Laszlo10

Laszlo Alexandru

HORIA UNIRII

Am înregistrat cu coada ochiului disputa care, acum cîteva luni, a opus Editura Limes din Cluj şi Editura Art din Bucureşti. Fiecare dintre ele, revendicîndu-se de la un nume prestigios al culturii noastre de azi (Mihai Şora, Mircea Martin), îşi susţinea intenţia de-a tipări lucrările lui B. Fundoianu. Mi-am zis că, dincolo de neplăcutele detalii financiar-legislative moştenitorul drepturilor autorizase ba una dintre edituri, ba pe cealaltă, ba pe amîndouă , e bine totuşi că operele realizate de un evreu român, ucis la Auschwitz, vor fi aduse la lumină, fie şi într-un context de concurenţă.

Mi-a venit însă mai greu să pricep cum una şi aceeaşi Editură Art, condusă de reputatul Mircea Martin, solicită pe de o parte cu insistenţă să publice scrieri ale unei victime a fascismului, iar pe de altă parte tipăreşte, fără ezitări, opere ale unui ideolog fascist: Vintilă Horia. Cum se împacă oare, sub aceeaşi siglă, pe aceleaşi rafturi, cărţile celui asasinat şi cele ale proslăvitorului crimei? Nimic de zis, responsabilii editurii cu pricina au stomac de struţ, dacă sînt capabili să digere o asemenea contradicţie. Căci, după O femeie pentru apocalipsă, în 2007, au republicat, în anul următor, şi Dumnezeu s-a născut în exil. În discuţie nu se află noua traducere a Ilenei Cantuniari (prima ediţie românească, apărută pe la începutul anilor 90 sub coordonarea însuşi autorului, era oricum execrabilă, cu stridente gafe de exprimare), ci dosarul de receptare a romanului, alcătuit de Marilena Rotaru. Speram la ceva mai multe din partea freneticei recuperatoare care, mai ieri-alaltăieri, a prostit zeci de personalităţi culturale, ascunzîndu-le realitatea trecutului nazist al lui Vintilă Horia şi determinîndu-le să semneze un bătăios memoriu în favoarea reabilitării acestuia. Mă aşteptam ca, măcar după ce iniţiativa ei necinstită a fost dată în vileag, să-şi fi luat o scurtă pauză de penitenţă. Dar tupeul manipulator a rămas la fel de verde şi viguros, inclusiv în dosarul de receptare încropit acum la Editura Art, căci ni se face pomelnicul celor mai terne elogii aduse romanului, de-a lungul vremii, în schimb ni se ascunde grijuliu adevărata identitate a romancierului şi reala cauză a scandalului care a determinat nemaiacordarea Premiului Goncourt în 1960.

O ediţie mincinoasă atrage după sine receptări la fel de mincinoase. E deplorabil însă că reviste culturale dintre cele mai cotate s-au prins în horă, murdărindu-şi obrazul. În România literară (nr. 50/2008), Alex. Ştefănescu ţine cu tot dinadinsul să ne familiarizeze cu Ultimul mesaj al lui Vintilă Horia. Aflăm astfel surprinşi despre campania de defăimare căreia i-a căzut victimă condeierul fugar, datorită unui dosar confecţionat de Securitate şi adus la Paris de Mihail Ralea [care] a declanşat o furibundă campanie de presă împotriva proaspătului laureat al Premiului Goncourt, acuzat (în mod nejustificat) de fascism, nazism, legionarism şi antisemitism. Premiul n-a mai putut fi anulat, dar nu i s-a mai decernat, scriitorul însuşi declarînd că, fiind cu desăvîrşire nevinovat, renunţă totuşi la premiu, «din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt».

Ce-i drept, eu unul n-am fost prezent în oficină, pentru a preciza cine anume a strîns la un loc dosarul cu zurgălăi al lui Vintilă Horia. Din păcate, însă, pentru literaţii care au obiceiul să mintă cum respiră, eu mai răsfoiesc presa (inclusiv cea interbelică). Aşa mi-a fost dat să constat că publicistul extremist, pentru a fi numit ataşat de presă pe lîngă Legaţia României din Italia, a prestat din greu pe ogorul linguşelilor: E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei... (vezi Gîndirea, nr. 8/1937). Dar, fireşte, Vintilă Horia nu a fost fascist.

Am observat apoi că, pentru a se gudura pe lîngă dictatorii vremurilor sale, gazetarul a propagat discursul antievreiesc: Mi-aduc aminte de zilele de groază ale anului trecut, cînd Asia se revărsase peste Nistru şi cînd scursura evreiască a tîrgurilor Basarabiei şi Bucovinei pălmuia obrajii curaţi ai ostaşului român (vezi Mărturia unui tînăr, în Sfarmă-piatră, nr. 198, miercuri, 25 iunie 1941, p. 1). Sau de asemeni, deplîngînd trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti, jurnalistul ne anunţa încrezător că lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe (vezi Declinul iudaismului, în Sfarmă-piatră, nr. 205, miercuri, 2 iulie 1941, p. 1). Dar, fireşte, Vintilă Horia nu a fost antisemit.

Am remarcat ulterior că, pentru a fi numit ataşat de presă la Consulatul Român din Viena, scribul şi-a folosit din nou limba în presa aservită dictaturii: Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European (vezi Marele European, în Sfarmă-piatră, nr. 208, sîmbătă, 5 iulie 1941, p. 1). Sau, cîteva luni mai tîrziu: Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii; Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (vezi Homo europaeus, în Sfarmă-piatră, nr. 304, miercuri, 17 decembrie 1941, p. 1). Dar, fireşte, Vintilă Horia nu a fost nazist.

Aşa încît stau şi-l admir pe redactorul-şef al României literare, cînd se opinteşte să ne explice nedreptatea strigătoare la cer care i s-a făcut lui Vintilă Horia, întrucît nu i s-a mai decernat prestigiosul premiu francez. În opinia românului literar, ar fi fost absolut firesc ca elogiatorul lui Mussolini şi proslăvitorul lui Hitler să fie celebrat, cu mult fast, în capitala democrată a lumii occidentale. Unii hitlerişti au fost executaţi la Nürnberg, alţii însă ar trebui premiaţi la Paris şi reabilitaţi la Bucureşti iată idealul de justiţie care se poartă pe la casele de modă de pe cheiurile Dîmboviţei!

Cu atît mai mult cu cît Vintilă Horia, pînă în ultimele sale zile, nu a dat semne că şi-ar fi regretat infamiile trecute (dacă nu punem la socoteală tentativele sporadice de a şi le camufla): Anticomunismul meu de totdeauna, căruia i-am rămas fidel chiar după acordarea Premiului Goncourt, a fost creştinismul meu, credinţa mea în om, ceea ce ei au încercat să distrugă prin aceste atacuri, şi nu rasismul, fascismul ori nazismul meu, fantome zdrenţăroase ale unui trecut pe care n-am de ce să-l justific. Păi, dacă Vintilă Horia nu simte nevoia să se justifice, de ce se înghesuie alţii să-l justifice?!

Iar după ce România literară şi-a ţinut un loc în lojă, la spectacolul de rescriere romanţată a trecutului colaboraţionist, nu putea rămîne mai prejos nici Observatorul cultural. În numărul 199/15-21 ianuarie 2009, Dana Pîrvan-Jenaru ne spune poveşti despre Vintilă Horia între dacomanie şi Goncourt. Comentatoarea e convinsă că în ultimii ani din deceniul al treilea, Vintilă Horia s-a arătat pentru o scurtă perioadă admiratorul lui Hitler, a preamărit miracolul fascist şi a criticat democraţia (...). S-a dezis repede de aceste simpatii, condamnînd legionarismul în articolele următoare, motiv pentru care a şi fost demis de către guvernul legionar de la Ambasada Romei, unde funcţiona ca ataşat cultural şi unde există suspiciunea că fusese numit graţie admiraţiei declarate pentru Mussolini. De fapt, în deceniul al treilea, V. Horia era destul de ocupat cu studiile elementare. Pe Mussolini l-a preamărit mai ales în deceniul al patrulea (a doua jumătate a anilor 30); iar elogiile la adresa lui Hitler erau, deja, chiar din anii 40 (vezi pasajele de mai sus). Condeierul evolua cu linguşelile, o dată cu mersul istoriei...

În ce mă priveşte, aş fi totuşi curios să-i citesc pomenitele texte de condamnare a legionarismului (pe care observatoarea culturală pare a le şti atît de bine). Romancierul a fost într-adevăr destituit de guvernul legionar, dar nu din pricina vreunei devieri democratice, Doamne fereşte, ci pentru banalul motiv că V. Horia era, în antisemitismul şi nazismul său feroce, un protejat al lui Nichifor Crainic. Extremismul său arunca o supărătoare umbră peste extremismul legionar, risca să-l concureze.

Dana Pîrvan-Jenaru se preface a fi informată şi în legătură cu grosolana intoxicare publică, pusă la cale nu demult de Marilena Rotaru. După cum se ştie, lamentabila teleastă convinsese diverse personalităţi culturale să semneze un apel privind reabilitarea ideologului fascist. «Reconsiderarea» lui Vintilă Horia în România a întîmpinat şi întîmpină încă probleme. Astfel, apelul din 2006 a stîrnit o reacţie vajnică din partea lui Laszlo Alexandru, care refuză operei dreptul de a vorbi de una singură, negînd posibilitatea de a exista frumuseţe artistică şi intelectuală fără frumuseţe morală. Îi sînt îndatorat ziaristei că nu m-a uitat din carnetul ei de bal, dar mă tem că m-a citit cu ochelarii aburiţi de emoţie. Nici o secundă, în protestul meu, nu m-am oprit la vreo frumuseţe artistică necum intelectuală prin opera lui Vintilă Horia. Discuţia se referea, în mod ţintit, la scandaloasele compromisuri carieriste ale junelui nazist. Că acestea vor fi avînd în subsidiar, pentru unii sau alţii, frumuseţe artistică şi intelectuală, nu stă în capacitatea mea s-o evaluez. În fond, literatura română, galvanizată cu infuzii de fierbinţi omagii la adresa Conducătorului iubit şi a Geniului Carpaţilor, te pomeneşti că mai poate pulsa ghiduş şi în faţa Marelui European Adolf Hitler. Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Dar vorba era în intervenţia mea indignată, repet, despre anumite fapte istorice şi unele texte, citite de mine negru pe alb, şi a căror existenţă alţi semnatari o contestau, o ignorau sau o ascundeau. Orice interpretare diversă, răstălmăcitoare, a precedentei mele luări de cuvînt, e falsificatoare.

Iar publicista, după ce-mi reproşează mie, în mod neavenit, că aş interzice vreo lectură estetizantă a lui Vintilă Horia, purcede ea însăşi în direcţia cu pricina. Şi ce găseşte pe-acolo? Parcurgînd romanul Dumnezeu s-a născut în exil, îi observă tematismul, dogmatismul şi locurile comune: Aceste mize tematice sînt subminate, din loc în loc, de o morală prea limpede, expusă la modul didactic (...), Vintilă Horia putînd fi lesne apropriat de către protocroniştii de ieri sau de azi prin viziunea idilică pe care o propune asupra Daciei. Se pare că şi Vintilă Horia a căzut în ceea ce se numeşte «dacomanie» sau «tracomanie». Autorul dezvoltă o retorică ce exaltă dacii, popor fără egal, cu zei ca-n basme. Dacia este o ţară săracă, ce se află însă «în centrul lumii», atrăgîndu-i şi pe romani, şi pe greci, neacceptînd însă tiranii care fac cale-ntoarsă de la hotarele ei. După ce m-a dojenit că sînt nesimţitor la farmecul estetic al scrierilor lui Vintilă Horia (deşi nu fusese vorba despre aşa ceva în intervenţia mea), observatoarea culturală, trecînd la palparea numitelor delicii artistice, le tratează mai degrabă ironic şi condescendent. Inconsecvenţa Danei Pîrvan-Jenaru e cam jenantă.

Din acest incident punctual se desprinde totuşi o simpatică învăţătură de minte. Aceia care mai speră ca, în cultura română, să se dezbată o dată, în sfîrşit, problema culpabilităţii şi a complicităţii scriitorilor cu succesivele regimuri dictatoriale, vor avea cîte ceva de aşteptat. Sîntem deocamdată abia în etapa cînd fostul propagandist al lui Hitler e relansat cu fast, de aceeaşi editură care, altminteri, luptă să publice şi operele complete ale unei victime a lui Hitler. Iar ideologul neobrăzat care cioplea comparaţii între Germania hitleristă şi forţa artistică a Renaşterii e azi tămîiat şi protejat de cele mai vizibile reviste culturale ale României, în numele... talentului. Momentul adevărului? În altă viaţă.