Pecican3

Ovidiu Pecican

ARTĂ ROMANESCĂ ŞI RECEPTARE CONFUZĂ

1. Un roman şi cititorii lui

Zarva publică, cele patruzeci şi ceva de canale de televiziune satelită, aglomeraţia de pe şosele şi fulx-refluxul permanent România – Occident, scandalul politic şi trivialitatea cotidiană au remodelat, în cele din urmă, şi gustul literar al cititorului nostru, specializat sau nu, măcar într-un sens. De-acum, aşa cum o arată şi marile succese scriitoriceşti ale ultimilor ani, se prizează mai mult barochiadele, fantezia dezlănţuită în largul ficţiunii. Mizele realiste, notaţia de mare acurateţe, construcţia robustă ori, pur şi simplu, explorarea non-ficţiunii cu mijloacele romanului lasă, măcar parte din critică şi din public, în indiferenţă. Simptomul, deşi pasager, sunt convins, surprinde totuşi nişte reflexe actuale indeniabile. Iar probele nu lipsesc. Toate aceste semne întâlnesc, în lumea condeierilor ce se ilustrează în receptarea noilor apariţii, şi reflexele conservatoare ale premianţilor de prin facultăţile de litere, ce vor judeca un roman nu după caracteristicile sale intrinseci, cu deschidere faţă de eventualele inovări, ci în raport cu definiţiile deprinse pe băncile şcolii.

Curcubeul dublu (Iaşi, Ed. Polirom, 2008, 297 p.), volumul lui Alexandru Vlad, a fost socotit „o culegere de proze scurte care alcătuiesc parcă un roman, inspirate de mici evenimente cu suport chiar autobiografic” (Claudiu Groza), „un roman alcătuit din numeroase momente poetice” (Bogdan Romaniuc), “o antologie de foiletoane care încearcă să dobândească o aparenţă de roman” (Al. Papadopol), o carte “Aflată la frontiera dintre proză, memorialistică şi eseu, combinând cu naturaleţe densitatea ideatică, profunzimea trăirii şi rafinamentul stilistic” (Tudorel Urian), “o antologie din foiletoanele publicate în ultimii trei ani – cu precădere în revistele Tribuna, Vatra şi Familia –, cărora Alexandru Vlad a încercat să le confere oareşice aparenţă romanescă” (Andrei Terian). Dacă este sau nu este roman ceea ce apare sub titlul de Curcubeul dublu pare să fie principala preocupare a comentatorilor, de parcă rostul lecturii ar fi nu bucuria unei călătorii ori savoarea unei pauze, a loisir-ului, ci trierea, separarea, decantarea, uscarea şi catalogarea pe genuri şi specii literare. Semn interesant de derută a criticii de întâmpinare în faţa unei cărţi pe care autorul însuşi, nesigur cumva de ceea ce explorează, a ezitat să o numească roman. S-ar spune că visul oricărui critic de revistă este să devină teoretician şi istoric al literaturii, nu alta, ca şi cum nu ar fi vorba despre două sau trei specializări diferite, totuşi, fie ele şi învecinate, până la un punct, în acelaşi câmp de activitate.

Momente? Foiletoane? Memorialistică? Eseu? Picături poetice? Materialul cu care lucrează prozatorul, un stilist atent cu darul său natural, are origini şi aspecte diverse, la fel cum tăpşanul, macii şi grâul sălbatic, pirul şi neghina, iarba grasă şi smocurile de un profil vegetal greu identificabil sunt cât se poate de diferite, dar alcătuiesc armonia locului fără probleme, în cel mai firesc chip. Care să fie forma sincretică în care toate aceste modalităţi ale narării pot încăpea fără probleme, nepericlitând în vreun fel identitatea şi coerenţa relativă a întregului? Evident, după realismul pur şi simplu, după formulele narative poetice de tot felul, ca la Hermann Broch şi Musil, sau aduse de unul dintre acei prozatori americani care a influenţat – pe ştiute sau pe neştiute – puzderie de artişti ai scrisului, anume John Dos Passos; după proza reportaj a lui Cornelius Ryan şi Truman Capote, după toate experimentele posibile şi imposibile, trebuie să provii din civilizaţia etern ingenuă de la Carpaţi şi Dunăre pentru a sta nedumerit în faţa acestei dileme...

Repet, însă: cu ce ar fi mai slabă sau mai importantă cartea lui Alexandru Vlad dacă am decreta-o o culegere de proze scurte şi articole, un jurnal intermitent – nu mai straniu şi nici mai incoerent decât cel, steinhardtian, al fericirii? S-ar zice că, preocupată să se legitimeze, critica ţâţâie din buze, dă ocoluri încruntată, bombăne, uitând să se relaxeze şi să se bucure.

Al doilea roman al lui Alexandru Vlad se dovedeşte astfel experimental fără voie. În timp ce primul, Frigul verii, era oarecum canonic – un roman de război în care autorul îşi făcea cu talent mâna pe întinderi de mai lung parcurs şi de o altă complexitate decât practicase până atunci –, respectând regulile genului dar şi contrazicându-le prin tentativa de a dezistoriciza subiectul, atrăgându-l în dubla capcană a realismului de notaţie şi a mizei etice, recidiva vine, după ani, dintr-o cu totul altă direcţie. Ea vizează actualitatea, dar una subiectivă, dezarticulată modular, pendulând între meditaţie intimă şi distanţarea publicistică, vremea apropiată a unui timp tulbure, a intervalului amestecat dintre două stabilităţi. Iar ceea ce îmi pare că ar constitui miza este, de fapt, tocmai surprinderea unei maree personale, dar şi istorice, a unei pendulări între sine şi lume, rural şi citadin, istorie şi anistoricitate. Doi versanţi, doi poli, două vocaţii în tensiune, de unde – dincolo de anecdota uşor identificabilă – Dublul curcubeu din titlu. Este un roman profund original, înscris în pagină cu o caligrafie atentă, cernut printr-o sită de mare intelectualitate, în care angulaţia abordării pare retrospectivă şi modalitatea narării devine asociativ-digresivă chiar şi atunci când obiectul este unul din proximitatea spaţio-temporală. Trăim însă vremuri în care critica narcisiacă şi suficientă poate proclama, fără teama de ridicol, că locul acestui roman – socotit, cu perfectă superficialitate, unul care se derulează “între iernat şi păşunat” – ar fi, “mai bine, în sertarul prozatorului” (A. Terian).

Există, fără îndoială, o iritare în faţa romanului realist care încearcă să aducă în discuţie alte teme decât cele aşteptate de toată lumea. În loc de a fi tratat drept un bun instinct, acest soi de opţiune – validă pentru că originală, ca una ce nu urmează fluxul majoritar şi ordinea previzibilităţii – poate fi taxată, ca să vezi, drept inabilitate. Cu alte cuvinte, i se reproşează autorului că, dacă tot scrie despre ceva legat de România imediată, nu se referă la problematica legitimată abundent de televiziune. Şi dacă tot aduce în corpul său epic fragmente de factură publicistică (dar de ce nu ar fi fragmente autonome de proză publicate în reviste, adică tocmai pe dos?!), de ce nu sunt vituperaţi cu sete monştrii şi protagoniştii de zi cu zi ai scenei politce ori intelectuale... Sau cine ştie ce altceva...

Ei bine, nu avem ce face: scriitorul scrie despre ce vrea el şi după cum socoteşte că ar putea-o face mai bine. Iar Alexandru Vlad nu o face, în Curcubeul dublu, mai rău decât odinioară, ci chiar mai bine, fiindcă proiectul acesta are altă anvergură, alte mize şi dispune de alte mijloace.

2. Rigiditatea gustului

Realist fiind, în formula prozei de notaţie şi a meditaţiei asupra cotidianului, romanul lui Alexandru Vlad, Curcubeul dublu, pierde din start interesul acelei părţi a cititorilor – inclusiv dintre cei specializaţi, criticii – care prin roman înţeleg conflict dramatic desfăşurat amplu, cu protagonişti aflaţi în interacţiune, iar prin realism înţeleg surprinderea unor realităţi de relief politic, istoric, economic sau de altă natură. Cheia delicată, aparent minoră, în care îşi scrie prozatorul clujean cartea, elimină din start dintre potenţialii suporteri pe toţi aceia care nu au parcurs şcoala impresionismului şi pe cea a prozei nipone de tipul celei scrise de Yasunari Kawabata, unde tăcerile sunt la fel de importante ca şi cuvintele, iar parcurgerea în tren a unui peisaj poate însemna o coborâre în bolgiile propriei sensibilităţi, mai mult ghicite decât evocate. Paradoxal, publicul român cumpără şi consumă cărţile de acest tip, dar numai atunci când are garanţia că ele reprezintă un ethos prestigios la ele acasă. Kawabata e prizat aşa cum e pentru că are lipită de frunte eticheta de japonez, iar singurele proze româneşti unde nu se întâmplă nimic şi, totuşi, sunt acceptate în canon, rămân pe mai departe cele ale lui... Sadoveanu; expediate, şi acelea, în direcţia poporanismului, a sămănătorismului sau, pur şi simplu, a păşunismului... Asta se învaţă la şcoală, asta reproduce criticul productiv, sagace şi informat atunci când e lăsat singur în faţa unei cărţi noi. Căutându-l pe Alexandru Vlad “între iernat şi păşunat”, el se poate descoperi chiar pe sine rămas în izolare pe plai, mestecând iarbă şi behăind stins cu gândul la alte tipuri de anvergură, întrucât cea de tipul tocmai evocat îl respinge funciar, nu se bucură de girul profesorilor şi autorităţilor pe care el îi/ le frecventează.

Fireşte, nu toată lumea cade într-o asemenea capcană. Cu o excelentă intuiţie, Claudiu Groza observa că “Detaliul aparent nesemnificativ capătă în naraţiunile lui Alexandru Vlad dimensiuni şi semnificaţii speciale, iar fluxul epic este absolut cuceritor” (Claudiu Groza, „Alexandru Vlad oferă un «curcubeu dublu» la Insomnia”, în Clujeanul, 24 februarie 2008). La fel înţelegea şi Bogdan Romanciuc că „Pornind de la lucruri simple, de multe ori banale, poetul-prozator ajunge la adevărate meditaţii filosofice despre fiinţa umană, «integrată prea mult» într-o lume care nu îi aparţine” (“Satul curcubeielor duble”, în Suplimentul de cultură, nr. 167, 23-29 februarie 2008). Până şi Tudorel Urian, nesigur dacă are de-a face cu un roman sau cu altceva, socoteşte – cu bună intuiţie – că autorul, „combinând cu naturaleţe densitatea ideatică, profunzimea trăirii şi rafinamentul stilistic, ... cartea este definitorie pentru literatura unuia dintre scriitorii foarte importanţi de astăzi, din păcate nu foarte răsfăţat de critica literară” (România literară).

Critica actuală nu mai răsfaţă, în general, pe nimeni, după cum se poate constata printr-o simplă răsfoire a gazetelor culturale. Când nu cade în simplă... encomiastică (era să îi zic encomiasmă!), ea coboară nu la analiză exigentă, ci la criticism şi strâmbătură mofturoasă. E la modă grimasa scârbită, tifla şi lipsa de politeţe mai ales la premianţii proaspeţi, unşi ca instanţe demne de încredere de către maeştri plictisiţi, un pic cinici, ori de truditori vicleni, grăbiţi să recunoască inteligenţa chiar şi atunci când ea încalcă regulile jocului, în speranţa că noile trufii şi semeţii îi vor îngădui şi pe ei la un colţ al mesei. Faptul că, în ultimii douăzeci de ani, acest excepţional artist al cuvântului care este Alexandru Vlad a fost mai degrabă discret şi parcimonios cu proza proprie, în loc să îi îngrijoreze şi să le stârnească legitime chestionări, îi face pe unii să trateze cu grabă şi superficialitate al doilea roman al unui prozator de cursă lungă, recunoscut mai ales ca autor de proză scurtă. Nu este deloc un semn bun pentru piaţa de carte de la noi şi nici pentru calitatea orientării critice a publicului asupra producţiei noastre de carte. Calitatea textelor nu depinde nici de frecvenţa apariţiilor în volum sau în presa culturală, cum îndeobşte se crede, şi nici de tacticile curtenitoare – existente sau nu – la adresa criticii de întâmpinare. Izolarea programatică a lui Alexandru Vlad, mai întâi în Cluj, renunţând la frecventarea bonzilor literari ai capitalei, mai apoi la ţară, într-o căsuţă din satul natal, ar trebui să fie nu prilej de persiflare cretinoidă, ci de alertă şi îngrijorare în rândul iubitorilor autentici de literatură, câtă vreme noi nu trăim în America lui Salinger pentru a ne ascunde cu obstinaţie de publicul nostru, ca acest clasic.

Înlăturând toată această zgură a contradicţiilor vizibile cu ochiul liber pe piaţa critică şi general literară a momentului, s-ar cuveni ajuns, în cele din urmă, şi la cartea propriu-zisă. Făcând notă aparte faţă de tendinţa dominantă actuală – proza „corintică”, în terminologie manolesciană (de la ficţiunile egomitologice şi psihanalizabile ale Orbitorului până la soft fantasy-ile lui Răzvan Rădulescu şi de la postmodernismul barochizant al Derapajului lui Ion Manolescu până la babel-postmodernismul, din păcate subvalorizat de receptare, al lui Caius Dobrescu din Teză de doctorat) – şi chiar de naraţiunile rămase, în esenţă, în linia realismului, Curcubeul dublu al lui Alexandru Vlad lărgeşte spectrul romanului actual cu o propunere nouă. Notaţia fină, acuitatea stilistică şi delicateţea desenului, degajarea prozei de „lestul” unui conflict clasic, viguros, în beneficiul celui – esenţial şi major, chiar dacă exprimat în tuşe fine, cu o caligrafie niponă alternată cu lipituri din ziarele actualităţi şi o pastelare nostalgic-memorialistică – interior conturat în jurul chestiunii identităţii, adaptabilităţii, vieţuirii, fac din romanul lui Alexandru Vlad o propunere unică, de mare interes pentru iubitorii de literatură vie din România. Construcţia modulară, etalarea la vedere a lipiturilor nu este un neajuns, ci trimite la una dintre trăsăturile importante ale cărţii, observată deja de Bogdan Romanciuc: “Două lumi, cea a realităţii şi cea a ficţiunii, se întrepătrund: personajele reale trec în paginile cărţii, pierzându-şi din «concreteţea lor diurnă», «ca nişte fotografii retuşate», în timp ce personajele imaginare «năvălesc în lumea reală».” Curcubeul dublu a adus, cumva neaşteptat, şi reacţia promptă şi salutară a comentatorilor artişti ai volumului, Bedros Horasangian („o excepţională dare de seamă despre România de lângă noi, o Românie din care facem parte”) şi Ion Mureşan (cu observaţia că romanul este „probabil cea mai bună carte care va fi publicată în acest an”).