc.

Nicolae Manolescu, în recentele sale pagini memorialistice, pare a se îndoi de afilierile umbroase ale fostului său prieten (De curînd, Ioana Diaconescu a publicat în România literară pagini din dosarul de urmărire al lui Ivasiuc. Nu pare să fi descoperit şi un altul, ori un angajament, cum se spune. Din dosarul de urmărire rezultă cît se poate de neechivoc că Securitatea n-avea deloc încredere în Ivasiuc. Îl supraveghea strict, îi asculta telefoanele, îi verifica relaţiile cu prietenii şi cu femeile. Era considerat nu doar un «element ostil», ci şi un factor de influenţă). În orice caz, Manolescu tratează zvonurile de colaboraţionism cu ironie condescendentă (E la modă astăzi suspiciunea că Ivasiuc ar fi fost informatorul Securităţii). Memorialistul încearcă să risipească bănuiala, intrînd în dialog cu adepţii vigilenţei: Paul Goma a pretins că a văzut, la una din anchetele de Securitate, un denunţ olograf al lui Ivasiuc. L-am întrebat dacă îi cunoştea scrisul. Dacă nu greşesc, mi-a răspuns că nu i-l cunoştea. Ivasiuc avea un scris foarte uşor de reţinut. Manuscrisele articolelor lui din România literară de la începutul anilor 70 au trecut, toate, prin mîna mea.

Ce simplă e viaţa: mutăm discuţia, de pe terenul delicat al complicităţilor dubioase, pe planul anodin al caligrafiei ieşite din comun şi am rezolvat totul! Paul Goma l-a acuzat, de fapt, pe Al. Ivasiuc nu doar de redactarea unui denunţ olograf, ci şi de alte gesturi echivoce, perpetrate cu ajutorul oficialităţilor comuniste. În primul rînd de faptul că, din postura sa de funcţionar editorial, i-a blocat publicarea romanului Uşa, prin descifrări politice ostile ale unor pasaje care, în manuscrisul cu pricina, nici n-ar fi existat. Goma a relatat apoi cum, în perioada cînd se afla în anchetă la Securitate, din cauza protestelor anticomuniste din 1977, a găsit printre actele din dosarul de acuzaţie ample pasaje ale romanului său Gherla, transmis anterior la Europa liberă, dar transcris cu diligenţă şi înmînat tentacularei instituţii, spre informare, de către soţii Al. Ivasiuc-Tita Chiper. Goma i-a mai reproşat de asemeni slujbaşului cultural că a redactat şi a predat poliţiei politice comuniste o insultătoare caracterizare biografică şi profesională a celui anchetat pentru militantismul social-politic.

Pînă aici am crede că ne aflăm pe terenul unor afirmaţii care se bat cap în cap, anulîndu-se reciproc. Cineva susţine că a văzut cu ochii lui denunţuri la Securitate, întocmite de Al. Ivasiuc, altcineva îi contestă aprecierile, în numele... caligrafiei inconfundabile a suspectului. Iată, însă, că după căderea comunismului, în contextul anului 1995, Paul Goma şi-a anunţat candidatura la Preşedinţia României. Revista Adevărul literar şi artistic, pe-atunci sub conducerea lui Cristian Tudor Popescu, a socotit de cuviinţă să declanşeze o injurioasă canonadă împotriva fostului disident, sprijinindu-se pe materiale oculte din arhivele Securităţii (vezi nr. 278/23 iulie 1995, p. 6-7, precum şi numere succesive ale publicaţiei). Găsim aici, negru pe alb, extrase din caracterizarea defăimătoare întocmită de Al. Ivasiuc: Paul Goma are o inteligenţă săracă, o uşoară ambiţie şi prezumţie. Pentru a-i completa portretul, este suficient să relatez un fapt: mi-a spus că, dacă nu ajunge scriitor mare, se sinucide, cerîndu-mi să-i dau idei. Această diviziune a muncii este evident ridicolă, dar spune ceva despre ambiţiile şi complexele lui, despre frica lui de nerealizare. De notat, deşi avea un apartament, şi-a lăsat mama să moară în azil. A ajuns o unealtă docilă a Europei libere, a lui Ţepeneag şi a Monicăi Lovinescu şi Virgil Ierunca. Paul Goma are o latură tristă, el e un rezultat al rămăşiţelor războiului rece, o personalitate supra-ambiţioasă, uşor de manevrat, subtil, încăpăţînat, conflictual, care simte că trăieşte numai cînd este în opoziţie cu cineva, un mediu fără idei, fără ideologie, greu de suportat şi ca prieten, invidios pînă la patologie... Paul Goma nu iubeşte pe nimeni. El are nevoie să iasă în faţă (A.S.R.I., Fond Y, dosar nr. 65596, vol. 2, f. 196).

Probabil că sînt inutile analizele de profunzime, legate de credibilitatea sau impostura caracterizării înjghebate, în beneficiul Securităţii, de Alexandru Ivasiuc şi reîncălzite spre utilizare publică, după aproape douăzeci de ani. Însă merită să ne închipuim, pentru o fracţiune de secundă, stupefacţia şi dezgustul disidentului care, între două şedinţe de bătăi şi insulte din partea anchetatorilor, a avut prilejul să citească şi mizeriile fostului său coleg de detenţie politică, ale omului cu care îşi împărţise gamela şi raţia de pîine.

Este dreptul lui Nicolae Manolescu să deseneze floricele pe marginea unor amintiri proprii, legate de personalitatea complexă a lui Alexandru Ivasiuc. Dar atunci cînd speculaţiile sale sînt contrazise de puţinele documente de culise ce-au răzbătut la lumina zilei, eforturile actualului preşedinte al Uniunii Scriitorilor de-a recondiţiona imaginea reprobabilă a unui fost complice al Securităţii ne lasă un gust amar.

Nicolae Manolescu mai are însă şi alţi prieteni cu reputaţie tulbure, a căror amintire se străduieşte s-o tămîieze acum, după ce-au trecut în nefiinţă. Unul dintre aceştia este Mihai Botez, evocat afectuos în succesivul număr al revistei Lettre Internationale (ediţia română, primăvara 2009).

Paralelismul celor două evoluţii biografice comemorate e într-adevăr frapant. Alexandru Ivasiuc îndurase, în tinereţea sa agitată, chinurile şi puşcăria politică anticomunistă, dar se căpătuise la maturitate, în diverse posturi şi onoruri din trena sistemului. Mihai Botez a pornit şi el prin a-şi asuma gesturile de rebeliune, la adresa despotismului comunist, drept care a şi fost sancţionat: Disidenţa lui Mihai a debutat cu o scrisoare adresată lui Ceauşescu, în care îi reproşa acestuia strategia economică. După o vreme, a fost alungat şi de la catedra Facultăţii. A fost mutat cercetător la Institutul de Matematică, desfiinţat şi acesta ulterior. Sediul fiind evacuat peste noapte, biblioteca a fost aruncată în stradă. Represiunea nu s-a oprit aici. Anchetat aproape o săptămînă de securitate, lui Mihai i s-a refuzat de 29 de ori viza de ieşire din ţară. (Cifra era a lui, matematicianul, aşa că îi fac credit).

Anumite diferenţe se observă totuşi, între cei doi amici zugrăviţi de pana memorialistului. În timp ce Al. Ivasiuc pare mai curînd furtunos şi mitoman, Mihai Botez aduce a strateg bine cumpănit, prudent chiar şi în reacţiile băşcălioase de protest: Era mereu calm, liniştit, relatîndu-mi cu mult umor discuţiile pe care le avea. Intra în comportamentul lui şi o bună doză de abilitate. Fiind membru PCR (nu mai ţin minte dacă şi cînd a fost exclus), a votat, în adunarea de la universitate, pe cînd era încă lector, contra propunerii ca Nicolae Ceauşescu să candideze la conducerea PCR, declarînd, spre stupoarea sutelor de participanţi, că el o susţine pe Elena Ceauşescu. Chemat la ordine după adunare, le-a explicat cît se poate de serios colegilor lui că o schimbare e totdeauna binevenită şi că el sprijină ideea creşterii numărului de femei în organele de conducere ale partidului. Creşterea numărului de femei era un slogan la modă în PCR. N-au avut, evident, ce să-i facă.

Primind pînă la urmă rîvnitul paşaport, Mihai Botez se stabileşte în Statele Unite. Acolo, steaua sa continuă să crească: frecventează lumea bună, catalizează personalităţile cunoscute ale exilului în jurul unor idealuri comune, străluceşte infatigabil: O vreme ne întîlneam în patru, cu Dorin Tudoran şi cu Vladimir Tismăneanu. La Houston, l-am prezentat lui Corneliu Coposu, invitat şi el la Convegno. La Washington i-am cunoscut pe Regele Mihai şi pe Regină, la nu mai ştiu ce fel de ceremonie, după care am fost invitaţi, toţi, de Mihai, la un restaurant. Însă, de pe această culme a mondenităţii sclipitoare, iată-l azvîrlit, pe neaşteptate, în malaxorul dispreţului unanim: Un an sau doi mai tîrziu, trăia izolat, ignorat de toţi prietenii noştri stabiliţi în SUA. Le devenise suspect. N-am înţeles niciodată de ce.

Ce romantică întorsătură de destin, a unui personaj prăbuşit, vorba italianului, dalle stelle alle stalle! Ne-am fi aşteptat, din partea spiritului scrutător al memorialistului, să intre în dedesubturile fenomenului, să tatoneze motivaţiile unui asemenea derapaj. Dar explicaţiile sale, atunci cînd apar, se menţin în zona comodă a lui nu ştiu, nu pricep, nu-nţeleg. În ordinea asumării unor situaţii neplăcute, fireşte că această atitudine e totdeauna mai comodă. În varianta comunicării nuanţate a realităţii, însă, ea echivalează cu o dezertare.

În continuarea traseului de carieră al lui Mihai Botez, amicul Manolescu se mulţumeşte să consemneze desfăşurarea evenimentelor, persiflîndu-i subţire pe cei ce se minunează de nefirescul lor. Ceilalţi foşti apropiaţi ai protagonistului se întrebau din ce trăieşte (părea să aibă bani destui), de ce nu le comunică adresa, cine e noua lui soţie (se recăsătorise între timp) şi aşa mai departe. În zadar am încercat să-i conving că mie îmi răspunde la telefon de îndată ce-l sun şi, din cîte îmi spusese, lucrează pentru o firmă de consultanţă politică. Iar cînd a acceptat să vină în ţară, la solicitarea lui Iliescu, probabil ca să preia o funcţie în guvernul pedeserist, toate zvonurile care circulau pe seama lui au părut confirmate: disidentul Mihai Botez devenise securistul cu acelaşi nume.

Interpretarea ulterioară a faptelor, din partea autorului, ne împinge treptat spre cea mai adîncă uluire. Adeziunea nonşalantă a fostului disident anticeauşist la politica de violenţe minereşti a lui Ion Iliescu este explicată, cu o la fel de mare dezinvoltură memorialistică, prin... dorinţa de lux şi eleganţă a personajului: Era găzduit la una din vilele de protocol de la Bulevardul Kalinin (astăzi Mircea Eliade). Alt prilej de rumoare şi de suspiciune. Cum ştiam că nu-i displac onorurile şi chiar fastul, nu m-am mirat. Cînd ne-am văzut, la un restaurant, a venit cu o maşină oficială. Dacă am extinde această logică bizară, n-ar mai trebui să ne mirăm azi de opţiunea neocomunistă a nici unuia dintre partizanii lui Iliescu: bieţilor de ei nu le displăceau... onorurile şi fastul.

Iar N. Manolescu mai strecoară subtil încă o circumstanţă atenuantă, privind trecerea lui Mihai Botez, cu arme şi bagaje, în tabăra foştilor săi călăi: din moment ce opoziţia democratică se eschivase de la acceptarea serviciilor lui, opţiunea îi devenise aproape inevitabilă (?): Mi-a amintit că, la Houston, îi propusesem un post în guvern, dacă PAC sau CDR va veni la putere, şi că propunerea fusese primită evaziv de Corneliu Coposu. Era adevărat. Ulterior îi telefonase cineva din anturajul lui Iliescu, invitîndu-l la Bucureşti pentru a discuta o eventuală numire. Venise, iată, discutase, refuzase. Nu considerase de la bun început că e dezonorant să dea curs unei astfel de propuneri, indiferent de unde ar fi venit. El nu era un radical. Ca alţii. Ciudată logică, prin cinismul ei! Întrucît propria tabără nu-ţi oferă prilej de parvenire, te adresezi la concurenţă. Iar lipsa de scrupule şi deraierea de la consecvenţa de principii ajunge a fi scuzată prin... spiritul de toleranţă (El nu era un radical. Ca alţii).

Fireşte că un zarzavagiu are toată libertatea de a-şi muta ghereta într-o altă piaţă, atunci cînd afacerile nu-i mai sînt profitabile. Dar pesemne că năpîrlirea etică a unui intelectual e pedepsită prin discreditul public chiar şi atunci cînd N. Manolescu se preface a nu înţelege le pourquoi de la chose: Cu excepţia lui Mihnea Berindei (care era şi el de faţă) şi a mea, îl părăsiseră toţi prietenii. «Nu putem trăi din ranchiună», repeta Mihai Botez. N-am avut, nici atunci, nici altădată, nici cea mai mică dovadă că juca dublu şi necinstit. Directorul României literare, care l-a intervievat complezent pînă şi pe Ion Iliescu, pe vremea cînd studenţii erau măcelăriţi de mineri în Piaţa Universităţii, e oarecum normal să nu observe cele mai evidente dovezi ale jocului dublu şi necinstit...

Cum tot neobservată a trecut şi reacţia duplicitară din 1995 a lui Mihai Botez, în calitate de ambasador al lui Iliescu la Washington, la discursul rostit de diplomatul David Funderburk în Congresul american. D. Funderburk, fost ambasador la Bucureşti pe vremea regimului ceauşist (funcţie din care demisionase spre a protesta împotriva despotismului dîmboviţean tolerat de superiorii săi ierarhici), s-a simţit dator să facă o descriere de peisaj a realităţilor româneşti postdecembriste. În intervenţia intitulată O vedere pozitivă asupra României şi românilor, omul politic american sublinia, fără ezitare, continuitatea camuflată a vechilor năravuri autoritare: Degradarea economică, morală şi spirituală pricinuită de comunism a avut consecinţe enorme şi îi va urmări pe români generaţii întregi. Vechii comunişti sînt tot la putere, sub un nume diferit, însă ţara a făcut eforturi să se apropie de Statele Unite şi să se reintegreze în lumea Vestului.

Ce avea de răspuns, la acest diagnostic precis, Mihai Botez? Efortul său de-a dilua şi a disipa judecata publică severă, în numele propriului trecut glorios, rămîne dizgraţios, în ciuda volutelor de salon: Ca fost disident anticomunist, refugiat politic în Statele Unite şi într-o vreme rezident permanent în S.U.A., am învăţat să respect punctele de vedere la care nu subscriu în întregime (vezi rev. 22, nr. 35/1995). Cît priveşte rezerva morală a diplomatului american Funderburk, legată de faptul că, după o revoluţie sîngeroasă, în România se menţinuseră aceleaşi eşaloane de putere, sofistul Botez răspunde cu o argumentaţie politicianistă încheiată la toţi nasturii: în spiritul adevăratei democraţii, pe mine personal nu mă tulbură la fel de mult cît pare să vă tulbure pe dumneavoastră situaţia normală că nu toţi cei aleşi ne împărtăşesc propriile valori şi deci establishment-ul politic în tranziţie are membri diferiţi de noi înşine. Ei, da. Onorurile şi fastul, maşina oficială la scară, precum şi funcţiile influente de reprezentanţă se cereau achitate, prin contravaloarea lor în planul conştiinţei.

Îndurerata lamentaţie finală a lui Nicolae Manolescu, din însemnările lui memorialistice (Unul dintre cei mai importanţi disidenţi români este astăzi aproape uitat), rămîne mai curînd lipsită de acoperire. După decesul aceluia, survenit în 1995, au vuit ziarele că fostul disident anticeauşist devenise colaborator al Securităţii şi că se ocupa cu spălarea banilor murdari ai ocultei instituţii, pe continentul american. Şi totuşi, pînă la epifania dejecţiilor camuflate prin arhivele explozive, o şcoală generală din Bucureşti poartă, în zilele noastre, numele lui Mihai Botez.