Laszlo Alexandru

 

O CARTE PARTIZANĂ

            Se cuvine salutată ampla cercetare publicată de Dan Damaschin despre Cercul literar de la Sibiu/Cluj. Deschidere spre europeism [sic! – L.A.] şi universalitate. Cartea reflectă îndelunga preocupare şi chiar pasiune a autorului pe această temă. Calitatea sa de gardian devotat al depozitului de manuscrise I. Negoiţescu s-a confirmat deja în remarcabile ediţii succesive, pe care le-a adus la lumină: În cunoştinţă de cauză (Ed. Dacia, 1990), Scriitori contemporani (Ed. Dacia, 1994), Ora oglinzilor (Ed. Dacia, 1997) etc. Acum, activitatea sa de publicare a ineditelor Negoiţescu s-a extins, prin îndeletnicirea sa de custode al Centrului de studii asupra Cercului literar, prin administrarea Arhivei Jacquier, precum şi a altor manuscrise şi volume ale cerchiştilor. Toate aceste interese se regăsesc şi în cutele ultimei sale publicaţii, reprezentînd la origine chiar teza lui de doctorat.

          Cartea lui Dan Damaschin vine în prelungirea altor studii şi monografii dedicate subiectului, de n-ar fi să le amintim aici decît pe cele semnate de Petru Poantă, Ov. S. Crohmălniceanu şi Klaus Heitmann ş.a. Era normal ca, în anii noştri, problema să atragă atenţia specialiştilor, prin contextul prielnic în care e examinată. Recenta adeziune românească la structurile continentale democratice – ca răsplată a deceniilor de speranţe ale intelectualilor reformişti – a adus în siajul său un evantai de iniţiative: înfiinţarea facultăţilor de studii europene, privilegierea direcţiilor de meditaţie asupra trecutului nostru cultural european etc. Cercetarea lui D. Damaschin vine aşadar pe coama valului, fiind propulsată de o fericită oportunitate.

          Lucrarea se configurează pe trei mari părţi. În prima jumătate, se trasează liniile de forţă ideologică ale Cercului literar de la Sibiu, folosindu-se cu discernămînt precedentele cuceriri ale exegezei. Autorul parcurge o luxuriantă descriere factologică, dovedind la tot pasul o bună cunoaştere evenimenţială. Aspectele publice, deja ştiute, sînt consolidate prin citarea multor materiale inedite, provenite din arhiva sa personală. I-am reproşa, în acestă ordine a lucrurilor, ritmul cam lent al progresiei ideatice, insistenţa obositoare pe detalii, discursul descriptiv, care nu atacă punctele nodale, tensionale. Dar mai ales anumiţi pigmenţi panegirici: “În mai mare măsură decît oricare dintre generaţiile şi mişcările literare care au precedat-o, gruparea cerchistă a tins spre configurarea şi cristalizarea unei ideologii literar-estetice proprii” (p. 265); cerchismul ar fi reprezentat un “fenomen fără precedent în cultura română (fiind comparabil cu experienţe similare din plan universal, precum cea a grupului romantic de la Jena)” (p. 267). Prin asemenea notaţii, precum şi prin atitudinea sa de ansamblu, comentatorul se plasează prea aproape de argumentul investigaţiei sale pentru a-şi mai păstra obiectivitatea. Asemeni chirurgului de performanţă care, de-a lungul activităţii de mare precizie, nu-i operează pe membrii propriei sale familii, tocmai pentru a nu fi copleşit de sentimente, probabil că nici cercetătorul literar n-ar trebui să atace subiecte de care e prea legat afectiv.

          În partea a doua a cărţii sînt trasate datele de ansamblu ale euphorionismului. Revendicîndu-se de la (in)consistenţa personajului goethean şi încercînd să acopere substanţa unei publicaţii culturale neobişnuite, euphorionismul ar constitui, în ochii lui D. Damaschin, o doctrină coerentă, foarte importantă. Din păcate, ea nu s-a văzut totuşi concretizată decît în mesaje private, schimbate prin culise de cîţiva intelectuali. O spune sec însuşi Ştefan Aug. Doinaş, atunci cînd subliniază că “era perioada în care visul nostru euphorionist avea să rămînă doar o fata morgana, delirînd în corespondenţa dintre Radu Stanca şi I. Negoiţescu” (p. 319). Iată însă că monografistul nostru, cu o seriozitate înverşunată, se străduieşte post factum să edifice un zgîrie-nori în eprubetă.

          Pesemne că abordarea hiperbolică era inevitabilă, pentru a umple de consistenţă şi ramificaţii un ghem de tensiuni în stare latentă. Ne vine totuşi greu să acceptăm, împreună cu Dan Damaschin, că în activitatea Cercului literar de la Sibiu, care efectiv a fiinţat mai puţin de un deceniu, ar apărea trei momente distincte: “această aspiraţie este evidentă pe toată durata existenţei Cercului literar, începînd cu actul său de botez reprezentat prin Scrisoarea-manifest adresată lui E. Lovinescu (la 13 mai 1943), trecînd prin etapa «Revistei Cercului literar» (ianuarie-iunie 1945) şi încheindu-se cu perioada proiectului «Euphorion» (din 1946 pînă la începutul anilor ’50)”  (pp. 265-266). Poate că ar fi mai util, în ordinea cunoaşterii corecte, să privim adevărul în faţă şi să discutăm la obiect. Să admitem că a fost vorba despre un nucleu cultural “de tinereţe”, care a contrazis aşteptările social-politice opresive, ale dictaturilor succesive, şi a fost, prin urmare, foarte rapid desfiinţat. În locul comparaţiilor cu Grupul de la Jena, poate ar fi mai eficient să recunoaştem că, din cauza adversităţilor istoriei, influenţele iradiante ale cerchiştilor asupra societăţii înconjurătoare au fost extrem de reduse (iar unii dintre membrii săi au ajuns chiar la puşcărie). Mai aproape de spiritul realităţii ar fi să-i concedem Cercului literar nu atît rolul de grup în acţiune, cît importanţa de model ideal, care a edificat profesional, intelectual şi moral cîteva individualităţi notabile.

          La o reală dificultate, în constituirea portretului ideologic de ansamblu, contribuie apoi chiar succesivele lor şovăieli de autodefinire. Tinerii literaţi se proclamă, cu orgoliu, discipoli ai lui Blaga – un gînditor reputat pentru preocupările sale autohtoniste. În schimb, ei îi adresează o entuziastă epistolă de adeziune lui... E. Lovinescu – în numele partizanatului europenist al acestuia şi al eforturilor sale de sincronizare cu Occidentul. Tinerii literaţi se consideră adversari ai sămănătorismului, ai poporanismului, ai gîndirismului şi ai curentelor ruraliste, plasîndu-se sub stindardul celui mai hotărît lovinescianism de factură citadină. În schimb, ei nu întîrzie să contribuie la resurecţia baladei şi a formulelor literare clasice – în pofida simpatiilor moderniste afişate. (Asemenea contradicţii îi zăpăcesc şi pe comentatorii de peste decenii. În opinia monografiştilor Crohmălniceanu-Heitmann, Cercul literar de la Sibiu e mai curînd tradiţionalist, el ocoleşte modernismul – ipoteză neagreată de Dan Damaschin. Modernismul cerchiştilor e contestat şi de Marin Mincu – iar părerea sa e reprobată mînios de Dan Damaschin. O echilibristică pe lama paradoxului practică dezinvolt Nicolae Balotă: “Într-adevăr, s-ar putea vorbi despre un antimodernism al Cercului, fără ca aceasta să însemne [...] conservatorism, tradiţionalism” (?). Iar pînă la opinia lui Ion Vartic, care vede “apropieri între lirica sibienilor şi postmodernism”, mai era doar un singur pas, pentru a se epuiza toată gama taxonomică. Ezitările exegeţilor se hrănesc însă din ambiguităţile fenomenului cercetat.)

          Tinerii literaţi se pronunţă cu hotărîre în favoarea estetismului lovinescian – dar iată-l pe I. Negoiţescu, în corespondenţa sa, ori în consemnările diaristice ale profesorului Jacquier, proclamînd necesitatea depăşirii esteticului prin etic şi nevoia debarasării de “învechita” axă estetică Maiorescu-Lovinescu. Toate aceste şovăieli sau chiar contradicţii, sub pana unor adolescenţi în plină ebuliţie şi formare personală, în anii succesivelor cortine dictatoriale, stîrnesc legitime semne de întrebare legate de perceperea Cercului literar de la Sibiu ca un fenomen unitar.

          Era nevoie, probabil, de o mai mare insistenţă în reliefarea importanţei literare a membrilor acestei eterogene mişcări. Însă Dan Damaschin îşi structurează cercetarea preponderent în jurul celor două figuri tutelare (I. Negoiţescu, Radu Stanca), lăsîndu-i pe ceilalţi oarecum în penumbră. Atunci cînd, în partea finală a cărţii, ne aminteşte mai multe nume, pe diferite direcţii de activitate (în poezie: Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş, Eta Boeriu, I. Negoiţescu, Dominic Stanca; în proză: I. D. Sîrbu; în teatru: Radu Stanca; în critică, istorie literară şi eseu: I. Negoiţescu, N. Balotă; în traduceri: Şt. Aug. Doinaş, Eta Boeriu), avem de-a face nu cu analize specializate, destinate să probeze preeminenţa artistică, ci cu enumeraţii grăbite, menite parcă să recapituleze lucruri de toată lumea ştiute. Este limpede că pe autor nu latura critic-literară îl pasionează. El încearcă să acrediteze şi să potenţeze, cu ajutorul studiului său, o întreagă direcţie europenistă, să recupereze şi să proiecteze pe podiumul gloriei cîteva siluete îndrăgite.

          Cercetarea pe care Dan Damaschin o consacră Cercului literar de la Sibiu are meritul de-a sintetiza argumentele de filosofie a culturii, prin intermediul cărora un grup de scriitori s-a iluzionat că va rezista în faţa tăvălugului totalitar. Citim o pioasă reexaminare a tentativelor de supravieţuire prin cultură, pe vremea hitlerismului şi a stalinismului. Cartea de faţă ne propune şi o imagine panoramică asupra exegezelor dedicate acestei insule de reflecţie estetică. De mare importanţă sînt documentele inedite, de arhivă personală, aduse acum la cunoştinţa publicului. Lucrarea lui Dan Damaschin ar fi avut cu siguranţă de cîştigat, în planul persuasiunii, dacă şi-ar fi luat totodată libertatea de-a formula un şir de rezerve, la adresa obiectului său de investigaţie, dacă ne-ar fi prezentat şi anumite “pete de culoare” (de pildă: cîţi dintre foştii cerchişti s-au transformat mai apoi în banali funcţionari comunişti? cîţi dintre ei au devenit, ulterior, informatori ai serviciilor secrete?). Se pare, însă, că afecţiunea fidelă a custodelui de arhivă a fost hotărîtoare.