Laszlo Alexandru

 

IMPRESII DIN UNGARIA

“Simţ enorm şi văz monstruos.”

(I.L. Caragiale)

            Eram şi-aşa indispus de neodihnă. Vara trecuse pe neobservate. Lucrasem pînă la istovire, iar vacanţa se încheia prea devreme. Ideea unei vizite de două zile, la Budapesta, mi-a apărut ca o soluţie de alungare a gîndurilor negre. Realitatea românească era oricum suprasaturată de veşti alarmiste despre criza economică, reducerea salariilor, spectrul şomajului, ori scandalurile fabricate de presă şi politicieni. Simţeam nevoia să las toate acestea în urmă şi să mă destind.

            Vremea se anunţa frumoasă, maşina zbura lin pe şoseaua asfaltată. După trecerea graniţei, în difuzoarele radioului s-au strecurat transmisiunile posturilor locale. Iată prilejul de-a ne familiariza cu situaţia. Aflăm astfel, la buletinele de ştiri, că tocmai a fost arestat un comando care, în ultimele luni, a atacat noaptea, cu puşti de vînătoare şi cocteiluri Molotov, şi a incendiat diverse case şi aşezări de romi. În aceste atacuri muriseră şase oameni, numeroase bunuri fuseseră distruse, iar o fetiţă de 13 ani, care asistase la evenimente se afla, grav rănită, la spital, sub paza strictă a forţelor de ordine. Comandoul era condus de doi fraţi, dintre care unul luptase ca voluntar în războiul din Bosnia, iar celălalt fusese poliţist. În cursul descinderii trupelor speciale, a fost găsit un adevărat arsenal, cu arme şi hărţi de luptă care stabileau strategic următoarele ţinte. În ciuda evidenţelor, trei dintre cei patru arestaţi contestau însă ordinul de arestare preventivă. Dacă acesta nu urma să fie confirmat de instanţa superioară, suspecţii erau puşi în libertate.

            Ne-am oprit din drum în faţa unui supermarket, pentru necesarele cumpărături mărunte. M-a frapat, la intrare, aspectul unei bande de cartier. Erau adolescenţi raşi în cap, cu blugi murdari şi peticiţi, purtînd cercei în nas sau într-o buză. Deşi am trecut cu indiferenţă pe lîngă ei, m-au urmărit o vreme privirile lor pline de ură şi dispreţ. Dar am ajuns cu bine seara la destinaţie, într-un cartier paşnic şi plin de verdeaţă. Am descărcat bagajele şi am parcat în dreptul ferestrei, sub un felinar.

            Ne pregăteam să pornim, în dimineaţa următoare, la plimbare prin capitala Ungariei. Coborînd să luăm maşina, i-am găsit totuşi geamurile din dreapta umplute de scuipaţi. Gîndul ne-a spus că e o răfuială mai proletară, din categoria sancţiunilor grobiene de pe la noi, din cartierul Mănăştur, unde dacă ocupi locul altcuiva, rişti să te pomeneşti cu surprize neplăcute. Dar parcarea nu era rezervată de alţii, locuri libere mai erau lîngă noi, pe cine deranjasem oare?

            Am plecat în vizită la rudele situate în cealaltă extremitate a Budapestei, într-o localitate turistică. Am aflat aici că, în ziua precedentă, întreaga zonă fusese blocată cu dispozitive de poliţie şi luptători antiterorişti, veniţi să supravegheze reuniunea Gărzii Maghiare. Era vorba despre cunoscuta organizaţie naţionalistă de extrema dreaptă, recent scoasă în afara legii prin decizii ale Tribunalului şi ale Curţii de Apel din Budapesta. Totuşi, cîteva mii de indivizi îmbrăcaţi în uniforme negre şi cizme de piele, afişînd pe piept tricolorul şi în priviri fanatismul pe care-l mai văzusem, agitau drapele şi lătrau discursuri nervoase. Le promiteau tuturor că vor apăra Ungaria “pe plan fizic, moral şi intelectual”. Tineri suporteri de-ai lor mărşăluiau şi depuneau jurăminte înfocate de adeziune. Camerele de televiziune îi urmăreau surescitate. Ofiţerii de poliţie – veniţi să disperseze adunarea neaprobată a unei formaţiuni politice interzise – se topeau în bîlbîieli confuze, întrucît totul se desfăşura pe o proprietate privată, iar sfera lor de autoritate fusese depăşită.

            Seara vedem un talk-show, la un post de televiziune din Capitală. Un fost judecător la Curtea Constituţională, acum ieşit la pensie, precum şi un tînăr specialist în drept constituţional condamnă la unison, cu energie, acţiunile abuzive ale organelor de poliţie, ce urmăriseră altminteri cu priviri speriate, din depărtare, reuniunea extremistă. Iar gazetarul “mediator” al emisiunii îi batjocoreşte grosolan pe politicienii care, mobilizînd efective poliţieneşti împotriva unei manifestări ilegale, ar fi discreditat imaginea autorităţilor publice şi ar fi irosit în mod nejustificat banii statului.

            Sîntem hotărîţi să plecăm în ziua următoare. Ieşim cu valizele, dar cînd deschid portbagajul constat că, în locul cumpărăturilor făcute cu o seară înainte, îmi mai lipseşte şi roata de rezervă. Maşina fusese spartă. Mă consolez cu gîndul că îmi voi cumpăra acasă o altă roată de rezervă şi dau să pornesc motorul. Observ că, sub volan, hoţii au făcut o gaură cît pumnul, au smuls sistemul de contact, şi-au conectat propriul mecanism contrafăcut şi s-au legat cu un laptop la computerul de bord, în tentativa de-a fura maşina. Din fericire, a intervenit sistemul de siguranţă, care a blocat definitiv aprinderea.

            E duminică dimineaţă. Poliţia vine greu la faţa locului. Laboratorul criminalistic se mişcă şi mai lent. Cu întocmirea actelor de constatare, se scurge o jumătate de zi. Pînă la urmă găsim şi un depanator auto, la un preţ special, care se deplasează pînă la noi pentru a constata că nu e nimic de făcut: maşina trebuie transportată, pe o platformă, la un service acreditat. În cursul zilei de luni, aflu de la specialişti că nu există posibilităţi de reparaţie. Piesele distruse trebuie înlocuite cu altele, noi, comandate la fabrica din Germania, care le produce cu caracter de unicat şi le trimite în decurs de o săptămînă.

            Plec din Ungaria la bordul unui autobuz cu pasageri. De-abia aştept să iau o gură de aer proaspăt, să regăsesc cu entuziasm criza economică, reducerea salariilor, spectrul şomajului, ori scandalurile fabricate de presa şi politicienii din România.

(august 2009)