Laszlo Alexandru

 

O PERSONALITATE COMPLEXĂ

            “Papini nu era un om oarecare; nici inteligenţa sa nu se găsea pe stradă, şi nici cultura sa cu adevărat gigantică nu se putea improviza la cafenea. Dar a vorbit astfel numai din setea de a se compromite. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fi compromis, permanent şi în toate straturile. Cînd simţea că publicul începe să-l iubească, scria imediat ceva contra gustului general. A publicat volume de povestiri fantastice ca să-şi compromită gloria de tînăr şi genial gînditor italian. A publicat versuri – deşi ştia că publicul îl adora ca polemist. A scris lucruri extrem de serioase, şi le-a scris tern, camuflat – pentru că lumea îi aprecia prea mult simplitatea şi causticitatea stilului. Cînd Italia era socialistă, Papini era naţionalist. Cînd Italia a devenit naţionalistă (furîndu-i fără ruşine şi ideile şi gesturile), Papini a devenit catolic à outrance. Cînd s-a făcut concordatul cu Vaticanul, şi toată lumea aştepta de la Papini o viaţă a Fecioarei Maria – el publică Gog. A fost totdeauna în frunte, lăsîndu-şi ţara în urmă.”[1]

          Cuvintele entuziaste ale lui Mircea Eliade la adresa cunoscutului scriitor italian sînt destinate să scoată în evidenţă tocmai latura imprevizibilă a unui mare spirit rebel. Cu inteligenţa tăioasă a contestatarului neîmblînzit, Giovanni Papini a abordat cele mai diverse forme de expresie literară, de la poezie la proza scurtă, de la meditaţiile autobiografice la romanul de introspecţie, de la eseurile filosofice disacratorii la biografiile pline de sevă ale unor personalităţi (Isus, Sfîntul Augustin, Dante ş.a.). Care ar fi, totuşi, punctele de rezonanţă ale acestui traseu zbuciumat, ce i-ar permite cititorului de azi să identifice traiectoria unui destin?

          Prima etapă, care l-a şi impus ca atare pe Giovanni Papini în istoria culturii italiene, ţine de tinereţea sa contestatară şi revoluţionară, de la începutul secolului XX. Născut la Florenţa, în 1881, dintr-o familie foarte modestă, adolescentul autodidact se lasă îmbibat de cele mai diverse influenţe ale vremii: intuiţionismul, activismul, misticismul, magia, iraţionalismul, filosofia lui Bergson şi a lui Kierkegaard, pragmatismul american, futurismul etc.[2] Este perioada succesivelor tentative publicistice, în revistele pe care le întemeiază ori la care colaborează: Leonardo (1903-1907), La Voce (1908-1915), L’Anima (1911-1913), Lacerba (1913-1915) etc.[3] Acum tipăreşte volumaşul Il crepuscolo dei filosofi (1906), în care le aruncă îndrăzneţ mănuşa unor gînditori consacraţi de talia lui Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer şi Nietzsche[4]. Mai cunoscut devine romanul Un uomo finito (1913), prospecţiune autobiografică a unui şir de explorări spirituale, care atrage atenţia şi admiraţia inclusiv a criterioniştilor bucureşteni, aflaţi în contextul unor similare exerciţii intelectuale de autoformare[5]. Etapa rebeliunii este încununată de apariţia volumului Stroncature (1916), ce reflectă impertinenţa lucidă a tînărului care îşi continuă exaltat campania de batjocorire a marilor opere ale literaturii (Faust de Goethe, Hamlet de Shakespeare, Decameronul de Boccaccio), ori supune unui tir încrucişat de zeflemeli scrierile lui Benedetto Croce.

          În mod cu totul imprevizibil, de pe această culme a datului cu tifla, Giovanni Papini se avîntă apoi pe calea fervorii religioase, prin convertirea creştină asumată public şi zgomotos. Noua perioadă biografică şi creativă e reflectată de bine cunoscuta Storia di Cristo (1921)[6], dar şi de monografiile dedicate Sfîntului Augustin şi lui Dante Alighieri.

          O altă cotitură, la fel de surprinzătoare, apare o dată cu ascensiunea politică a lui Mussolini. Două ziare create tocmai pentru a-l susţine pe Duce, Il Nuovo Paese şi Corriere Italiano, concentrează în pagina a treia adeziunile multor intelectuali prestigioşi ai vremii: Papini, Soffici, Ungaretti, Bontempelli, Cardarelli, Campanile, Ravegnani, Flora, Cecchi, Baldini etc. În aceste circumstanţe, autorul lui Gog devine un fel de scriitor oficial al regimului, se bucură de prietenia personală a lui Mussolini şi de diverse alte beneficii: devine profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna (1935), membru al Academiei (1937), director al Institutului de Studii asupra Renaşterii şi director al revistei La Rinascita (1937).

          Sfîrşitul războiului îi aduce lui Papini o perioadă extrem de dificilă, căci e înconjurat de dispreţul şi reprobarea generală, pentru opţiunile sale politice catastrofale. Continuă totuşi să publice cărţi de factură variată, beneficiind de sprijinul mediilor religioase. Creaţia sa prolifică, în numeroase direcţii de meditaţie, va ajunge să însumeze peste optzeci de volume tipărite. Ultimii ani sînt marcaţi de orbirea progresivă, însoţită de paralizie. Se stinge din viaţă la 8 iulie 1956.

          Obsesia faţă de personalitatea copleşitoare a lui Dante l-a însoţit pe Giovanni Papini, ca un nobil punct de reper, de-a lungul întregii sale creaţii. Încă din 1905 lansa, în cunoscutul său stil polemic, textul Per Dante e contro i dantisti, în care îşi mărturisea reticenţele în faţa criticii de tip universitar şi a exegezei marcate de inerentele prudenţe ale cercetării ştiinţifice (“Toţi dantiştii noştri celebri, Del Lungo, Scartazzini, Torraca, Casini, Parodi, Zingarelli, D’Ovidio fac istorie, erudiţie, bibliografie, hermeneutică, filologie, cazuistică, enigmistică, orice vreţi, dar cu siguranţă nu explorare dantescă”[7]). Aceste gesturi – precum şi opţiunea sa de reevaluare “pasional㔠a lui Dante, printr-o identificare tumultuoasă cu obiectul de studiu – erau destinate să-l plaseze, fireşte, în afara cercului de specialişti titraţi şi mai ales în afara semnificativei şcoli de filologie dantescă, activînd la Florenţa sub coordonarea prestigiosului Michele Barbi[8].

          În anii următori, Papini compileaz㠓o operă nu lipsită de greşeli”[9], o carte de legende şi zicători – în parte apocrife – legate de marele poet florentin: La leggenda di Dante, motti, facezie e tradizioni dei secoli XIV-XIX (tipărită în 1911). În aceeaşi direcţie desacralizantă şi polemic-indignată, autorul compune în 1921 o poezie satirică împotriva cultului formalist al dantismului oficializat: Preghiera a Dante nel sesto centenario della morte, inclusă apoi în culegerea poetică Pane e vino (1926)[10].

          După monografia Dante viu, din 1933, interesul lui Papini pe acest subiect rămîne constant. În volumul I, singurul încheiat, din Storia della Letteratura Italiana (1937), alături de alte portrete şi figuri ale începuturilor literare, autorul Divinei Comedii este pe larg prezentat, de această dată plasat şi în contextul celorlalte creaţii ale sale, aşa-zis minore[11]. Pînă spre finalul vieţii, cînd ziaristul cultural de la Corriere della Sera continuă să se preocupe, în ale sale Schegge, de anumite subiecte punctuale (simbolul pădurii întunecate, acela al lui Virgiliu sau al Beatricei etc.), în scrisul lui Papini figura lui Dante ocupă, indiscutabil, o poziţie centrală.

          Este evidentă, aşadar, valoarea de sinteză pe care cartea de faţă poate s-o dobîndească. Întreaga lucrare e structurată pe cinci capitole dar, lăsînd la o parte inevitabila introducere (Prolegomene) şi obligatoriile concluzii (Destinul), vedem că tot cu o structură clasică avem de-a face, prin cele două compartimente cunoscute, de tipul “Viaţa şi Opera”. În acest caz, biografia dantescă ocupă chiar partea cea mai întinsă a discuţiei, pe două secţiuni ample, căci pe autor îl interesează în primul rînd să ofere o imagine “din interior” a Marelui Florentin, un portret asumat în mod partizan. După cum au remarcat-o deja comentatorii, “omului Dante cu mizeriile şi scăderile lui, Papini îi consacră 300 de pagini pentru a rezerva abia 100 operei, cu toate că în fond aceasta mai poate interesa. Faptul este desigur semnificativ pentru Papini, care a vrut totdeauna să aibă mai mult de-a face cu oamenii, decît cu realizările lor; mai ales cînd sînt de grandoarea Divinei Comedii şi pot trezi invidie în cei mai umili adoratori”[12]. Trebuie puse în lumină multiplele mize pe care îşi propune să le atingă Giovanni Papini în investigaţia sa: aceea explicativă, de prezentare minuţioasă a specificului gîndirii danteşti, în faţa publicului larg; aceea speculativă, de identificare, în striaţiile biografice şi literare, a unor noi ipoteze, de multe ori cu totul surprinzătoare, despre tema cercetată; aceea sumativă, de edificare a unei sinteze originale, rezultată din juxtapunerea eseurilor autonome, ce aprofundează detalii punctuale, într-un discurs cu valoare globalizantă. Pe parcursul analizelor singulare, nu se pierde totuşi din vedere echilibrul de ansamblu, fapt ce rezultă şi din numărul rotund al capitolelor (cincizeci). Să mai adăugăm că, prin numeroasele versuri citate, excelent alese, cu scopul de a-şi ilustra demonstraţiile, Papini construieşte – poate involuntar – şi o antologie a celor mai semnificative pasaje aparţinînd lui Dante Alighieri.

          Autorul îşi propune, încă din premise, să contureze o imagine “umanizat㔠a poetului medieval, pe baza trăirilor lui cotidiene (eşecuri personale, iubiri neîmpărtăşite), în locul obişnuitei statui încruntate a artistului luptător: “Trebuie să facem pentru Dante, la urma urmelor, ceea ce-a făcut Socrate pentru filosofie: să-l coborîm din cer pe pămînt. Am înălţat, cu cele mai bune intenţii, o statuie mai înaltă decît în realitate: ar fi timpul să readucem la viaţă omul adevărat, omul viu. Nu pentru a-l diminua – căci ceea ce e în mod etern mare în el rezistă la orice tentativă a mărunţilor de noi –, ci pentru a-l înţelege mai bine. Un gigant cum e Dante nu are nevoie de tocuri false, catalige sau farduri”. Dacă ţinem seama că datele incontestabile despre biografia dantescă sînt totuşi rare, că ele sînt mereu concurate neloial de o avalanşă de picanterii, legende şi întîmplări apocrife, e uşor să ne închipuim nemulţumirea specialiştilor vremii, care se vedeau confruntaţi cu un “scandalagiu” decis să insiste pe “acest alt Dante, un Dante neistoric, [care] nu era o persoană bine crescută şi nu ezita să se poarte urît cu cel care nu-l respecta, să-l ocărască pe cel ce nu-i răspundea la întrebare, îl plictisea sau îl jignea. Era supărăcios, dar îşi permitea să-i şi batjocorească pe ceilalţi. Iar pînă aici sîntem pe un teren verosimil, dacă nu chiar sigur. Dar există lucruri şi mai rele: nu se dădea în lături să tragă cu urechea; uneori era cleptoman; nu se ruşina să-l concureze în sminteală pe bufonul Gonnella; să complimenteze fetele pe stradă; să frecventeze prostituatele; să se complacă în jocuri de cuvinte sau să fie hulpav la mîncărurile mai bune”. Imaginea umană, prea umană, a creatorului sublim al Lumii de Dincolo avea puţine şanse să convingă lumea amfiteatrelor.

          Însă Giovanni Papini nici nu se adresează, cu preponderenţă, unui cerc restrîns de cunoscători. El caută, de fapt, consensul şi simpatia publicului larg. În această direcţie, pariul său a fost cîştigător[13]. Iar pentru a-şi atinge scopul, se foloseşte uneori de recuzita demonstraţiei retorice, construind mari contraste, cu efecte artistice remarcabile – a se vedea, de pildă, memorabilul capitol În faţa Papei: “Amîndoi influenţi şi măreţi: Bonifaciu prin poziţia sa atotputernică, datorită aurului în care se lăfăie şi a ajutorului principilor (...). Dante nu dispune aparent de nici o putere, pentru că reprezintă un partid în pragul desfiinţării şi se află deja în mîinile Papei. Dar întreaga sa forţă se află, ascunsă, în sufletul şi în mintea sa, în puterea artei şi a cuvîntului. Lui îi aparţine, mai mult decît lui Bonifaciu, viitorul. / În toate erau opuşi, aceşti fraţi întru orgoliu: însă erau demni de-a sta faţă în faţă, de-a se măsura şi de-a se judeca. Doi coloşi: urmaşul lui Petru şi moştenitorul lui Virgiliu; cel care pregătea deja bula Unam Sanctam şi cel care va scrie Monarhia; cel care voia să le poruncească regilor şi împăraţilor şi cel care îi va judeca de sus, cu duritate, nu doar pe regi şi pe împăraţi, ci şi pe papi. Sînt amîndoi nişte utopici, dar cuprinşi de utopii contrare: utopii aflate la apus, dar care în sufletul lor, mai mult decît în oricare alt om, erau înflăcărate” etc.

          La rezultate spectaculoase ajunge Papini nu doar atunci cînd îşi asumă dorinţa de a sfida, ci ori de cîte ori înaintează cu paşi mari pe teritoriul astfel cucerit, după ce-a depăşit pragul convenienţelor sfioase. Capitolul Dante păcătos ne oferă un bun exemplu. Deja ideea de a-l pune într-o lumină nefavorabilă pe marele poet le-ar fi apărut scandaloasă unor spirite filistine. Însă eseistul îşi consolidează provocarea, folosind schele solide în construcţie. El trece în revistă cele şapte păcate capitale ale doctrinei creştine şi verifică adecvarea lor la situaţia concretă a lui Alighieri. Astfel, Papini constată o stranie incompatibilitate reciprocă a anumitor păcate, de unde surprinzătoarele concluzii despre natura umană în general: “pare aproape incredibil ca Dante să fi fost în stare, fie şi în foarte rare ocazii, de invidie. Era prea orgolios pentru a fi invidios. Să nu ne mirăm văzînd în opoziţie orgoliul şi invidia: omul cu adevărat orgolios e atît de sigur de propria valoare, încît nu se poate înjosi să-i invidieze pe cei care îi sînt, prin definiţie, inferiori. Iar acesta nu e singurul caz în care un păcat ne mîntuieşte de existenţa altuia (uneori mai grav). Desfrîul şi lăcomia exclud, de obicei, zgîrcenia; tot aşa cum, adesea, zgîrcenia este un obstacol în calea lăcomiei, a lenei şi a desfrîului. Iar orgoliul nu e doar adversarul invidiei ci, aproape totdeauna, o armă împotriva lenei. Omul trufaş rîvneşte la glorie şi însuşi Dante, în celebrele versuri, ne avertizează că nu dobîndeşti faimă dacă stai să zaci sub pătură. Tocmai pentru această reciprocă incompatibilitate a unor păcate, nu putem găsi vreun om, oricît de abject, care să se facă vinovat de toate cele şapte”. Acuitatea analizei e scînteietoare.

          Comentariul lui Giovanni Papini se dovedeşte de o mare mobilitate în progresia gîndirii. De la disecarea măruntă a detaliilor, el are puterea de-a se înălţa la judecata de ansamblu. E convingătoare imaginea globală, “de sus”, pe care o oferă despre poetul medieval lipsit de o apartenenţă politică precisă: după ce fusese, în anii de glorie florentină, un “guelf alb” şi după ce se tranformase într-un “ghibelin fugar”, “Dante depăşeşte ambele teorii, aţintindu-şi privirea spre binele acelei omeniri pe care atît o putere cît şi cealaltă trebuie, la urma urmelor, s-o slujeasc㔠(vezi cap. Cei doi sori). De altminteri, Papini îşi alternează fără zăbavă perspectivele de analiză, face aprofundate excursuri de istorie medievală, teologie, filosofie, expresie artistică (rima, figurile stilistice, terţinele, comparaţiile), ezoterism, simbolistică ascunsă, coerenţă internă a universului fictiv etc. etc. Sinteza lui rezultă din juxtapunerea mărgelelor diversificate, într-un colier construit prin însumare.

Iar scriitorul, pe cît de aspru în rezerve şi critici, devine debordant în entuziasme: “Poemul lui Dante rămîne pînă în ziua de azi, cel puţin prin caracterul universal al materiei sale, cea mai vastă operă concepută şi creată vreodată de geniul uman. Există opere care încearcă să reprezinte, prin aventuri legendare sau realiste, aproape toată viaţa oamenilor. Dar Orlando furios, Don Quijote, teatrul lui Shakespeare, Candide sau Comedia umană sînt opere pe deplin pămînteşti, care au ca fundal şi decor cîmpiile şi oraşele pămîntului, iar ca personaje nu altceva decît fiinţele vii. În Divina Comedie, însă, avem toată viaţa cunoscută şi, în plus, toată viaţa de pe lumea cealaltă: există oameni de toate condiţiile sociale, dar mai sînt, totodată, umbrele, demonii, îngerii, Treimea divină. Nici o carte omenească, pînă în prezent, n-a depăşit, prin imensitatea temei tratate, Divina Comedie: doar cele Două Testamente, datorate înaltei inspiraţii a lui Dumnezeu, o întrec şi o înving”; “Dante nu e doar un scriitor, un filosof, un moralist – ci un demiurg, aproape un rival al lui Dumnezeu. A înţeles să ofere o completare a Bibliei, să scrie o urmare a Apocalipsei”.

          Numeroase sînt pasajele de interpretări papiniene ce-l pot umple de admiraţie pe cititorul operei danteşti. Se remarcă, prin originalitatea abordării, eseul Beatrice n-a răspuns. De unde toţi comentatorii îşi focalizau atenţia asupra sentimentelor şi meditaţiilor lui Dante însuşi, Papini răstoarnă, surprinzător, perspectiva. El îşi asumă ipoteza deplinei coerenţe a universului fictiv şi creditează personajele cu autonomie de gîndire şi simţire, în virtutea unei intuiţii uluitoare prin simplitatea ei: “care au fost sentimentele Beatricei pentru Dante? L-a compătimit ori nu l-a înţeles?”. Această întrebare directă, obţinută prin inversarea raporturilor dintre subiect şi obiect, duce la concluzii dintre cele mai neaşteptate, construind o nouă înfăţişare a sărmanului tînăr, îndrăgostit nebuneşte de Beatrice, căci ea “îl lua în derîdere chiar ştiind în ce condiţie se află Dante. O femeie, dacă are măcar o brumă de afecţiune pentru un bărbat, nu acceptă să rîdă de el, să glumească pe seama lui, să-l ia peste picior, adică să-şi bată joc de acel bărbat, de faţă cu el şi împreună cu ceilalţi. Nu ar face-o nici dacă ar avea pentru el măcar un strop de milă. Poate, din timiditate, să tacă în faţa batjocurii altora, dar nu să ia parte la ea, aşa cum a făcut plină de cruzime Beatrice în acea zi. / Dar cum şi de ce ar fi trebuit să-l iubească ea pe Dante? Acel tînăr pipernicit, subţiat de studiu şi de sensibilitatea înnăscută, dintr-o familie nici ilustră, nici înstărită, încă nedevenit celebru prin operele sale, foarte îndrăzneţ cînd scria, dar ruşinos şi tăcut cînd era prezent, nu era în măsură să pună pe jar inima unei neveste prea tinere şi nu destul de cultivate pentru a pricepe divinitatea artei şi pentru a ghici viitoarea măreţie şi glorie a elogiatorului ei. Uneori va fi resimţit oarece mulţumire pentru sonetele şi baladele sale de adoraţie; şi adeseori, mă tem, va fi zîmbit în faţa naivităţii lui, va fi glumit cu prietenele-i nobile, pe la spatele bietului poet”. O dată mai mult, pornind de la datele concrete oferite de opera literară şi de viaţa reală, Papini conduce demonstraţia către o meditaţie generală asupra sentimentelor (iubirea sinceră exclude gesturile de deriziune), iar pe urmă o răsuceşte înapoi către situaţia de pornire, pentru a-şi extrage concluziile surprinzătoare (tînărul Dante a fost, din păcate, un mal aimé).

          În alte situaţii, îndrăznelile speculative îl conduc pe Giovanni Papini spre rezultate nesigure şi abracadabrante (vezi eseurile Poetul luptător, Cruzimea lui Dante ş.a.). A “deduce”, din mila artistică resimţită de protagonistul călător, în Purgatoriu, la vederea personajului Buonconte da Montefeltro, eventuala... ucidere a aceluiaşi Buonconte da Montefeltro de către poetul-soldat Dante, în viaţa reală, pe cîmpul de luptă, depăşeşte limitele unei explicaţii logice şi convingătoare. A “presupune”, din oroarea şi furia resimţite de protagonistul explorator, în Infern, la confruntarea cu unii dintre cei mai josnici păcătoşi, lipsa... simţului creştin milostiv ori a spiritului de justiţie ale poetului, constituie doar tentative papiniene de a lansa sfidări cu orice preţ[14].

          Tot neconvingător e şi capitolul cel mai extins al monografiei (Ogarul), care atacă un nivel profund al Divinei Comedii. După cum subliniază însuşi Papini, identitatea Ogarului – despre care se profeţeşte, în cîntul I al poemului, că va veni şi va izgoni din lume Lupoaica – e extrem de disputată în biblioteca dantologică, fiindu-i atribuită unui şir întreg de personalităţi istorice: “Henric al VII-lea, ducele Ludwig de Bavaria, Hanul Tătarilor, Can Grande della Scala, Uguccione della Faggiola, Guido Bonacolsi da Mantova, Wilhelm împăratul Germaniei, Cino da Pistoia, Castruccio Castracani, Papa Benedict al XI-lea, Garibaldi, Vittorio Emanuele al II-lea, un căpitan ghibelin nedeterminat, un împărat nedeterminat, un papă angelic nedeterminat, ba chiar Dante însuşi sau Cristos care va veni”. Dificultatea rezidă în faptul că Dante Alighieri, creînd imaginea Ogarului (dar şi pe aceea a Leopardului, a Leului sau a Lupoaicei), lucrează la mai multe posibile niveluri, deschizînd calea trimiterilor fie de natură istorică, fie de natură morală, fie de natură alegorică, fie de natură teologică ş.a.m.d. Efortul de decriptare al lui Papini, prin suprapunerea Ogarului peste identitatea Spiritului Sfînt, sărăceşte de fapt polisemia ascuns㠓sotto il velame”, prin restrîngerea opţiunilor de semnificaţie. Rămîne să ne impresioneze, pînă la urmă, exerciţiul de virtuozitate enciclopedică al comentatorului, atunci cînd esenţa speculaţiei sale totuşi nu ne convinge.

          De altfel, Giovanni Papini se păstrează într-un permanent dialog cu specialiştii care l-au precedat, fie aceştia mai reputaţi sau mai puţin acreditaţi. Nu lipsesc referinţele respectuoase, consensuale, la opinii exprimate de Michele Barbi, Isidoro Del Lungo, Ernesto Giacomo Parodi, Nicola Zingarelli ş.a., chiar dacă Papini îşi proclamă, cu adolescentine izbucniri, dezacordurile şi disensiunile de principiu faţă de “dantologi”. De fapt pagina sa critică e mereu dublată de bogate note şi explicaţii bibliografice de subsol, care-i conferă lucrării o dublă identitate, de explorare artistică şi de cercetare ştiinţifică. Definitorii sînt tonul alert, stilul captivant, polemica dezlănţuită, care proiectează cititorul în centrul situaţiei, îi creează o stare de tensiune, a cărei soluţionare e urmărită apoi cu sufletul la gură. Metoda predilectă a autorului constă în enunţarea ipotezei agresive, care este pe urmă verificată şi demonstrată migălos, prin numeroase citate din capodopera dantescă. Nu poate să nu impresioneze pe alocuri fervoarea comentariilor, care atestă în Giovanni Papini pe artistul ingenuu, ce scrie din plăcere şi împins de sincer entuziasm: “în acele momente, citind acele terţine, nu mai ştii ce să spui şi ce să faci: îţi vine să strigi de uimire sau să plîngi de admiraţie, să-l cuprinzi în braţe şi să-l săruţi, pe dragul nostru Dante, dacă ar fi aici prezent, reînviat măcar o clipă de iubirea ta invidioasă”. Tocmai această pendulare a textului papinian, între demonstraţia ştiinţifică cea mai strictă şi impulsul intuitiv, la limita imprudenţei supărătoare, ne plasează în postura incomodă a unei prelungite suspiciuni.

          Asemenea trăsături distinctive, precum şi funciara inapetenţă a lui Giovanni Papini pentru vreun sistem, înnăscutul său sentiment de libertate şi independenţă, au stimulat probabil scepticismul specialiştilor. Aldo Vallone îi pune în evidenţă atît calităţile, cît şi defectele de procedură: “a neglija cu totul istoria şi opera istoricilor şi a filosofilor şi a deduce elemente de biografie reală (în acest domeniu a fost deja străbătută o cale lungă) sau intelectuală e un exerciţiu, semnificativ poate, prin abilitatea şi străduinţa care se dezvăluie în legăturile stabilite, sau chiar prin salturile de la un subiect la altul; dar e cu siguranţă, ca atare, un proiect inegal în rezultate şi riscant”[15]. (Ar merita poate să nuanţăm asprimea criticii, reamintind că G. Papini nu neglijează opera istoricilor şi a filosofilor, ci, în numeroase rînduri, o combate polemic, ceea ce configurează uşor diferit realitatea faptelor...) Iar cînd nu apar “pişcăturile” imprecise, se recurge la ignorarea tendenţioasă: “despre Dante viu, după cum am spus, critica «oficială» a dantiştilor, în mare parte situaţi cu toţii acolo, la Florenţa, nu se ocupă cîtuşi de puţin”[16]. O excepţie o reprezintă L. Pietrobono care, în recenzia sa consistentă[17], subliniază calităţile artistice ale cărţii, precum şi amănunte pozitive din perimetrul unor capitole (Pretinsa obscuritate, Mai cu seamă poet, Forţa expresiei şi altele). În schimb, se disociază fără dubii de alte aspecte: “Păcat că nu totdeauna [Papini] este egal cu sine însuşi. Ne-ar fi putut dărui o carte minunată despre Dante: aşa ne-a oferit una în care, printre foarte numeroase intuiţii fericite, există şi multe lucruri care ne displac sau, mai bine zis, întîlnim ipoteze de cercetare pentru care i-am fi fost recunoscători dacă nu le-ar fi lansat, afirmaţii neîntemeiate, presupuneri care nu conving, precum aceea care vede în Ogar perioada Spiritului Sfînt profetizată de Gioacchino da Fiore, sau cealaltă, preluată de la Zingarelli, că Dante i-ar fi dat «lovitura de sabie în gît» lui Buonconte da Montefeltro”[18].

          Mai senină a fost receptarea volumului lui Papini în România interbelică. (De altfel polemistul italian a avut chiar o sumă de corespondenţi români, ale căror mesaje s-au păstrat în arhiva sa de la Fiesole[19].) Mircea Eliade subliniază c㠓jumătate din carte este literatur㠖 o foarte bună literatur㠖 în jurul oamenilor pe cari Dante i-a cunoscut, i-a iubit sau i-a urît, în jurul pasiunilor lui Dante. Dar în aceste pagini nu se întîlneşte încă geniul. Nu este un Dante viu şi nou, aşa cum ne-a asigurat Papini că vom găsi în cartea sa. Este un Dante animat fragmentar, disociat şi reconstituit, un Dante în care Papini descoperă rînd pe rînd pasiuni şi înălţimi – dar a cărui prezenţă nu o simţim”[20]. În ciuda unor asemenea rezerve de ansamblu, “stilul e minunat, organic, cursiv, echilibrat; limba se simplifică iarăşi; portretele secundare, ca şi în Storia di Cristo, sînt pe acelaşi plan cu eroul principal”[21].

          O analiză mai adecvată vine din partea unui reputat specialist şi prieten de nădejde, italienistul Alexandru Marcu: “Din viaţa ilustrului său concetăţean, Papini ştie că se cunosc prea puţine amănunte sigure; din viaţa exterioară. Şi atunci, se va resemna să înfăţişeze un tablou moral, spiritual, al existenţei lăuntrice, reconstituit cu ajutorul operei lui Dante, dar, să nu omitem, şi cu ajutorul dantofililor ori dantiştilor, ori pedanţilor istorici literari, cei atît de ocărîţi (...). Cartea aceasta are meritul de-a dovedi curajul inovării, într-o materie sacrosanctă şi intangibilă, cum este critica dantescă oficială. O carte de atitudine, ca toate ale lui Papini, la care se adaugă, invariabil, savoarea autobiografică atît de căutată astăzi”[22].

          Acelaşi Alexandru Marcu ne lasă şi o mărturie extrem de preţioasă, unică în felul ei, legată nu de varianta tipărită a monografiei Dante viu, ci în ce priveşte laboratorul de creaţie al operei. Reluarea integrală a pasajului, după trei sferturi de secol, ne transmite azi poate o undă de emoţie despre intensitatea unei prietenii, consolidate în jurul aceleiaşi pasiuni pentru Dante Alighieri, dintre doi intelectuali pe care, după o nouă cotitură neprevăzută a istoriei, îi aştepta în egală măsură discreditul public şi moartea. “Mai firesc este să precizăm, cu mărturisiri ce l-ar putea surprinde pe însuşi Papini, geneza cărţii. Despre care autorul mi-a vorbit mult, o oră, acum doisprezece ani, la Florenţa, în diligenţa cu cai, care ne-a dus din Piazza Vittorio către Grajdurile Regale ale Palatului Pitti, dincolo de Porta Romana, unde se deschidea cea dintîi expoziţie internaţională a cărţii. În diligenţă, ori cercetînd volumele aduse de fiecare cultură la acea întrecere, Papini mi-a vorbit de o carte despre Dante, pe care nu mi-a povestit-o prea străină de ceea ce este azi. La rîndu-mi, mi-am spus gîndul despre o serie de probleme ce mă interesau atunci pentru obligaţii universitare, dar care s-ar putea aşterne încă, într-o carte românească despre acela a cărui glorie încordează mintea lumii civilizate. Papini, trimeţîndu-mi cartea lui din urmă, n-a uitat mustrarea de-a fi zăbovit prea mult înfăptuirea gîndului împărtăşit în diligenţa care ne-a dus dincolo de Porta Romana. În ce ne priveşte, mîngîierea cu care am întîmpinat mustrarea stă în cele două volume, Infernul şi Purgatoriul, traduse cu bine pînă în prezent. Paradisul se va înfiripa şi el în grai românesc. Iar cînd această pregătire, cum poate fi interpretată hotărîrea de a-l traduce pe Dante, va fi făcută, vom ţine poate făgăduiala mărturisită lui Giovanni Papini, într-o zi de primăvară, în Florenţa lui, în Florenţa lui Dante Alighieri”[23].

          Cu neprevăzuta întîrziere dată de scurgerea unor decenii, a unui război mondial şi a două dictaturi continentale îngrozitoare, iată azi transpusă, pe limba lui Alexandru Marcu, monografia dantescă promisă de Giovanni Papini. Sperăm ca tînărul cititor al secolului XXI s-o examineze cu privirea senină ce învăluie un act de curaj şi de iubire.

          (Prefaţa volumului Dante viu, de Giovanni Papini, la Ed. Pergamon, Bistriţa)