Laszlo Alexandru

 

ISTORIA LITERATURII ROMÂNE,

DE LA ORIGINI PÎNĂ LA NICOLAE MANOLESCU

            Ultima apariţie editorială a lui N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, reprezintă cartea cea mai incomodă pe care am citit-o pînă acum. Avînd peste 1.500 de pagini, într-un format apropiat de A4, îmbrăcată în coperte negre cartonate, mi-a pus la încercare îndemînarea, răbdarea şi inventivitatea. O vreme am ţinut cărţoiul în mîini, pînă cînd m-au lăsat braţele. Apoi m-am aşezat cu el la masă, pînă m-au durut şalele şi mi s-au umflat picioarele. Am încercat să-l citesc, un timp, culcat pe burtă în pat: mi-au înţepenit coatele. În disperare de cauză, punîndu-mi abilitatea meşteşugărească (elementară) la contribuţie, am găsit o poziţie mai acceptabilă: aşezat în pat, ţinînd în braţe scăunelul utilizat încă din copilărie spre a mă încălţa, am lăsat pe seama acestuia întreaga pondere materială a lucrării, pentru a mă scufunda apoi în ponderea ei spirituală.

          Istoria critică a literaturii române a avut un fulminant succes de public şi de vînzare. Tirajul ei s-a epuizat instantaneu, lumea a luptat să se înscrie pe listele de aşteptare, să-şi găsească “pile” prin editură, s-a auzit iarăşi cunoscutul strigăt de odinioară: “daţi numai cîte una, să ajungă şi la cei din spate” etc. Cum se explică această situaţie uluitoare, în cazul unei cărţi, totuşi, adînc specializate şi cu o lectură preponderent dificilă? Nicolae Manolescu reprezintă personajul de referinţă al literaturii române din ultimii patruzeci de ani. A avut şi are un rol central în comentarea şi evaluarea operelor, în îndrumarea afinităţilor publicului. Şi-a cîştigat postura de protagonist, recurgînd la o serie întreagă de strategii de comunicare, instituind o succesiune de “instituţii” cu mare vizibilitate. Punctul de pornire – iar apoi de strălucită confirmare – l-au constituit cronicile literare cu frecvenţă săptămînală, din Contemporanul şi ulterior din România literară, cu o extensie de peste 32 de ani. Această imagine centrală a consacrării a fost dublată prin diseminarea mesajului canonic peste tot în “provincie”, Manolescu publicînd, în paralel, la mai toate revistele culturale ale vremii. Prezent la catedra de literatură a Universităţii din Bucureşti, autorul şi-a extins influenţa prin intermediul studenţilor, al manualelor şcolare pe care le-a coordonat, al profesorilor de specialitate pe care i-a îndrumat. După 1989, o mai palidă tentativă de patronaj a constituit-o săptămînala sa emisiune televizată, suspendată după o vreme. În zilele noastre, din postura de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu dă un semnal limpede că el e personajul care deţine controlul. Efigia sa e strîns legată de imaginea literară ca organism global, unitar, ce poate fi îndrumat şi pilotat.

          O sumă de calităţi personale se adaugă la toate aceste oportunităţi sociale: gustul artistic diversificat, inteligenţa dinamică, simţul umorului, prudenţa, intuiţia ascuţită, talentul privind relaţiile interumane, independenţa de judecată, mobilitatea poziţiei şi adaptabilitatea la noile situaţii etc.

Să spunem că, în mentalitatea publică autohtonă, întîlnim o inefabilă ierarhizare a modalităţilor de expresie literară. Cantitatea prevalează asupra calităţii. Un roman are mai facile şanse de afirmare, în comparaţie cu o schiţă sau cu o nuvelă. Într-o astfel de accepţiune, cronica literară s-ar situa pe o treaptă a neseriozităţii, pe cînd istoria literaturii e tocmai în vîrful podiumului. Aşadar cel ce s-a consacrat şi, totodată, a impus consacrarea cronicii literare era cumva dator să-şi demonstreze propriile capacităţi profesionale, inclusiv prin intermediul unei istorii monumentale. Dacă mai adăugăm şi tactica eficientă a aşteptării amînate – primul volum, cel mai comod, din Istoria critică a literaturii române a apărut în 1990, iar de atunci autorul a anunţat în repetate rînduri că lucrează la definitivarea sintezei –,  receptarea explozivă de sub ochii noştri începe să capete sens.

Interesul comentatorilor a fost pe bună dreptate atras de o teorie îndrăzneaţă, lansată de Sorin Alexandrescu, potrivit căreia toată istoria literaturii române se coagulează în jurul a patru personalităţi tutelare, care i-au marcat definitiv configuraţia: Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi Nicolae Manolescu. Acesta ar fi şirul de corifei, făuritori de canon. În jurul lor s-ar cristaliza gusturile publice, ei ar influenţa instituţiile culturale, ei ar stabili ierarhiile finale. S-ar produce astfel o armonioasă trecere a ştafetei, de-a lungul timpului, căci apusul de magistratură al unuia coincide cu apariţia succesorului, care duce “misiunea” mai departe. Inclusiv dintr-o asemenea perspectivă, Nicolae Manolescu era aproape obligat de aşteptările cititorilor să preia sfidarea, de la altitudinea la care ea rămăsese după Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, de G. Călinescu.

Raportarea tensională a lui N. Manolescu la G. Călinescu rămîne uşor de observat. Pe de o parte, criticul interbelic reprezintă un adevărat magistru şi un model spectaculos pentru criticul postbelic. Curajul călinescian de-a construi şi aproape de-a inventa o pasionantă istorie literară este elogiat în repetate rînduri. Sînt recunoscute, de asemeni, acutele lui capacităţi teoretizante, legate de confluenţa celor două discipline: “istoria literară este forma cea mai largă de critică”. O asemenea perspectivă, ce suprapune axa diacronică (a evoluţiei în timp a operelor) şi axa sincronică (de examinare strict estetică şi critic-literară a textului), este preluată şi absolutizată de către Nicolae Manolescu. Asta este “istoria critică”, o metodă de lucru situată la întretăierea de orizonturi diverse. Am mai avut prilejul să semnalez că situaţia nu e lipsită de anumite riscuri. Ce-i drept, e binevenită exigenţa istoricului literar de-a înfrunta, cu tot curajul, analiza valorică a textelor comentate. Istoria literară trebuie să depăşească simpla finalitate educativă, a manualelor şcolare, sau pe aceea, pioasă, a însumării prin alăturare a unui şir de nume şi de opere. Abordarea valorizatoare este absolut necesară.

Pe de altă parte, însă, şi criticul literar ar trebui să ţină seama de corespondentele exigenţe ale istoricului. Ar trebui, inevitabil, să proiecteze analiza estetică pe fundalul unei evoluţii, pe axa timpului. G. Călinescu, el, admisese componenta cronologică incontestabilă a operelor literare: “De bună seamă că raportul de cauză nu poate fi introdus în istoria literară, fiindcă în nici un caz nu se poate admite că purtările lui Hamlet au înrîurit istoriceşte pe Raskolnikoff. Dar este evident că se impune o ordine substanţială, neputîndu-se gîndi un Hamlet după Raskolnikoff (...). Operele literare au neapărat o dată care constituie o notă a existenţei lor” (vezi Tehnica criticii şi a istoriei literare). În schimb N. Manolescu, insistînd pe aglutinarea celor două discipline, pare a pune accentul mai mult pe critică şi mai puţin pe istorie. Componenta diacronică a evoluţiei literare este obnubilată, prin recursul la “tehnica anacronismului deliberat” (Monica Spiridon). Convocînd la apel, aici şi acum, nume, poetici şi experimente literare dintre cele mai disparate, răspîndite în secole îndepărtate, Nicolae Manolescu reuşeşte să ne stîrnească uimirea, dar şi neîncrederea. E cazul acelor pasaje unde, evocînd literatura populară, în loc s-o descrie tematic, sau stilistic, sau ca provenienţă geografică, insistă de fapt pe ulterioarele ei influenţe asupra lui Eminescu sau Blaga (p. 26). Ori în acele pasaje unde, vorbind despre Dosoftei, se simte obligat să-i pomenească, alături de acesta, pe Eminescu sau chiar pe Ion Pillat (p. 31). Tehnica borgesiană a lecturii evoluînd din prezent spre trecut putea constitui o fertilă intuiţie, mai ales în cîmpul literaturii de ficţiune. Transpunerea sa în sfera ştiinţifică implică totuşi o opţiune riscantă, intens discutabilă. Istoria critică trebuie să adopte o dublă atitudine: să accepte, într-adevăr, metodele analizei critice (demers în care, de altminteri, N. Manolescu excelează), dar, totodată, să nu-şi uite fermitatea ancorărilor cronologice (prudenţă pe care N. Manolescu nu totdeauna şi-o asumă).

Recunoaşterea progresiei istorice constituie însă doar o victimă colaterală, pe parcursul volumului în discuţie. Ea nu e pe deplin anulată, de n-ar fi decît pentru faptul că autorii sînt trataţi într-o anumită succesiune – deşi nu se ţine seama neapărat de data naşterii lor, ci de data naşterii (sau publicării) textului lor. Alte aspecte, nu mai puţin importante, rămîn însă complet neglijate: biografia scriitorilor, situaţia lor familială ori social-profesională, contextul istorico-politic ce le-a influenţat creaţia, publicul specific căruia i s-au adresat etc. Printr-o metodă arbitrar-reductivă, Nicolae Manolescu îşi focalizează atenţia numai asupra operei literare, pe care o supune unei judecăţi exclusiv estetice. Iar pentru a nu fi acuzat de subiectivism, asemeni lui G. Călinescu, ale cărui capricii divagante se regăsiseră la tot pasul, N. Manolescu îşi disciplinează suplimentar demersul, prin confruntarea cu precedente opţiuni de gust, ale altor critici literari. Spre deosebire de istoria călinesciană, în care opiniile concurente lipseau cu desăvîrşire, cercetarea monumentală manolesciană realizează, în paralel, şi o adevărată istorie de “critică a criticii”. Analiza operei este însoţită de o profesionistă trecere în revistă a destinului ei, în lumea comentatorilor de literatură. Imaginea ce rezultă, astfel, este a unui univers autotelic, suficient sieşi.

Oricît de impresionantă este o asemenea perspectivă, ea e, totodată, parţială şi nesatisfăcătoare. În fond, opera literară nu reprezintă decît o altă formă – nobilă, uneori sublimă – de comunicare. Astfel fiind, ea trebuie inevitabil să se înscrie în schema clasică Emiţător-Mesaj-Receptor. Iată însă că, din această triadă, Nicolae Manolescu prelevă nucleul plin de sevă, în schimb îi trece complet sub tăcere cauzalităţile şi finalităţile. Asemeni unui copil răsfăţat, el culege boabele de stafide de pe vîrful tortului, declarînd că tot restul e lipsit de însemnătate. Riscul este acelaşi ca şi în cazul madlenei lui Marcel Proust: atunci cînd e gustată în mod repetat, ea îşi diminuează treptat efectele miraculoase, de readucere în conştiinţă a splendorilor trecutului. Tot astfel şi opera literară, privită ca o finalitate ultimă, iar nu ca o cale de acces spre cunoaşterea altor realităţi, mentalităţi şi trăiri sufleteşti, la capătul cîtorva sute de pagini analitice, sfîrşeşte prin a-şi diminua forţa de impact.

N. Manolescu absolutizează, aşadar, în Istoria critică a literaturii române, ponderea Mesajului (literar), neglijînd în schimb rolul Emiţătorului şi pe acela al Receptorului. Astfel încalcă făţiş teoriile comunicării, în numele unei grile estetice personale. Dar o asemenea particularitate de metodă nu reprezintă încă păcatul de căpătîi al consistentului volum, ci doar una dintre deficienţele sale.

Aproape jumătate din extensia cărţii e dedicată literaturii române postbelice. Faptul e explicabil, întrucît scriitorul însuşi a fost unul dintre eroii acesteia. Însă marea absentă din paginile sintezei e tocmai sociologia literară. Viaţa culturală, modelată de grupările de interese motivate politic, existenţa reală, agitată, cu pulsaţiile şi conflictele din sînul breslei, rămîn aici complet ignorate. E limpede că, în ochii analistului, ar trebui să ne intereseze doar textul literar, înţepenit în eternitate. Istoria critică..., mai ales în etapa sa contemporană, se compune din fişe individuale de autor, cărora le lipseşte complet sintaxa epocii (curente, publicaţii, instituţii, forme de coagulare).

Se poate realiza o idee de ansamblu asupra literaturii române, în baza judecăţilor valorice emise pe marginea operelor. Însă doar acestea, absolutizate, sînt insuficiente. Perspectiva microscopică, de analiză internă a textului, trebuie neapărat dublată de aceea macroscopică, asociativă sau disociativă, privitoare la realităţile unei epoci. Pînă la urmă, panorama va trebui constituită prin însumarea perspectivelor oferite de cei doi poli de prestigiu ai acelor vremuri: România literară şi Europa liberă. Criticii de pe prima baricadă (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Gheorghe Grigurcu, Mircea Martin, G. Dimisianu ş.a.) ofereau o necesară expertiză estetică. Intelectualii de pe a doua baricadă (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca ş.a.) complineau latura etică a judecăţii. Situaţia aceasta era impusă de limitarea libertăţilor de expresie, pe vremea comunismului. În cuvintele autorului nostru, “limita, imediat perceptibilă, a comentariilor critice publicate în ţară era aceea a contextelor. Nu ne împiedica nimeni de obicei să scriem ce credem despre cărţi, dar aveam mari dificultăţi să situăm aceste cărţi în istoria recentă, care le dăduse naştere, şi mai ales să apreciem impactul lor asupra mentalităţii publice. O făceam uneori, dar cu prudenţă sau pe ocolite. N-aveam voie să uităm că, dacă domeniul strict al literarului ne era, aproape pe de-a-ntregul şi în principiu, permis (cel puţin, de la o anumită epocă încoace), domeniul social sau politic ne era, el, interzis. Eram ţinuţi să nu legăm făţiş adevărurile literaturii de adevărurile societăţii” (p. 1208).

Era de aşteptat ca, după dărîmarea regimului totalitar, criticul literar en titre să recucerească poziţiile pierdute în faţa cenzurii ideologice. Să refacă, în scrierile sale succesive, legătura dintre viaţă şi literatură. Să pună în lumină faţa ascunsă a Lunii, el, care fusese în centrul mai tuturor dezbaterilor agitate din viaţa culturală a ultimelor decenii. La urma urmei, situaţia politică de-atunci influenţase hotărîtor opţiunile de expresie ale artiştilor, plasarea lor pe tabla de şah. O dată cu democratizarea vieţii publice, se presupunea că şi strategiile lor de expresie vor cunoaşte o evoluţie. Dar Nicolae Manolescu optează acum, în mod aşa-zis programatic, să menţină în străfunduri inconfesate mai toate cauzele germinatoare de tensiuni. Din prea multă delicateţe? Din scrupul exagerat? Dintr-un calcul greşit?

Fapt este că autorul nu dovedeşte prin nimic că a conştientizat, în scrisul său literar, căderea comunismului. Aceleaşi abordări de ieri sînt prelungite sub ochii noştri şi azi, căci pasaje însemnate din Istoria critică a literaturii române copiază, cuvînt cu cuvînt, aprecieri ale cronicilor de odinioară. Vezi, de pildă, imaginea lui Tudor Vianu, în rol de “consolidator” ce preferă să menţină certitudini şi să refuze aventurile hazardului, aproape eşuînd, prin aceasta, în didacticism (Istoria..., pp. 805-807, preluată ca atare din comentariul Teorie şi istorie a ideilor, din România literară, nr. 26/1978, p. 9). Vezi pasajele nemodificate, dedicate unui semnificativ critic literar: “toate cărţile lui Mircea Zaciu, mai puţin poate monografia de debut consacrată lui Agârbiceanu, sînt, în adevăr, rezultatul încercării de a face istorie literară cu mijloacele publicisticii, de a îmbina în definitiv  spiritul solid, informat, auster, al şcolii clujene cu libertăţile de metodă şi de imaginaţie învăţate mai ales de la G. Călinescu”  (Istoria..., p. 1226, identic şi în cronica Erudiţie şi artă, din România literară, nr. 4/1976, p. 9). Vezi frazele despre un alt autor contemporan: “A.E. Baconsky, mare prozator? Unul foarte interesant şi desăvîrşit ca artist, desigur. Dar prea vădit alexandrin, ca să fie mai mult decît unul minor. Afinităţile, modelele şi natura prozei sale, precizate cu mai multă grijă, pledează în acest sens” (Istoria..., p. 1005, publicate mai întîi, fără diferenţe semnificative, în Proza lui A.E. Baconsky, din România literară, nr. 38/1990, p. 6). Vezi analiza consacrată lui Ioan Alexandru: “Izbitor e amestecul de sinceritate şi de poză, de răsfăţ şi de naturaleţe, dar gesturile cele mai spectaculoase sînt făcute cu atîta ingenuitate, încît nu poate fi vorba de cabotinism. (...) Atitudinea e orgolioasă şi egotistă, trădînd ambiţia de singularizare artistică” (Istoria..., p. 1040, dar şi anterior în cronica Viaţa deocamdată, din Contemporanul, nr. 49/1965, p. 3). Exemplele ar putea fi prelungite, însă probabil că nu e necesar.

Dacă N. Manolescu a avut, de-a lungul anilor, o reticenţă în a-şi strînge integral, în volume separate, sutele de cronici literare, aceasta reprezintă opţiunea sa personală. Dacă N. Manolescu a înţeles apoi să contopească, în temeliile Istoriei critice..., numeroasele analize formulate deja în perimetrul cronicilor, aceasta se poate de asemeni explica. (În definitiv, specificul artistic al unei opere nu se schimbă de la o zi la alta.) Dar e, totuşi, dezamăgitor să constatăm că autorul nu creditează disciplina istoriei literare cu un mai mare spaţiu de manevră şi cu o mai extinsă capacitate de sinteză asupra unei epoci, comparativ cu resursele restrînse pe care i le oferea cronica literară.

Nicolae Manolescu ar fi avut răgazul, în aceste decenii de postcomunism, să arunce o privire de ansamblu asupra realităţilor pe care el însuşi le-a trăit, pentru ca apoi să ne spună şi nouă, în cadrul operei sale monumentale, la ce concluzii a ajuns. În locul unei asemenea atitudini, autorul a optat să-şi “recicleze” vechile virtuozităţi analitice. Iar ceea ce mergea (bine) atunci, nu mai merge acum. Ba chiar, în mod paradoxal, criticul avea unele tresăriri de libertate, sub lupa cenzurii, în schimb se cenzurează în perioada libertăţii. Judecăţile tranşante din spaţiul cronicilor literare se răsuflă, edulcorate, în paginile istoriei literare. Unele portrete de scriitori, construite odinioară prin diabolice virtuozităţi oximoronice, abia mai pîlpîie azi, îmblînzite, vătuite. Spontaneitatea de gîndire şi frazare, care menţinea atît de vii articolele săptămînale, este aici eliminată. În comentarea anumitor cazuri (de pildă Mircea Dinescu), pînă şi entuziasmul stîrnit de poezie e tacit aplatizat, o dată cu perspectiva dobîndită cu trecerea vremii. Ca să nu mai spunem că mulţi scriitori comentaţi în cronici dispar efectiv din Istorie..., creîndu-se astfel o restrîngere a eşantionului.

Pasul în spate, pentru o calibrare şi amplificare a perspectivei de abordare, N. Manolescu nu l-a mai făcut. În locul unui efort suplimentar, a preferat să ne amăgească spunîndu-ne că, într-o istorie a literaturii, cea care contează e doar opera artistică. Însă perioada postbelică, asupra căreia se concentrează mai ales atenţia autorului, a fost una dintre cele mai oribile etape ale dezvoltării noastre istorice. Nu doar chipul literaturii s-a schimbat, ci întreaga înfăţişare socială, economică şi politică a unei ţări. S-a pus în scenă tentativa unei inginerii genetice, de creare ideologică a “omului nou”. E regretabil că Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu refuză să consemneze realităţile în mijlocul cărora textul artistic şi-a făcut loc atît de anevoios, după cum e lamentabil că neglijează, în mod programatic, să pună pregnant în lumină complicităţile sau victimizarea unor creatori. Ar fi de-a dreptul cinică o istorie critică a literaturii germane, din perioada hitleristă, care să ne întreţină îndelung asupra metaforelor poetice diafane şi asupra structurilor epice rafinate, dar care să ignore că, în acelaşi interval, în “realitatea adevărată” se petrecea un alt război mondial, un nou masacru. O similară formă de cinism, fie şi involuntar, este să scrii o istorie literară postbelică românească, în care să te referi exclusiv la operele publicate.

Necesara clarificare a perioadei comuniste dinainte de 1989, pîndită cu atîta nerăbdare de miile de cititori care au luat cu asalt standurile unde se vindea cartea lui N. Manolescu, nu s-a produs nici de această dată. Vom mai avea de aşteptat.

De n-ar fi avut o supracopertă sobră, academică, mai mult ca sigur că acestei cărţi i s-ar fi potrivit de minune, ca ilustraţie, tabloul lui Bruegel, Prăbuşirea lui Icar. Jos, într-un colţ, abia dacă se mai vede un picior al temerarului erou, înainte de-a se scufunda în apa mării. Însă întregul prim-plan e ocupat de ţăranul care îşi ară conştiincios ogorul, cu privirile în ţărînă, absorbit ca nici o brazdă să nu se piardă. Tot astfel, în eforturile sale de a ni-i estetiza cu sîrguinţă pe Edgar Papu, Maria Banuş, Ion Gheorghe, Nina Cassian, Petru Dumitriu, Titus Popovici, Eugen Barbu, Aurel Baranga, Horia Lovinescu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Adrian Păunescu, D.R. Popescu, Constantin Ţoiu şi alţii, ejusdem farinae, Nicolae Manolescu a “uitat” să mai bage de seamă, la oarecare depărtare, prăbuşirea unei societăţi.

De altminteri, autorul nici nu şi-a propus să traseze linii stridente de demarcaţie între diverşii scriitori pe care îi analizează. Poziţia lui seamănă mai degrabă cu aceea adoptată la bătrîneţe de I.L. Caragiale care, privind îndărăt, îi îmbrăţişa pe toţi eroii născuţi din mintea sa, oricît erau de diferiţi, bucurîndu-se ce frumoşi sînt. Tot astfel, creaţiile artistice devin personaje în Istoria critică..., fiind contemplate toate laolaltă.

Poate că acestei poziţionări au-dessus de la mêlée i se datorează şi consternanta opţiune recentă a lui Nicolae Manolescu, în calitate de preşedinte al U.S.R., cînd s-a străduit să blocheze tentativele de deconspirare a scriitorilor turnători. Mai-marele peste literaţi a preferat, în acea ocazie, să se zbată pentru a prelungi păguboasele ambiguităţi şi pentru a menţine un regretabil statu quo (i)moral. A făcut-o, inventînd cele mai năstruşnice subterfugii de salvare a propriei sale imagini publice.

E totuşi surprinzător să recunoaştem la Nicolae Manolescu mai multe semne de verticalitate şi demnitate, înainte de 1989, decît după aceea! Căci, pe vremea dictaturii comuniste, cronicarul României literare avea suficiente resurse pentru a se delimita (fie şi doar implicit, din cauza cenzurii) de diversele tentaţii ale doctrinei oficiale. Printre ele, la loc de cinste: protocronismul. Dar acum, în condiţiile turbulentelor libertăţi postcomuniste, el încearcă un lifting de înfrumuseţare chiar şi pentru părintele acelei aberaţii: “Este întructva nedrept ca personalitatea lui Edgar Papu (...) să rămînă legată de nefericita idee protocronistă. Asta cu atît mai mult cu cît nu sîntem deloc siguri de intenţia adevărată a autorului eseurilor adunate în 1977 sub titlul Din clasicii noştri, de la care a pornit toată tevatura” (p. 898). Numai că tevatura a pornit ceva mai devreme, de la articolele programatice publicate de acelaşi Edgar Papu, anterior, în revista Secolul 20. Cartea menţionată nu venea decît să “umple de carne” o teorie teleghidată. Iar tevatura, cu Edgar Papu, izbucnise chiar mai înainte, cînd delicatul estetician şi fostul puşcăriaş politic se simţise obligat să pescuiască dovezi de fericire şi optimism prin literatura română, inclusiv la Eminescu, în baza preţioaselor indicaţii ale Secretarului General (după cum a remarcat deja Monica Lovinescu). Tevatura a continuat, chiar şi după căderea comunismului, cînd lilialul Edgar Papu a devenit o pană de nădejde pe basca revistei România Mare, care l-a recompensat cu premii şi pe ai cărei nedemni conducători (Eugen Barbu, C.V. Tudor) i-a linguşit de jos în sus. Atunci cînd Nicolae Manolescu pune “orbirea” lui E. Papu pe seama unui singur titlu bibliografic, el minte, fireşte, prin omisiune. Iar cosmetizarea figurii protocronistului şef nu impunea elogiul cultural imprecis: traducătorul E. Papu n-a dat “singura noastră versiune integrală” din Don Quijote, ci – ca-n bancul cu Pobeda care, de fapt, era o bicicletă, şi care nu i s-a dat, ci i s-a luat – a fost doar coautorul unei versiuni româneşti, alături de Ion Frunzetti. O altă traducere a lui Don Quijote, apărută la aceeaşi editură în care şi-a publicat şi Nicolae Manolescu Istoria critică..., e semnată de Sorin Mărculescu.

Caracteristic rămîne, pe linia bivalentă a expresiei, modul de operare al autorului. Judecata sa, referitoare la caracteristicile unei opere, nu e mai niciodată unilaterală, criticul urmărind o certă echilibrare a discursului, prin alternanţa de plusuri şi minusuri scoase în evidenţă. Atunci cînd neagă, el e sec, definitiv, în fraze succinte. Nu simte nevoia de demonstraţii suplimentare, sau de citate elocvente. Contestaţia lui Manolescu pare astfel obiectivă, peremptorie şi fatală. În schimb, atunci cînd afirmă, analistul produce argumente, citate şi exemplificări, în limitele unui ton ponderat, asertiv. Astfel încît, la o rigoare, Istoria critică... poate fi parcursă şi ca o antologie a celor mai bune pagini de literatură română, de la origini pînă în prezent.

Consecvent cu o metodă de lucru aplicată deja în perimetrul cronicilor, N. Manolescu tinde să constituie imagini esenţializate, care sînt astfel mai uşor de comunicat şi de impus în conştiinţa publică. El se pronunţă, cu insistenţă, împotriva arborescenţelor de interpretare. Merge direct la obiect, îi clasifică elementele componente, îi îndepărtează învelişul zgrunţuros: “În sens strict, nu există în toată istoria decît trei lecturi critice ale lui Eminescu deschizătoare de drumuri: a lui Maiorescu, a lui Călinescu şi a lui Negoiţescu” (p. 379). Sau: “trei concepte ordonează impresionismul lovinescian: autonomia esteticului, moştenită de la Maiorescu, sincronismul şi mutaţia valorilor estetice. Sincronismul şi mutaţia se traduc în practica revizuirilor” (p. 562). Istoricul literar se proclamă, cu toată determinarea, în favoarea receptării estetice a textului, precum şi împotriva tentativelor de exploatare savantă a unei opere, sau a sanctificării unui autor: “zecile de mii de pagini consacrate lui Eminescu în secolul XX  ţin rareori de critica propriu-zisă şi mai mult de exegeza savantă, de erudiţie sau de comparatism. Reevaluarea poeziei, a prozei ori a gazetăriei n-a mai fost simţită ca imperios necesară” (p. 378). Sau: “Nici un poet român, nici chiar Eminescu, n-a avut parte de atît de multe exegeze savante şi atît de puţine analize critice propriu-zise ca Ion Barbu. (...) Criticii postbelici s-au conformat, spre deosebire de contemporanii poetului, cu mult mai mult entuziasm recomandărilor orgoliosului poet, dezvoltînd pe marginea poeziilor o pletoră de comentarii matematice, alchimice, esoterice, filosofice sau lingvistice în stare a face din autorul Jocului secund un anticipator al textualismului şi al postmodernismului. Despre frumuseţea unor poezii sau despre defectele, uneori bătătoare la ochi, ale unei lirici foarte originale, dar şi bizare, pe alocuri, nu s-a mai vorbit” (p. 687). Asemenea lecturi lucide nu pot să nu ne cîştige consensul.

Iar autorul nu ţine să fie neapărat, în toate detaliile, un deschizător de drumuri. Atunci cînd găseşte, în textele critice care l-au precedat, intuiţii sau pasaje acceptabile, se mulţumeşte să le supervizeze, preluîndu-le şi abia nuanţîndu-le. Pe alocuri, lecturile de “critică a criticii” sau aluziile intertextuale sînt atît de numeroase încît, puse cap la cap, creează un slalom de referinţe greu de urmărit sau digerat. “Tabletele din Ţara de Kuty [G. Călinescu] le analizează ca pe nişte pamflete, deşi admite înrudirea cu Swift (declarată chiar de Arghezi). Prejudecata în epocă, dar şi mai tîrziu, este că romanul este realist şi obiectiv sau nu este deloc. Modelul îl oferă Rebreanu. Şi Mateiu Caragiale, şi Blecher s-au lovit de ea. Tot ce se accepta erau intruziunile fantastice. Pompiliu Constantinescu n-a ezitat, în cronica lui...”  etc. (p. 630). Bietul cititor este dat cu capul de toţi pereţii, între Călinescu, Swift, Arghezi, Rebreanu, Mateiu Caragiale, Blecher, Pompiliu Constantinescu, pe parcursul a două-trei fraze, ca să se-nveţe minte.

Pasaje prolixe, absurde, apar doar rareori, însă atunci ne umplu de nemulţumire: “Într-o schemă propusă în monografia lui despre Faulkner, Sorin Alexandrescu distinge sarcinile Naratorului de cele ale Autorului în felul următor: primului i-ar reveni abordarea şi relatarea evenimentelor; celui din urmă, relatarea şi organizarea lor” (pp. 665-666). Mai aţipeşte şi bunul Homer.

Alteori s-ar fi impus poate segmentarea suplimentară a discursului critic, pe aliniate mai numeroase, pe subcapitole, cu subtitluri orientative etc. Textul exsanguu se prezintă pe alocuri fastidios, plictisitor, invitînd parcă nu la o lectură liniară, ci la o superficială consultare. Fiind vorba de-o operă atît de amplă, ea este neunitară stilistic şi cu o retorică eteroclită, reflectînd numeroasele sale origini de coagulare (Arca lui Noe, Despre poezie, cronicile săptămînale etc.). Rezultatul însuşi e, prin forţa lucrurilor, inegal.

Din fericire, “gheara leului” se recunoaşte în numeroase pasaje. Nicolae Manolescu îşi regăseşte, cu intermitenţe, măreţia de odinioară şi forţa de-a înfrunta poncifele. Curajul lui de a combate uneori le pie bugie îi transformă ici şi colo sinteza într-o lucrare incomodă, pe fundalul adevărurilor contemporane călduţe. Atitudinea sa lucidă, legată de sinuozităţile postbelice ale lui G. Călinescu, merită subliniată: “articolele politice ale lui Călinescu de imediat după 1944 sînt, fără excepţie, lamentabile” (p. 701). Sau: “Criticul şi-a marcat posteritatea într-o măsură mai mare decît toţi ceilalţi. Cu toate compromisurile sale, venite dintr-un oportunism probabil congenital, şi care-l împiedică să fie exemplar, G. Călinescu rămîne una dintre acele personalităţi excepţionale care se nasc la un secol odată” (p. 738). Rezerva etică, deşi învelită în staniolul relativizant, e totuşi perceptibilă. Pentru a pricepe mai limpede pasul înainte, e destul să privim, comparativ, pasajul corespondent din Istoria literaturii române contemporane, de Alex. Ştefănescu. Fostul discipol şi colegul de redacţie, consemnînd aceleaşi sinuozităţi oportuniste călinesciene, sfîrşea prin a le scuza pe şleau, în numele... geniului: “de la un moment dat, cînd instaurarea comunismului devine inevitabilă, G. Călinescu aderă în mod declarat la noul regim. S-ar putea să nu fie vorba de un oportunism vulgar, ci de o formă de responsabilitate faţă de propria sa creaţie, care are, într-adevăr, o valoare imensă şi merită apărată chiar şi prin compromisuri” (p. 55). Diferenţa de calibru sare-n ochi!

Cu o limpezime justificată prin evidenţa faptelor istorice se pronunţă Nicolae Manolescu în privinţa simpatiilor fasciste ale lui Mircea Eliade, azvîrlindu-i în derizoriu pe fanaticii eliadologi de azi: “Aici nu mai este discreţie, ci minciună. Articolele din publicaţiile de extremă-dreaptă sau legionare n-au cum fi făcute, ele, uitate. Admiraţia faţă de Codreanu sau faţă de alte căpetenii ale Gărzii este evidentă. Ea nu va fi ascunsă nici în Memorii. Ceea ce Eliade preţuieşte la Codreanu ori la ceilalţi este spiritul lor profund religios şi vocaţia jertfei. Moţa ar fi înţeles printre primii că «misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu». Ideile nu erau exprimate în 1937-1938 pentru prima oară. Zece ani mai devreme, în Itinerariu, Eliade gîndea la fel şi fără legătură cu legionarismul politic, pe atunci inexistent. «Cel care intră în Legiune îmbracă pentru totdeauna cămaşa morţii», scrie el acum în revista Iconar, elogiind jurămîntul legionar ca pe o probă de «viziune ascetică» a unor «călugări» convinşi că sacrificiul lor va da naştere unui «om nou». «Destinul României cu acest om nou începe», scrie Eliade în ziarul Bunavestire. Aceleaşi opinii se află în răspunsul la o anchetă din acelaşi oficios legionar, intitulat De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, despre care Eliade îi va spune lui Mac Linscott Rickert [sic! – L.A.], biograful său american, că nu-i aparţine. De aici pînă la a susţine că «antisemiţii (nemţi) s-au mulţumit să aplice legi riguroase împotriva evreilor, fără să se dedea la acte de sălbăticie» nu mai era decît un singur pas” (p. 857). Asemenea fraze pregnante devin reconfortante într-o situaţie care, pînă în zilele noastre, mai stîrneşte concerte de rea-credinţă şi ipocrizie. Cît priveşte eforturile lui N. Manolescu de-a mai “îndulci” pastila, contestînd totuşi antisemitismul lui Mircea Eliade (în pofida probelor furnizate în detaliata monografie a lui Florin Ţurcanu, pe care altminteri o laudă), sînt neconcludente.

Se cuvine punctată consecvenţa cu care N. Manolescu îşi urmăreşte demonstraţiile critice, apărîndu-le de riscul răstălmăcirilor. Tentativele de estetizare forţată a tinereţii eliadeşti sînt blamate ferm: “Întreaga patimă pusă de [Cornel] Ungureanu în apărarea lui Eliade, vinovată şi de atîtea pierderi colaterale, face astăzi, cînd ştim adevărul, o foarte proastă impresie” (p. 1284).

Cuvinte fără echivoc scrie Nicolae Manolescu despre fostul său coleg, de mai multe decenii, din coloanele revistei România literară: “Valeriu Cristea a stăruit pînă la sfîrşit în convingerea că în literatură paradisul e superior infernului şi că măreţia e totdeauna legată, la cei mai mari dintre artişti, de iubire şi de compasiune. La ce rătăciri l-a condus această gîndire «pozitivă», s-a văzut cînd a ţinut partea guvernanţilor imediat după 1989, în cîteva articole scandaloase, acuzîndu-i în bloc pe opozanţi că se fac sclavii unor porniri tenebroase şi ai unei uri fără motiv faţă de bunele lor intenţii. (...) Curios e că Valeriu Cristea n-a remarcat că purtătorii de cuvînt ai noii ordini erau aceiaşi care o reprezentaseră pe cea dinainte şi că tocmai ei ilustrau atît slugărnicia, cît şi corupţia postcomunistă. (...) Un semn al derutei lui morale va fi fost şi faptul că a încetat practic după 1989 să mai scrie critică...” etc. (p. 1249). În asemenea pasaje, criteriul exclusiv estetic, de evaluare a operelor, a fost uitat în favoarea unor răfuieli (oricît de îndreptăţite vor fi fost acestea).

Fără a-şi ancora Istoria critică... în realităţile social-politice româneşti, iată că Nicolae Manolescu n-a uitat să înţepe totuşi alunecările unor cunoscuţi scriitori: spre fascism, spre comunism sau spre neocomunism. E lucru ştiut că, îndeobşte, ceea ce respingem constituie un important indiciu pentru ceea ce nu sîntem. Iar pe ansamblu, din interstiţiile sale, sinteza manolesciană promovează, incontestabil, valorile unui “centru” politic democratic, de esenţă liberală. Aspectul dezavantajant, pentru el, al întregii situaţii este că, acum, autorul are de suportat incriminări şi invective din toate azimuturile. Din dreapta, din stînga, dinspre urmaşii literaţilor “încondeiaţi”, sau chiar din partea titularilor. N-a întîrziat să se audă vocea lui Daniel Cristea-Enache, cel care întreprindea un straniu recensămînt al numărului de pagini scrise în toată istoria literaturii române, respectiv al numărului de ani, luni, săptămîni, zile, ore, minute şi secunde de lectură aflate la dispoziţia intelectualului Nicolae Manolescu, pentru a “dovedi” că acesta n-a putut citi efectiv totul. Bizareriile revanşarde depăşesc uneori limitele oricărei imaginaţii.

După cum nu ne surprinde nici reacţia publicistică veninoasă a unui Dan C. Mihăilescu, caracterizat cu mare precizie în Istoria critică...: “Este mai degrabă un ideolog decît un critic de gust. Cronicile au mai toate substrat politic” (p. 1380). Fostul propagandist comunist de la revista Luceafărul şi actualul partizan înverşunat al tinerilor fascişti Eliade, Cioran, Noica ş.a.m.d. nu putea accepta în linişte ca altcineva să-i ia din braţe jucăriile şi să-l lase fără obiectul muncii.

Exemplele în care demersul istorico-literar al lui N. Manolescu alege să pună degetul pe rană pot fi înmulţite. Ele constituie un indicator al înaltului grad de disconfort pe care cartea comentată e în stare să-l stîrnească printre spiritele conformiste. “Publicistica lui Goga rămîne, moralmente vorbind, călcîiul vulnerabil al acestui intelectual ardelean care a pariat, oarecum fatal la început, pe naţionalism, ca să joace în anii ‘30 mai ales, după revenirea în ţară a regelui Carol, un rol politic negativ. (...) Goga este un antidemocrat şi un xenofob făţiş. Scandalul provocat în cancelariile europene de numirea lui în fruntea guvernului în decembrie 1937 a pornit nu doar de la asocierea politică cu A.C. Cuza în fruntea Partidului Naţional Creştin, ci şi de la zecile de articole în care Goga lua apărarea crimelor legionare, salutînd achitarea lui Codreanu sau Moţa. (...) Anticomunismul din cîteva, relativ puţine, articole nu legitimează apologia fascismului. Zadarnic se apără Goga de acuzaţia din urmă. El este un antisemit la fel de notoriu precum este un antidemocrat” (p. 511).

          Alteori intervenţia lui Nicolae Manolescu îi uluieşte, probabil, şi pe cei mai apropiaţi prieteni ai săi. Aşa stau lucrurile în mult dezbătutul caz al lui Constantin Noica. Directorul României literare nu s-a implicat în polemicile zgomotoase din publicistica literară, însă concluziile sale, seci şi tăioase, sînt în măsură să clarifice lucrurile, o dată pentru totdeauna. “Noica respinge gîndirea secolului XIX, ca scientistă, pozitivistă şi raţionalistă. Aici se face şi legătura cu naţionalismul lui, care ar reprezenta, în zilele noastre, «o întoarcere la mister», din combaterea căruia veacul XIX şi-ar fi făcut «un punct de onoare». (...) Viaţa spiritului contează mai mult decît intelectul. În felul paradoxal al lui Nae Ionescu şi M. Eliade, Noica socoteşte inteligenţa «nesuferită», iar pe oamenii inteligenţi «plicticoşi»” (p. 902). Pentru a pricepe o asemenea bizară derivă, ne este de folos să urcăm îndărăt, pe calea timpului, spre a identifica germenii aberaţiei: “În 1940, cînd Lovinescu îşi deschidea seria studiilor maioresciene, mult mai tînărul Noica lua partea obscurantismului şi a bolboroselilor pseudo-ştiinţifice şi pseudo-filosofice ale lui Pârvan sau Nae Ionescu, elogiind în Hasdeu pe spiritistul intrat în comunicare cu fiica lui Iulia, şi preferîndu-i clasicului şi echilibratului Maiorescu pe romanticul şi exaltatul Bălcescu” (p. 902). Poziţia criticului-istoric literar e cît se poate de limpede, atunci cînd nu uită să sublinieze că “exagerarea e datorată alteori aplecării lui Noica spre explicaţii protocroniste, în fond naţionaliste: «Întru. Un termen care i-a lipsit lui Hegel». Ia te uită!” (p. 903). Ba nici Platon sau Aristotel probabil că nu l-au stăpînit...

          În situaţiile litigioase, culisele unei personalităţi vin să ne ofere importante detalii: “Unele documente recente din arhiva CNSAS îl arată gata de o colaborare nu doar de idei cu fosta Securitate. Gabriel Liiceanu a încercat, cu acest prilej, să-i apere memoria folosind un argument falacios: Noica n-ar fi făcut concesiile cu pricina (mai degrabă probe de laşitate măruntă) decît fiindcă a ţinut să-i fie publicate cărţile. Posibil, dar ce justificare e asta?” (pp. 904-905).

          Trebuie adăugat că examinarea complicităţii scriitorilor cu Securitatea constituie un capitol de actualitate, care încă nu şi-a găsit o decantare finală în conştiinţa publică. Poate că acestui fapt i se datorează şi atitudinea ezitantă a criticului. Ca preşedinte al U.S.R., el a încercat să minimalizeze şi să eludeze problema. Ca autor al Istoriei critice a literaturii române, a răsucit-o pe toate feţele şi a aplicat-o neunitar, contradictoriu. În cazul Noica, notele informative date la Securitate reprezintă doar un argument suplimentar pentru dezaprobarea, de către Manolescu, a naţionalismului şi a antiraţionalismului. În cazul Doinaş, notele informative date la Securitate sînt menţionate doar pe fugă de istoricul literar, în trecere, ca un detaliu banal, ce n-ar umbri importanţa artistului (“Astăzi, cînd ştim din dosarul de la CNSAS al poetului că în 1984 el a încetat a-şi mai respecta angajamentul semnat cu exact douăzeci de ani mai devreme, volumul Vînătoarea cu şoim ne apare într-o perspectivă diferită”, p. 923). În cazul Caraion, în schimb, acest aspect se transformă într-o ghiulea devastatoare, azvîrlită să-l discrediteze în eternitate pe nenorocitul fost puşcăriaş politic: “Tipărirea unora dintre notele informative n-a mai lăsat însă nici o speranţă celor care au încercat să apere imaginea scriitorului: nimic, în acest nou gen, deloc literar, dar atît de abundent şi de variat, nu întrece în mîrşăvie notele informative ale lui Artur – numele de cod al informatorului. (...) În astfel de cazuri, întrebarea care se pune este dacă valoarea operei răscumpără comportamentul omului. În cazul lui Caraion, răspunsul nu e sigur” (p. 924).

          Una şi aceeaşi nelegiuire – colaborarea ocultă cu poliţia politică a regimului comunist – e destinată, o dată, să decredibilizeze ideile extremiste ale unui autor, altă dată e consemnată cu detaşare, iar altă dată vine ca o potenţare la o tentativă de “lichidare”. Nicolae Manolescu ar trebui să aibă, în această privinţă, ceva mai multă consecvenţă.

          Din păcate, Istoria critică a literaturii române nu e lipsită de pasaje veninoase, ranchiunoase, unde autorul plăteşte poliţe acumulate de-a lungul deceniilor. Una din paginile cele mai frapant falsificatoare îl vizează pe Paul Goma. Diferendul dintre cele două personalităţi era bine cunoscut. Se ştiau reproşurile usturătoare, formulate de fostul disident, care ne aminteşte mereu că, în timpul mişcării sale anticomuniste de protest, din 1977, criticul literar nu numai că nu l-a sprijinit, ci, prezent fiind în forurile de conducere ale breslei, a votat chiar excluderea lui Goma din Uniunea Scriitorilor. Un litigiu deschis îl constituie şi aspectul scandalos că, în aceşti douăzeci de ani de postcomunism, nici unul dintre preşedinţii U.S.R. (nici Mircea Dinescu, nici Laurenţiu Ulici, nici Eugen Uricaru, nici Nicolae Manolescu) n-a făcut elementarul gest de demnitate de a-i prezenta scuze publice scriitorului ultragiat, pentru nedreptăţile suferite, şi de a-l reprimi între membrii de drept ai instituţiei. Fireşte că aceste realităţi frustrante nu scuză paginile de pamflet vulgar şi grobian, pe care fostul disident s-a simţit dator să le publice, vizînd inclusiv aspecte din viaţa personală ori sentimentală a actualului demnitar. Cu atît mai mare era curiozitatea publicului, legată de concluzia diferendului, cu cît N. Manolescu a refuzat, de-a lungul anilor, să dea explicaţii frontale la acuzele care i se aduceau, ori să soluţioneze disputa. El a optat mereu în favoarea unor manevre de învăluire, prin descurajarea comentariilor pozitive despre Goma, marginalizarea susţinătorilor acestuia etc.

          Acum problema se află sub ochii noştri. Tratarea sa tendenţioasă, în Istoria critică..., e frapantă, atît prin ponderea meschină acordată romancierului (două coloane prizărite), prin plasarea lui falsificatoare (spre finalul cărţii, în categoria “şi alţii”), cît şi prin amputarea extensiei creaţiei sale literare (care nici vorbă să se reducă doar la filonul memorialist). Afirmaţiile specioase colcăie pe centimetru pătrat, încă din prima frază: “O dată cu publicarea în Germania, în 1971, a romanului Ostinato, refuzat de cenzura din România, ia naştere «cazul Goma»”  (p. 1438). Dar cazul Goma a luat naştere, probabil, cîteva decenii mai devreme, atunci cînd tînărul basarabean a fost obligat să se refugieze, din faţa trupelor sovietice, în România; atunci cînd, la vîrsta adolescenţei, şi-a văzut părinţii arestaţi pe nedrept, rămînînd cu totul singur; atunci cînd, student fiind, a fost arestat şi el, pentru vina de-a fi scris pagini neagreate de regimul comunist, şi a îndurat cîţiva ani de detenţie şi domiciliu obligatoriu, nemaiputînd să-şi finalizeze studiile universitare. Eliminarea “motivaţiilor” rebeliunii lui Goma reflectă o tratare parţializată a întregii cazuistici. Nicolae Manolescu, purtat de avîntul vindicativ, nu se dă în lături de la cele mai surprinzătoare contradicţii. Pe de o parte, aflăm de la el că P. Goma este “cel mai important disident român din regimul comunist” (p. 1439). Pe de altă parte, însă, în aceeaşi pagină ni se spune că “de la un punct încolo este evident că Goma, arestat şi apoi silit să se expatrieze, îşi confecţionează o biografie de rezistent şi martir al comunismului”. Ciudate aprecieri: de ce-ar mai fi trebuit cel mai important disident român să-şi atribuie merite – false? – de martir al comunismului, într-un domeniu care-i era oricum recunoscut?!

          O campanie insistentă, în care Securitatea încerca să-l discrediteze pe Goma, afirma că autorul ar fi lipsit de talent literar şi, de aceea, ar căuta supape compensatorii, prin activismul civic. Detaliile intoxicării, îndelungat promovate, au ieşit la iveală în revistele culturale, o dată cu fragmente din dosarele Securităţii. În perioada ceauşistă, manevra otrăvitoare era facilitată şi de interzicerea cărţilor lui Goma în România. Dar, astăzi, asemenea situaţii sînt depăşite. Paul Goma a publicat vreo 40 de titluri în limba sa maternă, în ţara sa. Realitatea faptelor poate fi uşor verificată de cititori. Opiniile critice de tipul “toate personajele vorbesc la fel: ele pier aşa-zicînd pe limba autorului însuşi. Manierismul este insuportabil. Narator şi personaje delirează pe sute de pagini (...) precaritatea talentului...”  etc. (p. 1439) apar azi complet desuete şi neadevărate. Din două, una: fie Goma este manierist (iar atunci dovedeşte un cult exagerat al formei, avînd un... talent supraabundent), fie este delirant (iar atunci pierde orice control asupra formei şi conţinutului manifestărilor sale). Din această contradicţie Manolescu nu poate ieşi.

          Un alt reproş vizează faptul că “memorialistica propriu-zisă a lui Goma este impură, viciată de veleităţi literare. Ea evocă atît evenimente, experienţe trăite de autor, cît şi evenimente relatate de alţii, nediscriminînd însă niciodată limpede între mărturia personală şi prelucrarea unor informaţii care au circulat oral sau în cărţi (cum ar fi acelea ale lui D. Bacu şi Virgul Ierunca despre Piteşti), mai mult, mixînd perspectiva cea mai net subiectivă şi răceala documentului” (p. 1438). Trimiterea se face, în mod transparent, la volumul lui Paul Goma, Patimile după Piteşti. Critica este însă complet neavenită, întrucît avem de-a face aici tocmai cu un roman, asumat ca atare de autor, şi nicidecum cu o carte memorialistică. Iar cît priveşte lucrarea lui Virgil Ierunca dedicată fenomenului Piteşti, ea a apărut mai întîi sub formă de postfaţă la ediţia franceză a romanului scris de Paul Goma! A “certa” un autor că ar fi “ciupit” idei din postfaţa propriei sale cărţi denotă o rară stupiditate!

          Atunci cînd Nicolae Manolescu regăseşte anevoios poteca obiecţiilor întemeiate – “ultimii simpatizanţi, Goma i-a pierdut scoborîndu-se la cel mai penibil antisemitism în eseul intitulat Săptămîna roşie (2002)” –, directorul României literare izbuteşte cu greu să mai lase impresia că e imparţial.

          La fel de neîntemeiată este şi aprehensiunea sa faţă de personalitatea lui Norman Manea. Ironia ieftină – legată de faptul că prozatorul exilat ar exagera persecuţiile la care a fost supus în viaţa literară românească, din cauza originii sale evreieşti – este cu totul deplasată. Nicolae Manolescu recurge din nou la prezentarea parţializată a realităţilor. După cum se ştie, Norman Manea s-a aflat în epicentrul scandalurilor naţionaliste, nu doar înainte de 1989, cînd s-a străduit să critice pîcla ceauşistă, ci şi ulterior. Luînd cuvîntul, după căderea dictaturii, Manea s-a referit, pe un ton ponderat, civilizat şi sprijinindu-se pe numeroase citate, la furibunda tinereţe fascistă a lui Mircea Eliade (vezi eseul Felix culpa). Spre surprinderea cîtorva observatori ai culturii române, Norman Manea a fost ţintuit din nou la stîlpul infamiei, pentru acest gest, nu doar de către cercurile naţionalist-şovine ale României Mari, ci mai ales de unii intelectuali cu adîncă reputaţie democratică, europenistă. Printre ei s-a evidenţiat, cu o dezagreabilă virulenţă, însăşi Monica Lovinescu.

De la începutul anilor ‘90, perspectiva s-a mai limpezit. Istoricul-critic literar îşi poate însuşi azi, cu zîmbetul pe buze, rezultatul luptelor de atunci, purtate în favoarea cunoaşterii corecte a realităţilor. Dar persiflarea ştrengărească a antemergătorului său, care fusese atacat pe cele mai diverse fronturi, în ciuda dreptăţii evidente de care beneficia, rămîne reprobabilă.

Pot fi supărătoare situaţiile în care criticul, deşi îndeobşte mînat de raţionalism, coboară garda şi rămîne descoperit în faţa ipotezelor şubrede. Astfel se întîmplă în cazul supoziţiilor lansate recent de Marta Petreu, în presa literară, la adresa lui Mihail Sebastian. Jurnalul (inter)belic al scriitorului evreu crease, la apariţia sa amînată cu o jumătate de secol, emoţie considerabilă. Impresionase consecvenţa în judecata luminoasă, tolerantă, a victimei plasate, printr-un accident al sorţii, în mijlocul vîrtejului totalitar. Surprinsese, mai ales, vocea lucidă a martorului ce consemna deriva naţionalistă, legionară, a unora dintre bunii săi prieteni, nume de frunte ale literaturii române. Marta Petreu procedează însă acum la examinarea cîtorva ani de publicistică ai lui M. Sebastian, ce au precedat etapa consemnată de Jurnal, şi ajunge invariabil la aceleaşi concluzii: gazetarul ar fi fost un slujnic umil, un adjunct al scopurilor machiavelice care-l propulsau pe mentorului său, Nae Ionescu (acesta, cu adevărat un gînditor antidemocrat, dispreţuitor al ideilor pluraliste şi al parlamentarismului occidental). Cele două imagini – a gazetarului totalitar Sebastian şi a diaristului democrat Sebastian – se situează totuşi la antipozi. Cei doi-trei ani care despart biografic portretele contrastante nu sînt în măsură să justifice, sub nici o formă, asemenea transfigurare.

Interpretarea neverosimilă, promovată cu neplăcută insistenţă de Marta Petreu, avea toate şansele să fie primită cu neîncredere, cum s-a şi întîmplat. Mai ales că investigatoarea, aşternînd în paginile presei literare un bogat eşantion de citate discreditante la adresa lui Mihail Sebastian, a “uitat” să indice limpede originea acelor pasaje. A lăsat elementara obligaţie de transparenţă ştiinţifică pe seama unei viitoare publicări, în volum. Astfel procedînd, a blocat deocamdată verificarea temeiniciei afirmaţiilor sale. Ne-a împiedicat să constatăm în ce măsură citatele îi aparţin cu adevărat autorului incriminat, în ce măsură articolele publicate de Mihail Sebastian la Cuvîntul au fost corect prezentate cititorilor de azi, în ce măsură ideile sale au fost integral consemnate, poziţiile sale intelectuale au fost fidel redate. Pînă cînd proba ştiinţifică va fi aşadar produsă, este vorba, fireşte, de simple ipoteze, aruncate în caruselul dezbaterilor literare.

Cu toate acestea, Nicolae Manolescu preia foarte convins şi girează fără şovăială, în lucrarea sa de sinteză, presupunerile neconcludente: “Recitind articolele lui Sebastian, nu se poate să nu-i dai dreptate autoarei studiului: ele sînt fără excepţie antiliberale, antidemocratice şi antieuropene, pariind, ca şi ale lui Eliade, pe iminenţa «revoluţiei spirituale», singura în stare să scoată ţara din marasmul politic” (p. 871). Dar tocmai asta ne îndoim că Manolescu ar fi făcut, că ar fi recitit toate articolele lui Sebastian, întrucît studiul Martei Petreu, pe care cu atîta entuziasm îl acreditează, îi obturează însăşi transparenţa surselor. Cît despre convingerea cu care împrumută pînă şi bizareria terminologică a cercetătoarei clujene – “Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat” (p. 871) –, nu putem remarca decît noile culmi oximoronice spre care e îmbrîncită limba română. În ceea ce ne priveşte, am prefera o îngheţată fierbinte, servită la temperatura camerei.

O adevărată poveste lacrimogenă, de telenovelă, concentrează printre rînduri comentariul dedicat lui Alex. Ştefănescu. Rubicondul gazetar literar şi-a datorat în bună măsură cariera tocmai lui Nicolae Manolescu, cel care l-a “descoperit” pe băncile facultăţii, l-a recomandat prin diverse redacţii, sfîrşind prin a-l recupera, după 1989, din mocirla Scînteii tineretului, pentru a-l înşuruba la România literară. Gratitudinea fără limite şi fără rezerve nu s-a lăsat aşteptată. Alex. Ştefănescu a purtat de-a lungul anilor, cu zeflemeaua şi lipsa de scrupule caracteristice, multe din luptele în care mentorul său a ezitat să se înscrie personal. Din atîta fidelitate, n-a şovăit nici să-i preia ierarhia de valori şi judecăţi literare, s-o transplanteze în Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000 şi s-o publice cîţiva ani chiar înaintea Maestrului! Aşa ceva era impardonabil. Nicolae Manolescu ştie să pedepsească nu doar ostilitatea perseverentă, ci şi obedienţa consecventă: “Defectele criticii lui Alex. Ştefănescu sînt în bună măsură reversul calităţilor ei: simplitatea devenită simplism, un examen al textului prea sumar, o tranşanţă care spulberă umbrele şi acea marjă de inexplicabil care separă arta de artizanat. O nesiguranţă a gustului începe să se facă simţită atunci cînd criticul nu mai are în faţă scriitori canonici, ci tineri debutanţi. Rari sînt aceia care i-au confirmat entuziasmele. Cu scriitorii consacraţi, Alex. Ştefănescu este uneori complezent sau flateur. Cu tinerii, excesiv de generos. Publicistica avîndu-şi obligaţiile ei, criticul nu reuşeşte a disimula în unele cazuri oportunismul aflat la originea unor intervenţii” (p. 1299). Cu asemenea evaluări la activ, nu e de mirare că Alex. Ştefănescu, fiind chestionat de presă ce părere are despre Istoria critică a literaturii române, recent apărută, a răspuns că încă n-a citit-o. Probabil îi va lua mult timp s-o citească...

Pe linia metodei sale de-a aşeza în prim-plan opera literară, neglijînd sau chiar ignorînd istoria în cadrul căreia aceasta se produce, stîrnesc nedumerire judecăţile cronologice practicate de N. Manolescu. Pentru el nu constituie un punct de reper – cum ar fi normal – anul 1989, care a provocat nu doar o schimbare de regim, ci şi o radicală mutaţie în cîmpul literaturii, în ce priveşte mizele estetice, autorii dislocaţi, scriitorii (re)descoperiţi, mijloacele de expresie, strategiile artistice, scopurile urmărite, ritmul brusc dinamizat etc. Nu aceste substanţiale transformări par să-l frămînte pe istoricul literar şi nici eventuala concurenţă a optzeciştilor (tot de el descoperiţi şi promovaţi odinioară). Marea confruntare se anunţă, la orizont, în iminenta “agresiune” a douămiiştilor. Aceştia vin cu periculoasa ideologie a “prezenteismului”, care devoră vestigiile acoperite de nobila patină a glorioşilor înaintaşi şi impun radicalizarea instrumentelor de exprimare: computerul, internetul, noile tehnologii de comunicare. Ei scapă tutelei pontificale a criticului îndrumător cultural şi, prin multiplicarea frenetică a centrilor de autorizare şi consacrare, aruncă modelul piramidal în desuetudine. E semnificativ că, ajuns în ipostaza de-a exemplifica printre tinerii scriitori, N. Manolescu îşi aminteşte cîteva nume colaterale (Sălcudeanu, Chevereşan), în schimb le neglijează pe cele deja confirmate (Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache). Generaţia 2000 practic abia dacă există, dar criticul şaizecist se frămîntă deja că o va scăpa de sub control! Lupta lui Nicolae Manolescu nu se mai duce, în finalul Istoriei critice..., împotriva unor autori sau a unor tendinţe, ci împotriva Timpului. Acel timp ce produce o nouă sensibilitate şi o nouă configuraţie a cîmpului literar, ce retează magistratura unică şi deschide calea spre mai multă democraţie şi toleranţă, inclusiv în sfera esteticii.

Să mai spunem că măreţul edificiu al Istoriei critice a literaturii române e subminat, din păcate, de zecile de şoricei care rod la temelii. Gafe dintre cele mai neaşteptate sau mai ilare, în redactare şi transcriere, îl îndeamnă pe cititor să parcurgă volumul asemeni unei curse cu obstacole, legîndu-şi centura de siguranţă. Antonia Pătraş este, de fapt, Antonio Patraş. Alexandru Tomiţă se numeşte, în realitate, Alexandra Tomiţă. I. Negoiţescu şi-a publicat proiectul de istorie literară nu “în Tribuna clujeană spre finele deceniului 7” (p. 920), ci în Familia orădeană. Volumul de scrisori al lui Paul Goma e intitulat Singur împotriva lor, şi nu Singur împotriva tuturor (p. 1439).  Nina Cassian a scris Memoria ca zestre, dar nu Memoria cu zestre (p. 942). Augustin Buzura probabil că s-a născut la 22 septembrie 1938, dar cu siguranţă n-a murit atunci (p. 1142). Aflăm cu surprindere că “ardeleanul Zaciu e totuşi cîteodată mai muntean decît mulţi dintre criticii din nordul ţării şi lucrul acesta se vede bine în cele cinci volume ale Jurnalului” (p. 1228), cu toate că din cartea cu pricina s-au publicat doar patru volume. Ni se spune că Andrei Cornea e traducător din “Aristotel şi Platin” (p. 1400), ceea ce înseamnă trei autori dintr-un foc, putînd fi vorba şi de Aristotel, şi de Platon, şi de Plotin. Alexandru George nu a publicat Întîmplări în gînd şi spaţiu (p. 1261), ci, fireşte, Simple întîmplări în gînd şi spaţii. Nu înţelegem ce anume ar putea căuta alături, pe lista “traducătorilor care şi-au legat numele de un singur autor: (...) George Buznea şi Eta Boeriu de Dante” (p. 1395). Buznea, ce-i drept, a răstălmăcit cu insistenţă Divina Comedie, din care a tipărit doar primele două cantice, Infernul şi Purgatoriul. În schimb Eta Boeriu, cea mai importantă traducătoare a literaturii italiene în limba română, pe lîngă transpunerea integrală a capodoperei danteşti, s-a bucurat de mai multe ediţii cu versiunea sa din Decameronul lui Boccaccio. Ca să nu mai vorbim de remarcabilele ei transpuneri din Petrarca, Leopardi, Michelangelo, Verga, Moravia, Pavese, Vittorini etc. Norman Manea nu a tipărit Anii de ucenicie ai lui Anghel Prostul (p. 1489), ci Anii de ucenicie ai lui August Prostul. Paul Goma nu a publicat Scrisori (1972-1998) (p. 1489), ci diverse articole şi eseuri, cu titlul Scrìsuri (1972-1998). Ion D. Sîrbu n-a “construit” romanul Catedrala şi Lupul (p. 1432), ci, invers, Lupul şi Catedrala. N. Steinhardt se ştie că a redactat o primă variantă din Jurnalul fericirii, după care, fiindu-i aceasta confiscată de Securitate, autorul a mai scris-o şi pe a doua. Totuşi, la insistenţele unor oficialităţi, diaristul a reuşit să-şi recapete prima versiune. Iată însă că, din Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu, aflăm despre trei versiuni ale Jurnalului fericirii (p. 1418). Care o fi adevărul?

Partea cea mai consistentă a sintezei sale, aceea care tratează despre perioada postbelică şi se intitulează Contemporanii. 1947-2000, Nicolae Manolescu o plasează sub auspiciile unui motto din Alexandru Paleologu: “Posteritatea nu se înşală niciodată în omisiunile ei, dar nu consacră niciodată false valori” (p. 883). Din nefericire, cîteva pagini mai tîrziu, comentînd personalitatea lui Al. Paleologu, autorul propune din nou acelaşi citat, dar sub o altă formă: “Posteritatea nu se înşală decît în omisiunile ei, dar nu consacră niciodată false valori” (p. 908). Să sperăm că adevărul despre acţiunile posterităţii nu-l vom afla doar în... posteritate.

Numeroasele imprecizii de amănunt subminează, din păcate, pretenţiile de seriozitate ale acestei lucrări. Ce-i drept, ele pot fi remediate printr-o intervenţie punctuală. Aspectul iremediabil constă în viziunea schematică a autorului, închisă în tranşee prestabilite. Nicolae Manolescu fixează mai întîi cadrul teoretic al întregii problematici, după care elimină, pe spaţiul analizei, tot ceea ce depăşeşte rama gata trasată. Astfel a procedat în studiul Despre poezie, cînd a avut impresia că poate echivala conceptul discutat cu lirismul, lipsa de tranzitivitate şi intertextualitatea. Aşadar, a exilat la periferia propriei sale perspicacităţi orice text poetic tranzitiv, epic, fie şi deja clasicizat (Eminescu, Alecsandri, poezia românească a secolului al XIX-lea în general). De această dată, autorul suprapune conceptul de istorie critică a literaturii peste ideea de ficţiune. Prin urmare, analiza dedicată perioadei de după 1989 – etapă ilustrînd prin excelenţă o desprindere de ficţiune, o revenire în forţă a realităţii menţinute decenii sub obroc şi o profuziune a literaturii nonfictive (memorii, jurnale, scrisori, mărturii din detenţie şi deportare etc.) – rămîne adînc deficitară. Ea e impregnată de angoasa autorului că obişnuitele sale instrumente critice au intrat în criză: “Primii ani literari după 1989 sînt tulburi. Apele s-au aşezat greu. (...) Ficţiunile propriu-zise au reapărut cu oarecare întîrziere” (p. 1398-1399). Aceluiaşi schematism generalizat i se datorează şi atenţia exclusivistă acordată operei literare, sau neglijarea realităţilor social-politice, respectiv a sintaxei instituţionale din cadrul epocilor analizate.

Aducînd la suprafaţă pariul ambiţios al unei gigantice sinteze, Istoria critică a literaturii române vine oarecum împotriva unei epoci dinamice, marcate de imprevizibil şi fragmentarism. Erau, acestea, trăsături de căpetenie ale cronicarului literar de cursă lungă, virtuţi cu ajutorul cărora N. Manolescu îşi ocupase poziţia centrală în literatura contemporană. Dar însumările de analize încă nu dau o sinteză, aşa cum nici suprapunerile de cronici nu produc o istorie literară. Nicolae Manolescu ar fi făcut mai bine să rămînă la imaginea comentatorului diligent de literatură săptămînală, ale cărui efulguraţii de inteligenţă, ironie şi spontaneitate ne fascinau. Ambiţia de-a ne arăta la senectute chipul profesorului care, de la înălţimea catedrei, ne trasează tuturor cu beţigaşul încotro să ne îndreptăm privirea are într-însa ceva prezumţios şi indigest, ce acompaniază spre linia îndepărtată a orizontului un apus de soare.