Laszlo Alexandru

 

CUM AM CITIT EU “ISTORIA CRITICĂ A LITERATURII ROMÂNE”

(o conferinţă)

            Îi mulţumesc doamnei directoare Olimpia Pop, de la Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud, pentru generoasa invitaţie pe care mi-a adresat-o de-a veni din nou aici. Pe unii dintre dumneavoastră vă cunosc foarte bine. Ne-am întîlnit şi la Beclean, la colocviile anuale organizate de dl. Aurel Podaru. Iar la Bistriţa am mai avut prilejul de-a vorbi, în anii trecuţi, despre alte subiecte culturale, cum au fost cele despre George Coşbuc şi legăturile sale cu Dante.

          Mă bucur că ne aflăm într-o bibliotecă, printre atîtea cărţi, fiindcă va fi vorba, în continuarea întîlnirii noastre, tot despre cărţi. Am considerat că trebuie marcată, în mod serios, o apariţie substanţială, Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu. De ce e nevoie de o dezbatere, sau de o prezentare în public, pe acest subiect? Lucrarea despre care discutăm este mare, e grea, chiar şi fizic, e dificil de ţinut în mîini. Poate că este nevoie ca altcineva, care e în domeniu, e de specialitate, s-o parcurgă şi să le spună şi celorlalţi ce-a găsit prin ea. Nu e acelaşi lucru dacă îşi prezintă autorul opera – şi poate că nici nu e bine s-o fac㠖, el scrie volumul, nu şi-l rezumă. Atitudinea sa este, probabil, subiectivă, ţine cu cartea. Poate că de aceea e mai bine să vorbească altcineva despre ea.

          În ceea ce mă priveşte, cred că am, fără vreo modestie, expertiza profesională de-a vorbi despre Nicolae Manolescu, în măsura în care am susţinut o teză de doctorat despre activitatea sa literară, în 1998. Lucrarea mi-am pregătit-o începînd cu anul 1992. Ea a fost iniţial îndrumată de regretatul profesor Mircea Zaciu, iar la demisia D-Sale din postura de coordonator de doctorate, a fost preluată de regretatul profesor Liviu Petrescu. S-a finalizat printr-o susţinere – aş zice – de răsunet, în prezenţa profesorilor Paul Cornea, Mircea Martin, cu mesaje din partea scriitorului Gheorghe Grigurcu, a lui Nicolae Manolescu însuşi etc. A fost acela un prilej, încă de-acum 11 ani, de a aborda subiectul Manolescu. A fost şi o premieră, cum mi s-a spus apoi, în cadrul Facultăţii de Litere din Cluj, pentru că era prima teză de doctorat care se referea la un autor în viaţă. Era ceva destul de neobişnuit. Lumea scria de obicei despre Dimitrie Cantemir sau despre cronicari. Era o opţiune destul de surprinzătoare să vorbeşti într-o cercetare academică despre cineva care, în viaţă fiind, putea să-ţi contrazică ulterior aprecierile. Dar mi-am luat acest curaj. Din ceea ce s-a discutat acolo, precum şi din referatele prezentate, se pare că nu am fost pe lîngă subiect. Avînd aşadar în urma mea această experienţă de a cerceta, în detaliu, opera lui Nicolae Manolescu, aşteptam apariţia întregii Istorii critice a literaturii române. Eu analizasem, în teza mea de doctorat şi în cartea apoi tipărită, doar primul volum, publicat în 1990, şi care venea cu dezbaterea pînă spre paşoptism.

După cum se ştie, această apariţie cu aspect impresionant a stîrnit un enorm interes în rîndul cititorilor, care au luat cu asalt standurile editurii, la tîrgul de carte, şi au epuizat practic întregul tiraj de cîteva mii de exemplare. Cum se explică acest lucru? În primul rînd, prin prestigiul autorului. E vorba de persoana care s-a aflat, timp de decenii întregi, în centrul vieţii literare româneşti. N. Manolescu a ştiut să edifice un şir de instituţii culturale, pe care apoi le-a reprezentat şi care i-au conferit prestigiu. Parcă întreaga suflare aştepta din partea lui o confirmare, o autentificare a intuiţiilor, a impresiilor. Dacă nu venea Manolescu să afirme sus şi tare: “da, cutare autor e plin de talent”, sau “nu, celălalt autor mai are de aprofundat anumite aspecte”, aceste lucruri parcă nu s-ar fi ştiut. El a fost cel mai harnic, mai prolific şi prestigios cronicar literar al perioadei. Să ne amintim că, timp de 32 de ani, a ţinut cronica săptămînală. Mai întîi în revista Contemporanul, sub conducerea lui George Ivaşcu, cel care i-a fost şi profesor la facultate şi l-a adus în presa culturală, iar cînd Ivaşcu a schimbat publicaţia, trecînd la România literară, după doi ani şi-a luat cu sine învăţăcelul. Aşa s-a impus N. Manolescu în cea mai importantă publicaţie de profil a anilor 1970-1989, România literară.

          Osatura, partea esenţială a unei reviste de cultură trebuie s-o dea compartimentul de critică, acela care defineşte valorile, care desparte grîul de neghină. În punctul acesta central, al celui mai vizibil periodic, s-a aflat “de straj㔠Nicolae Manolescu. El a avut calităţile personale potrivite pentru o asemenea misiune: o inteligenţă mobilă, o mare curiozitate, o bună intuiţie estetică, simţ al echilibrului, prudenţă, toate acestea filtrate prin performanţa sa analitică. Ştim că există gînditori de natură enciclopedistă, care merg pe o abordare sintetică, de ansamblu. Manolescu însă cred că are o structură intelectuală preponderent analitică. Aceste virtuţi ale sale le-a oglindit în mod strălucit, de-a lungul a 32 de ani de prezenţă săptămînală. A fost un magisteriu, cum s-a spus. El şi-a luat foarte în serios rolul pe care l-a primit, sarcina pe care şi-a asumat-o.

          Era însă nevoie şi de o altfel de confirmare a acestei autorităţi, nu doar prin prisma cronicii literare, sau a unei emisiuni coordonate vremelnic la televiziune, sau a funcţiei ulterioare de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, sau a onorurilor diplomatice de care beneficiază în prezent. Era nevoie de o lucrare de sinteză. La noi există încă această accepţiune că sinteza ar fi preferabilă analizei. Nu ştiu de ce, poate că e o prejudecată. Însă cred că există. După cum un roman fluviu ar trebui să fie mai de impact decît o schiţă sau o nuvelă. În opinia mea, ele nu se concurează. Sînt forme diferite de manifestare artistică. Ce e mai valoros? Un spectacol de teatru sau un film de artă? Ambele sînt importante. Ele evoluează pe poteci diferite! Dar există această tentaţie de-a se face comparaţii. Şi atunci N. Manolescu şi-a zis probabil să dea şi sinteza care se aştepta de la el.

          Mai era încă o expectativă, în mentalul popular, care a umplut de frenezie apariţia editorială a Istoriei critice... Era această categorisire, venită din partea lui Sorin Alexandrescu, o imagine de ansamblu asupra literaturii române, văzute prin prisma a patru mari critici. Spune eseistul, într-o speculaţie care a fost apoi repetată insistent şi de alţii, că evoluţia sa conţine un fel de coloană vertebrală, un parcurs central, cu patru mari nume, care îşi predau cronologic ştafeta. Ei şi-au asumat acest rol de a coordona, de-a da tonul, de-a stabili ce e valoare şi ce e nonvaloare, de-a indica direcţia, “degetul luminos”, potrivit expresiei consacrate. E vorba de Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi al patrulea, Nicolae Manolescu. Aceasta este ipoteza îndrăzneaţă a lui Sorin Alexandrescu.

          Venind pe urmele celorlalţi trei, al căror prestigiu şi a căror funcţie canonizatoare erau deja clasicizate, trebuia ca şi N. Manolescu să dovedească excelenţa care se aştepta de la el. Iată cîte semnale, cîte argumente pentru a avea o receptare explozivă. Ea a existat. Cartea s-a vîndut instantaneu. Dar, surpriză! Cu cît apar mai multe cronici, dezbateri sau analize profesionalizate în reviste, se înteţesc obiecţiile. Pe cît a fost de “devorat㔠cartea la apariţie, pe atît este criticată, acum, la cîteva luni distanţă, cînd deja specialiştii încep s-o citească. Ce să înţelegem de-aici? Cum se poate explica această discrepanţă? S-au înşelat oare primii cumpărători, cînd au dat năvală? Voi formula cîteva ipoteze.

          Să reamintesc însă pe scurt contextul de receptare în care ne aflăm, în acest moment. În revista bucureşteană Idei în dialog s-a pornit o adevărată canonadă, prin intervenţiile lui Daniel Cristea-Enache şi Dan C. Mihăilescu. În Cultura, Alex. Goldiş a întreprins o migăloasă expediţie “la firul ierbii”. De la Timişoara, Cornel Ungureanu şi-a exprimat obiecţiile încruntate. În Apostrof au fost cîteva evaluări favorabile, intersectate însă de rezervele Sandei Cordoş. În publicaţia clujeană Tribuna am început şi eu un serial de comentarii, în paralel cu prietenul Ovidiu Pecican. Din cîte se vede, receptarea este foarte eteroclită. Voi încerca să argumentez de ce, după ce voi da anumite explicaţii legate de structura şi de miza cărţii.

          După cum remarca Nicolae Manolescu, există diverse tipuri de istorie literară, de-a lungul evoluţiei scrisului. O primă categorie are o miză şcolărească, educativă, urmăreşte efectiv să le predea elevilor şi studenţilor conţinutul Panteonului, galeria de eroi ai trecutului. O altă abordare, înrudită, în această latură a istoriografiei literare, este aceea culturală, care merge pe însumare. Toţi scriitorii care au fost sînt buni, pentru că sînt “ai noştri”. Îi iubim pe toţi. Cu cît punem mai mulţi acolo, cu atît istoria este mai bogată şi cu atît sîntem noi mai glorioşi. Este şi acesta un punct de vedere – pe care însă N. Manolescu nu-l împărtăşeşte. El vine mai curînd pe linia deschisă de G. Călinescu, potrivit căruia criticul trebuie să creeze el însuşi istoria literară. Să umple de viaţă realităţi care se puteau doar bănui. Să vină cu fantezia, cu propriul talent în explicitarea operelor – sau nu neapărat a creaţiilor, ci a scriitorilor înşişi, a biografiei lor, a contextului social-politic în care ei s-au manifestat etc. Toate acestea, la un loc, dau o istorie a literaturii ca o imensă operă de ficţiune, o poveste pe care o citim cu sufletul la gură. Aşa se explică marele interes al Istoriei literare călinesciene. El a scris un roman, de fapt, inspirat din fapte reale.

          N. Manolescu vine pe urmele lui G. Călinescu şi ne spune că demersul respectiv trebuie să concentreze, dar mai ales să analizeze un şir de valori. Istoria literară nu este o istorie culturală. Nu ne interesează să fie cît mai mulţi autori cuprinşi acolo. (De aceea, fac o paranteză, cei care vin şi-i reproşează că n-a vorbit, în cartea lui, despre cutare sau cutare scriitor, nu sînt “la chestiune”. Manolescu nici nu şi-a propus să includă cît mai mulţi! Ci să ofere un pattern, o panoramă subiectivă asupra a ceea ce consideră el relevant, din punct de vedere valoric.) Parcursul este istoric, de la 1521, de la Scrisoarea lui Neacşu, şi pînă la 2000. Dar autorul o afirmă foarte explicit că n-a vrut să cuprindă totul.

          O exigenţă pe care N. Manolescu şi-o impune este aceea ca, însumînd valorile, să evite subiectivismul lui G. Călinescu, cel care prezenta doar punctul său de vedere, nu o dată exagerînd, fiindcă era şi un pic romancier, prin Istoria... lui. Sigur, ne plăcea, pentru că era o carte pasionantă. Dar criticul nu trebuie să facă roman, ci să realizeze o analiză de creaţii literare. Cum putem acţiona astfel încît să umplem subiectivitatea noastră de consistenţă? Eu, criticul, mă aşez pe un scaun, citesc opera şi spun dacă mi-a plăcut. Mai multe cărţi, despre care arăt că sînt valoroase sau nu, puse cap la cap, pot să dea o istorie. Dar tot nu e suficient, fiindcă poate mă înşel, poate sînt părtinitor. Şi atunci un nivel foarte important devine acela de “critică a criticii”. Va trebui să trec în colimator, să rezum, să asum cele mai importante puncte de vedere care s-au emis anterior, legate de respectiva operă. Să intru în dialog cu ele, argumentîndu-mi acordul sau dezacordul în acest domeniu, al istoriei receptării. Subiectivitatea mea, plus subiectivităţile celorlalţi comentatori, care m-au precedat, dau totuşi o obiectivitate. Acesta e raţionamentul autorului nostru.

          Un aspect interesant, pe care Nicolae Manolescu de-asemeni îl proclamă: ca să evit subiectivismul, ca să ocolesc tuşele romanţate ale lui G. Călinescu, eu, ca autor de istorie critică a literaturii, va trebui să vorbesc despre opere. Nu despre societate, nu despre realităţile grele ale vremii, nu despre biografia scriitorului, ci doar despre creaţia lui. Să iau un şir de cărţi şi să le privesc, pe acelea, ca pe un lucru în sine. Ca pe o însumare a unui univers. De aceea nu e o exagerare să legăm această perspectivă, a lui N. Manolescu, de o faimoasă idee a lui Jorge Luis Borges, reluată apoi şi de Umberto Eco, în romanul său Numele trandafirului. Tînărul învăţăcel se rătăceşte noaptea într-o bibliotecă şi, brusc, are impresia că aude înălţîndu-se o forfotă dintre rafturi. “Adesea cărţile vorbesc despre alte cărţi. Adesea o carte nevătămătoare este ca o sămînţă, care înfloreşte într-o carte vătămătoare, sau invers, este un fruct dulce al unei rădăcini amare. (…) Pînă atunci crezusem că orice carte vorbeşte despre lucrurile, omeneşti sau dumnezeieşti, ce se află în afara cărţilor. Acum mă dumiream că nu arareori cărţile vorbesc despre cărţi, sau e ca şi cum ar vorbi între ele. La lumina gîndului acestuia, biblioteca mi s-a părut şi mai neliniştitoare. Era deci locul unui îndelungat şi secular murmur, al unui dialog de nedesluşit între pergament şi pergament, un lucru viu, un receptacul de puteri de nestăpînit de o minte omenească, tezaur de taine emanate de atîtea minţi, sau supravieţuind morţii celor care le făcuseră, sau mijlociseră apariţia.” Asta este şi imaginea sintezei construite de Nicolae Manolescu! Istoria critică a literaturii române trebuie să fie istoria operelor care vorbesc între ele. Restul nu contează.

          Acestea fiind premisele, ele pot comporta şi anumite rezerve. Sfidarea este desigur prezentă, curajul este evident, perspectiva e interesantă. Dar avem de-a face cu o construcţie prin excelenţă livrescă. Iar eu unul nu cred că e suficient. O istorie a literaturii trebuie să depăşească nivelul strict literar. Şi fac această critică din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, aş lua în considerare teoria comunicării. Cele trei elemente fundamentale ale sale sînt Emiţătorul – Mesajul – Receptorul. (Şi nu vreau să insist acum pe sistemul lui Roman Jakobson, care pe lîngă ele mai vorbeşte şi despre Context, Canal şi Cod.) Fără factorii respectivi nu se instituie conexiunile. Opera literară e tot o formă de comunicare, estetică, sublimă, dacă vrem, dar ea ne spune ceva. Nu pot să iau doar Opera şi să neglijez Emiţătorul şi Receptorul. Şubrezesc ansamblul – sublimînd nucleul, ce-i drept, dar descompletîndu-l. Nu cred că se poate face o istorie literară evitîndu-se, în mod deliberat, aspectele ce ţin de autori, sau cele ţinînd de receptarea generală, de societatea în care acea creaţie debarcă, unde ajunge, unde este editată şi consumată. Fiindcă opera de art㠓se consumă”. Aşadar întreaga buclă trebuie închisă, pentru a se realiza o judecată completă. Însă N. Manolescu nu face aşa ceva. El vorbeşte doar despre Operă. Ceea ce mi se pare o abordare parţială.

          A doua mea critică ar fi pe latura morală. Cam jumătate din această lucrare masivă, monumentală, se referă, pe bună dreptate, la literatura română postbelică, de după 1945, venindu-se mai ales pînă în 1989. Aşadar etapa comunistă. Or eu nu cred că se poate vorbi despre epitete interesante, într-o operă poetică, sau personaje de mare impact, într-un roman, făcîndu-se abstracţie de realităţile cotidiene în care ele s-au manifestat. Dacă ne gîndim că unii compară comunismul, efectele sale devastatoare în plan social şi mental şi etic, cu nazismul, tot aşa, eu aş rămîne foarte nemulţumit dacă ar apărea o istorie critică a literaturii hitleriste, care să ne vorbească pe larg despre minunatele metafore, spectaculoasele structuri narative, dar să nu ne spună că pe vremea aceea se întîmpla un război mondial. Pe vremea aceea oamenii piereau de moarte violentă! Sigur că toate acestea ţin de fundal, de contextul de manifestare al operei. Dar respectiva împrejurare le umple de un anumit conţinut şi le conferă o anumită justificare. Operele literare nu cred că există, aşa, în aer, în eter. Ele au un creator, au un consumator, au un context istoric şi moral. Ar fi o falsificare – sau o parţializare, în orice caz – să trecem cu buretele peste toate circumstanţele care le umplu de bogăţie sau le privează de valoare. Acestea ar fi cîteva din primele critici pe care le-aş formula aici.

          Mai există apoi şi un alt aspect, pe care N. Manolescu însuşi îl recunoaşte. Scriind o răsunătoare cronică despre Monica Lovinescu, după 1990, în România literară (textul fiind reluat tale quale şi în Istoria critică a literaturii române), Manolescu observă o situaţie foarte interesantă. El face o comparaţie între poziţionarea strategică a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Europa liberă, şi pe de altă parte ceea ce se întîmpla în ţară, în critica literară. N. Manolescu precizează următoarele: “limita, imediat perceptibilă, a comentariilor critice publicate în ţară era aceea a contextelor. Nu ne împiedica nimeni de obicei să scriem ce credem despre cărţi, dar aveam mari dificultăţi să situăm aceste cărţi în istoria recentă, care le dăduse naştere, şi mai ales să apreciem impactul lor asupra mentalităţii publice. O făceam uneori, dar cu prudenţă sau pe ocolite. N-aveam voie să uităm că, dacă domeniul strict al literarului ne era, aproape pe de-a-ntregul şi în principiu, permis (cel puţin, de la o anumită epocă încoace), domeniul social sau politic ne era, el, interzis. Eram ţinuţi să nu legăm făţiş adevărurile literaturii de adevărurile societăţii”. Era aşadar o opţiune a lor, ca scriitori, dar era şi o impunere, din partea autorităţilor comuniste, a cenzurii, de-a nu se permite o frondă prea accentuată, făţişă, a literaturii, în contextul totalitar. Bun, situaţia a fost aceasta, pînă în 1989, în circumstanţele lipsei de libertate. Dar am depăşit deja acele realităţi! Eu m-aş fi aşteptat ca Nicolae Manolescu să vină acum şi cu cealaltă jumătate, să adauge, să completeze imaginea de ansamblu. Or el nu mai opereaz㠓rotunjirea” perspectivei.

          Cum este, aşadar, structurată mai ales cea de-a doua parte a sintezei sale, perioada contemporană? Din păcate el îşi strînge cronicile literare, le pune cap la cap şi ne spune că ele constituie Istoria critică a literaturii române. Astfel se fac sutele de pagini din carte: în baza celor treizeci şi doi de ani de publicistică săptămînală, pe care a practicat-o. Cronica sa constituia desigur un lucru spectaculos. Am mai spus-o deja, configuraţia intelectuală a lui Manolescu are o preponderenţă analitică. Ştie să disece cu mare impact, se citesc savuros textele lui săptămînale. De asta şi este Nicolae Manolescu cel mai important cronicar din istoria literaturii noastre. Însă virtuţile analitice nu echivalează şi cu virtuţi sintetice, de ansamblu, de panoramare. Istoria critică... a lui N. Manolescu este o însumare de fişe de autor, din păcate. Unele pagini sînt mai “scuturate”, chiar aspectele de forţă stilistică sînt oarecum “cizelate”, încît li se diminuează impactul, criticul literar îşi face lui însuşi deservicii (de pildă în pasajele despre Mircea Dinescu, printre altele). Găsim o adiţionare de portrete, lipsite de coeziune, de omogenitate.

          O mare absenţă se referă la sintaxa epocii prezentate. Ne amintim că au existat, de bine de rău, şi înainte de 1989, de-a lungul dictaturii comuniste, diverse forme de coagulare social-profesională. Au fost cenacluri literare – o ştiţi foarte bine, pentru că domniile voastre aţi participat la un astfel de cenaclu, aici, la Bistriţa şi Beclean. Eu m-am implicat în activitatea Cercului de critică şi estetică literară, format din studenţii Facultăţii de Filologie din Cluj şi condus de soţii Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu. A fost apoi Cenaclul de Luni, coordonat de însuşi Nicolae Manolescu. A existat cenaclul condus de Ov. S. Crohmălniceanu, care i-a dat pe desantişti şi a stat la baza apariţiei optzeciştilor. Au fost apoi revistele catalizatoare de energii! Şi ele ţin de istoria literară. Dar nu ni se spune nimic despre toate acestea... Pe N. Manolescu îl interesează doar autorul, şi nici măcar el, ci numai opera lui. Pe cît e de monumentală Istoria critică a literaturii române, pe atît este ea de reductivă! Ăsta e un paradox. Sînt mult mai multe lucruri care ar trebui spuse despre etapa literară contemporană şi pe care, în mod programatic, Nicolae Manolescu le evită.

          Dacă vom vrea aşadar să facem o istorie “rotund㔠a literaturii noastre contemporane, pînă în 1989, va trebui, pe de-o parte, să luăm perspectiva critic-analitică asupra operelor, aşa cum ne-o propune N. Manolescu, şi s-o completăm cu ceea ce exprimau, de cealaltă parte, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, la Europa liberă, unde se făcea o panoramare de sociologie literară, ni se prezentau conflictele motivate politic. Mişcările din etapa Ceauşescu erau uneori foarte imprevizibile. Existau multe nuanţe intermediare pe-acolo. Ar greşi cine ar lua etapa comunistă ca pe un “bloc”. Ea a avut îngheţuri, dezgheţuri, a avut şurubul strîns, a avut explozii de protest individual. A fost multă agitaţie, chiar şi în perioada dictaturii, care va trebui pusă în lumină într-o istorie literară care îşi va propune să îmbrăţişeze mai generos toată perspectiva.

          Subliniez că eu unul nu doresc să arunc aici cu pietre, să devastez, după cum nu doresc nici să elogiez orbeşte. Am observat că, pînă acum, prevalează doar aceste două tipuri de receptare extremă. Preponderent s-au manifestat doar critici împotriva lui N. Manolescu, prin însumarea a zeci de obiecţii, pentru a-l dărîma prin cantitate. Asta e tendinţa, în timp ce noi vorbim şi cînd continuă să apară diverse articole. (Am văzut recenta intervenţie a lui Bogdan Creţu, o execuţie publică patentă, o prelungă rafală de mitralieră, camuflată sub platoşa exerciţiului de critică estetică...) Există, ce-i drept, şi o direcţie sfioasă de elogii, pe ici şi pe colo. Or eu n-aş merge nici pe una, nici pe cealaltă, ci aş spune ceea ce nu-mi convine, după cum aş arăta şi ceea ce îmi convine.

          Iar mie îmi place, de pildă, că în Istoria critică a literaturii române, fidel conformaţiei sale analitice, Nicolae Manolescu are o metodă extrem de raţională în abordarea întregului material. De acolo se vede că el e şi profesor de literatură. Se recunoaşte mintea magistrului care, atunci cînd apare în faţa publicului, nu poate să bată cîmpii, are nevoie de sistematizare, de precizie, pentru că altfel îi pleacă auditoriul din sală. Iată, de pildă, ce aflăm în legătură cu receptarea lui Mihai Eminescu: “În sens strict, nu există în toată istoria decît trei lecturi critice ale lui Eminescu deschizătoare de drumuri: a lui Maiorescu, a lui Călinescu şi a lui Negoiţescu”. Pare limpede, dar dacă ne gîndim că au fost sute de oameni care au scris despre “poetul naţional” şi vine acum Nicolae Manolescu, cel care face tabula rasa cu atîta dezinvoltură, putem înţelege că el este extrem de curajos în generalizările pe care le operează. Îns㠓curajul” îi este impus de dorinţa de limpezime. Dacă ar sta să treacă în registru tot ceea ce s-a publicat despre Eminescu, s-ar pierde pe poteci buruienoase. Mai sînt şi alte exemple din această categorie, a clarităţii analitice, care pot fi citate.

          Un alt lucru pe care l-aş aplauda este atitudinea sa de împotrivire faţă de metodele aşa-zis “ştiinţifice” de evaluare a textului literar. A fost o adevărată explozie, mai ales în anii ’80, de critică structuralistă, de critică semiotică, de critică a variantelor etc. Manolescu are o abordare foarte apropiată de text, care e perceput în calităţile sale artistice intrinsece. Spune el, la un moment dat: “Nici un poet român, nici chiar Eminescu, n-a avut parte de atît de multe exegeze savante şi atît de puţine analize critice propriu-zise ca Ion Barbu. (...) Criticii postbelici s-au conformat, spre deosebire de contemporanii poetului, cu mult mai mult entuziasm recomandărilor orgoliosului poet, dezvoltînd pe marginea poeziilor o pletoră de comentarii matematice, alchimice, esoterice, filosofice sau lingvistice în stare a face din autorul Jocului secund un anticipator al textualismului şi al postmodernismului. Despre frumuseţea unor poezii sau despre defectele, uneori bătătoare la ochi, ale unei lirici foarte originale, dar şi bizare, pe alocuri, nu s-a mai vorbit”.

          Aşadar trebuie să lăsăm deoparte matematica, alchimia, ezoterismul, filosofia, atunci cînd vorbim despre o poezie, şi să vedem pur şi simplu dacă e frumoasă sau nu. Într-o epocă atît de coruptă de diversele grile, în care fiecare vine cu “jucăreaua” lui şi o suprapune peste un text, această sfidare a întoarcerii la frumuseţea originară conţine mult curaj, dar reprezintă şi un lucru admirabil, pe care nu pot să nu-l susţin. Nu opera de artă trebuie să ne confirme ceea ce aşteptam dinainte. Tocmai dimpotrivă, noi trebuie să mergem spre ea şi să vedem cum ne îmbogăţim sufleteşte. Să nu greşim direcţia de deplasare! În acest aspect, Manolescu mi se pare că are din nou dreptate.

          Un alt punct în care el trebuie sprijinit cu insistenţă, împotriva campaniilor mediatice de linşaj (prin însumarea disproporţionată de obiecţii), se află în orientarea hotărît liberală şi democrată a autorului. Deşi Nicolae Manolescu este, în mod declarat, împotriva unei evaluări de natură social-politică a operei literare, el totuşi, printre rînduri, practică o lectură de respingere a extremismelor. Criticul combate, fără ambiguităţi, fascismul, comunismul şi neocomunismul. Nu evită Manolescu să scrie pasaje foarte limpezi, de pildă, împotriva lui Mircea Eliade. “Aici nu mai este discreţie, ci minciună. Articolele din publicaţiile de extremă-dreaptă sau legionare n-au cum fi făcute, ele, uitate. Admiraţia faţă de Codreanu sau faţă de alte căpetenii ale Gărzii este evidentă. Ea nu va fi ascunsă nici în Memorii. Ceea ce Eliade preţuieşte la Codreanu ori la ceilalţi este spiritul lor profund religios şi vocaţia jertfei. Moţa ar fi înţeles printre primii că «misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu». Ideile nu erau exprimate în 1937-1938 pentru prima oară. Zece ani mai devreme, în Itinerariu, Eliade gîndea la fel şi fără legătură cu legionarismul politic, pe atunci inexistent. «Cel care intră în Legiune îmbracă pentru totdeauna cămaşa morţii», scrie el acum în revista Iconar, elogiind jurămîntul legionar ca pe o probă de «viziune ascetică» a unor «călugări» convinşi că sacrificiul lor va da naştere unui «om nou». «Destinul României cu acest om nou începe», scrie Eliade în ziarul Bunavestire.” Chiar dacă nu e pamfletară sau violentă, este indubitabilă disocierea lui Nicolae Manolescu faţă de asemenea alunecări extremiste. Poate că unora ni se pare normal. Dar dacă ne uităm că anumite reviste, anumite edituri de primă talie ale României fac eforturi disperate de-a ascunde cochetăria legionară, fascistă, nazistă, a lui Eliade, a lui Cioran, a lui Noica, a lui Vintilă Horia etc., atunci trebuie să recunoaştem că subiectul este de maximă actualitate. Iar N. Manolescu e din nou curajos, adoptînd o asemenea atitudine. El practică un curaj al normalităţii.

          După cum Manolescu e îndrăzneţ şi atunci cînd combate comunismul. Este un paradox, acesta, în societatea de azi, cînd vedem atîţia scriitori ce sprijin㠖 unii pe faţă, alţii mai voalat – trecutele idealuri (pe spinarea cărora şi-au construit carierele), că mai poate fi un gest de bravură să combaţi simpatiile comuniste. Şi la cine? Chiar la G. Călinescu, unul dintre mentorii lui Nicolae Manolescu. Spune el: “articolele politice ale lui Călinescu de imediat după 1944 sînt, fără excepţie, lamentabile”. Sau: “Criticul şi-a marcat posteritatea într-o măsură mai mare decît toţi ceilalţi. Cu toate compromisurile sale, venite dintr-un oportunism probabil congenital, şi care-l împiedică să fie exemplar, G. Călinescu rămîne una dintre acele personalităţi excepţionale care se nasc la un secol odată”. Sigur că fraza e făcută dibace. Ascunde o jumătate de critică fermă, completată cu un elogiu bine adus din condei. Însă rezerva autorului, de natură etică, pînă la urmă, transpare.

          Cuvinte dure scrie Nicolae Manolescu şi împotriva simpatiilor neocomuniste, de după 1989, în rîndul unor personalităţi care se menţinuseră în demnitate pînă atunci. Printre ei Valeriu Cristea, un coleg de cîteva decenii de la România literară. “Valeriu Cristea a stăruit pînă la sfîrşit în convingerea că în literatură paradisul e superior infernului şi că măreţia e totdeauna legată, la cei mai mari dintre artişti, de iubire şi de compasiune. La ce rătăciri l-a condus această gîndire «pozitivă», s-a văzut cînd a ţinut partea guvernanţilor imediat după 1989, în cîteva articole scandaloase, acuzîndu-i în bloc pe opozanţi că se fac sclavii unor porniri tenebroase şi ai unei uri fără motiv faţă de bunele lor intenţii. (...) Curios e că Valeriu Cristea n-a remarcat că purtătorii de cuvînt ai noii ordini erau aceiaşi care o reprezentaseră pe cea dinainte şi că tocmai ei ilustrau atît slugărnicia, cît şi corupţia postcomunistă. (...) Un semn al derutei lui morale va fi fost şi faptul că a încetat practic după 1989 să mai scrie critică...” etc. Unii dintre noi poate că ne mai amintim, Valeriu Cristea a fost printre puţinele nume de relief ale culturii române care au aplaudat mineriadele lui Ion Iliescu. El a scris articole incredibile prin Adevărul condus de Darie Novăceanu (fosta Scînteie comunistă), în care le ura bun-venit în Capitală minerilor ce-i ciomăgeau pe bucureşteni şi pe studenţi. A fost o opţiune şocantă, stupefiantă, pe care unii fireşte că ar prefera să o facă uitată. Manolescu n-a uitat-o.

          Aşadar: împotriva fascismului, împotriva comunismului, împotriva neocomunismului. Însumînd toate acestea, chiar dacă nu găsim un partizanat făţiş, de natură politică, ba dimpotrivă, Manolescu respingînd o istorie literar㠓angajată”, totuşi, în paginile sale se poate descifra, fără teama de a greşi, o lectură de “centru”, democratică, liberală. În pofida numeroaselor scăpări, a numeroaselor detalii contestabile, este o operă de o viaţă, încununarea a zeci de ani de frecventare personală, biografizată, a literaturii române percepute în evoluţia sa. Este o operă extrem de importantă, capitală, pentru această etapă în care a apărut şi probabil că şi pentru anii viitori.

          Aş face o scurtă trecere în revistă a direcţiilor din care mă aştept să apară în continuare contestaţii radicale la Istoria critică a literaturii române. Mă bazez şi pe ceea ce văd acum, sub ochii noştri. O contabilizare a “duşmanilor” poate fi utilă, în ordinea cunoaşterii noastre nuanţate, pentru percepţia de ansamblu. În primul rînd, N. Manolescu va fi respins, cu siguranţă, de toţi cei care nu acceptă metoda lui critică raţională, limpede, ce nu se îmbată cu apă rece. Personajele exaltate care evoluează pe scena culturală se simt disconfortate de prezenţa sa. Manolescu nu va fi agreat nici de aşa-numiţii “patrioţi de serviciu”, aceia care văd literatura ca pe o justificare a etnicismului, a tradiţiei glorioase, a unei forme de iubire lucrativă pentru ţărişoară. E normal să-i enerveze, pe toţi aceştia, o istorie critică a literaturii care nu excelează în dovezi patriotarde, ci constituie o însumare de acte estetice şi ne aminteşte, prin asemenea exigenţe, de Titu Maiorescu, cel care de asemeni contesta operei literare legitimitatea etică de-a face propagandă patriotică. N. Manolescu nu va fi admirat de adepţii metodelor critice sofisticate, aşa-zis “ştiinţifice”, care oricum şi-au cam epuizat raza de acţiune. Observaţi că toate aceste curente ţin de valul modei, sînt clar îndiguite, limitate în timp la durata cîtorva ani, a cîtorva decenii, după care, “pre limba lor”, pier.

          Nicolae Manolescu va fi probabil “desfiinţat” de scriitorii nemulţumiţi de felul cum au fost ei înşişi analizaţi (sau ignoraţi) în această carte, precum şi de rudele sau urmaşii lor. Criticul va fi, cu siguranţă, detestat de adepţii diverselor extremisme: de stînga, de dreapta. De ce? Tocmai am spus-o... El va fi contestat inclusiv din motive “strategice”. Manolescu are încă o poziţie au-dessus de la mêlée, prin faptul că este preşedinte la Uniunea Scriitorilor; este director la România literară, o publicaţie vizibilă, care dă tonul în unele dezbateri; ocupă o funcţie invidiată în diplomaţie. Toate aceste avantaje de imagine socială sînt totuşi agasante: şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul, să ne mai lase şi pe noi! Există aşadar şi argumente de culise, inavuabile, care ţin de mecanismele succesului personal, atît de iritant pentru cei mulţi.

          “Douămiiştii” vor putea fi vexaţi de lectura nedreaptă pe care le-o face autorul Istoriei critice a literaturii române şi vor avea toate motivele să-l conteste. Nu sînt de ignorat nici imputările obiective, perfect întemeiate profesional, fiindcă întîlnim în cartea lui Nicolae Manolescu multe gafe, date greşite, titluri eronate de cărţi, neatenţii, neactualizări. După cum identificăm de asemeni – şi o spun cu mîhnire – momente de rea-credinţă patentă în judecata critică, autori cărora Nicolae Manolescu le plăteşte poliţe personale. Aş da aici numai două exemple: cazul Paul Goma şi cazul Norman Manea. Nu am posibilitatea de-a dezvolta acum şi de-a aprofunda aceste direcţii, o voi face probabil în altă parte.

          Dar vorbim deja despre unele şuvoaie “colaterale”. Fluxul principal este acela al operei literare extrem de semnificative, în primul rînd cantitativ, iar apoi “ideologic”, în contextul acesta de devălmăşie în care trăim şi în care nu ne mai recunoaştem valorile, sau riscăm să uităm ce-a fost. Este o lucrare monumentală, care aşază nişte piloni, stabileşte coordonate fundamentale de valoare literară. Chiar dacă e, din păcate, neomogenă şi parţială, în ce priveşte anumite mize pe care şi-a propus să le atingă, reprezintă cu siguranţă una dintre cele mai importante apariţii editoriale ale acestor ani.

 

(Conferinţă susţinută la Casa Memorială Andrei Mureşanu,

Bistriţa, 11 martie 2009)