Ovidiu Pecican

 

ESEUL CA BANDĂ DESENATĂ ŞI MONTAJ ARTISTIC

Debutul lui Alex. Cistelecan în eseu se produce printr-o culegere de texte răspândite iniţial prin revuistica ultimilor ani, puse toate sub titlul Viaţa ca film porno. Protocoalele Lacan (Braşov, Ed. Aula, 2007, 156 p.). Deja titlul semnalează palimpsestul, deşi formula cistelecaniană aduce mai degrabă cu un mare panou publicitar din Times Square, năpârlit după furtuni şi arşiţe... de cuvinte. Fiindcă „Viaţa ca film porno” aduce a „Viaţa ca o pradă” şi „La vida es sueno”, iar „Protocoalele Lacan” aminteşte de „Protocoalele înţelepţilor Sionului”. Ultima asociere e mai generoasă decât prima, fiindcă jocul poate fi continuat, eventual, prin „Portocalele [lui] Lacan”, declaraţie de virilitate citric exotizantă pe seama unei doctrine sau măcar a unui nume la care, din câte se înţelege prin lectura volumului, autorul aderă. Una peste alta, încă de pe copertă Cistelecan jr. îmi apare ca un... baudelairian sedus de realitatea că „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc/ Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă;/ Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă/ Şi toate-l cercetează c-un ochi prietenesc” (Corespondenţe, trad. de Al. Philippide).

Sub acest raport întreprinzând lectura, Alex. Cistelecan pare tânărul sufocat de sucubii lecturilor insistente, ce nu mai poate părăsi domiciliul propriu alunecând din vastele apartamente în susul şi josul străzilor, pe sub nori şi peste bitum, pământ şi prundiş, împiedicându-se – ca într-o bandă desenată cu Dylan Dog, faimos erou de „fumetti” italian – în lianele omniprezente ale ecourilor culturale, referinţelor critice, trimiterilor bibliografice rigide, obstaculante, de care s-ar elibera şi nu prea poate. Înarmat numai cu surâsul ironic pe buze şi cu suculenţa unei retorici caracteristice fiecărei generaţii de tineri de la Beatles încoace, el se străduie – mai abitir decât Houdini în Ragtime-ul lui Doctorow – să lase deoparte şi să scape de zgura enormului lest al lecturilor care îi viciază insaţiabila poftă de viaţă şi realitate nemediată livresc. Ironie, sarcasm şi erudiţie – toate îl însoţesc, mai ceva decât pe optzeciştii al căror talent devenea inobservabil şi suspect din cauza înaltei şcolarităţi şi a dexterităţii ludice, în dereticatul gospodăresc al cărui rezultat visat s-ar cuveni să fie redescoperirea naturaleţii şi a simplităţii. Postmodernismul şi alte angoase, mai puţin istoricizate decât acesta din urmă, face însă ca obiectivul tocmai descris, la îndemâna oricărui gregar şi bădăran de la colţ sau din şanţurile momentului, să devină intangibil pentru cineva trecut prin facultăţile româneşti de filosofie şi care a beneficiat de paradisurile artificiale ale unei burse în străinătatea hexagonală.

Iată de ce, încleştările eseistice ale lui Alex. Cistelecan, celebrate de critica simpatetică în termenii unei victorii auctoriale, îmi apar mai degrabă ca zbaterea unui tânăr cărturar încorsetat de rigorile tuturor constrângerilor academice şi culturale ale civilizaţiei vestului, ce eşuează în labirintul infinit de oglinzi, sensuri intersectate, ghicitori şi palindroame în care a intrat, ca noi toţi, sedus de trâmbiţele glorioase ale ştiinţei de carte, purtat, poate – ca unii din noi – de promisiunea unui univers compensatoriu, vindecător de traume, fără a bănui că şi aici, în Wonderland, reziduurile se adună în mormane redundante, că şi aici există marcaje false şi trasee circulare, autodevoratoare, că şi aici te pândesc traume infinite, multiplicabile...

Nu ai de parcurs multe pagini până să dai peste Alex. Cistelecan cel dincolo de poză, strângându-şi capul în mâini, prăbuşit peste masă, cu picioarele încrucişate pe podea şi redingota cu guler înalt, încercând să-şi ferească urechile – într-un decalc după Goya – de vocea ubicuă ce anunţă că „somnul [raţiunii, naţiunii, pasiunii, televiziunii, erudiţiunii – după caz şi după plac] naşte monştri”. Nu asta visau, cu siguranţă, corifeii şcoliţi la Blaj, Buda, Beci – Viena adică – şi Roma, în veacul al XVIII-lea, când apucau pe calea acoperirii hârtiei pergamentoase cu semne menite să instruiască norodul prostatec, să aducă pe seama lui drepturi politice şi să arate cât sunt ei de mintoşi. Dar ce?! Parcă internet, telefonie mobilă, GPS, CD şi DVD visau?... Să nu se mire atunci nimeni că Alex. Cistelecan luptă cu noutăţile de ieri ajunse - prin ceea ce René Berger numea „mutaţia semnelor” – sloganuri stridente şi apoi cartoane golite de sens, badoage abandonate la bunul plac al fotbalismului stradal, care ne colonizează insolent şi insistent. Ca în titlul volumului, lucrurile „în sine” nu se mai văd, iar sensurile s-au îndoit sub forţa magnetismului radiant al uzurii circulante, astfel încât viaţa nu-şi mai permite nici măcar să fie pornografie cinstită, făţişă, ci doar reflectarea ei „meseriaşă, artistă, un film porno. Ce să mai zici de pornografie însăşi, care nu mai are nimic cu erotismul dezmăţat şi cu sexualitatea, de când şi-a pierdut libertatea de alegere şi a devenit umbrela sub care se ascund cele mai felurite lucruri, precum siluirea limbii prin studiourile de televiziune şi prin gazete, retorica obscen demagogică şi populistă a liderilor de carton, acte de pupincurism evlavios pe seama te miri cărui guru de bordură ş. a.?! Penitentul Alex. Cistelecan se mortifică şi îşi imaginează că poate conchistadoriza cu astfel de provocări porceşti şi insidioase utilizând floreta minţii, educaţiei şi stilului, a buneicredinţe şi a profunzimii unei anume inocenţe care, orice s-ar spune, în România – unde Noica zicea că e, totuşi, prea multă natură – mai este posibilă... De aici rezultă partea de frumuseţe şi miza unor proze de ideaţie, ca să zic aşa, unde concesiile şmechereşti pe care autorul le face contemporaneităţii maidaneze, căreia mimează că i-ar copia reflexele de vorbire şi chiar preferinţele consumite, pe mine unul nu mă extaziază, şi unde bogăţiile aluzive, ocheadele înspre rafturile bibliotecilor alexandrine, ţopăiala pe sensuri în maniera franţuzească foucauldiană, glucksmaniană, bernardhenrylevyană nu mă entuziasmează din cale afară. Nu sunt rele însă deloc unele găselniţe – deşi ele nu fac încă, în sine, o marcă a excelenţei şi nici o amprentă a seducţiei care rămâne, până la urmă, motorul lecturii – precum „Cum se filosofează cu ciocanul de lipit” (da, tiflă la Nietzsche), parafrazarea shakespeariană („”A fi sau a nu fi: aceasta-i întrebarea?”) ori după Sabato („Despre orbi şi morminte”), Seinfeld („Socializarea nimicului”) şi posterele publicitare ori pereţii ştampilaţi cu spray („Legalize Thinking”). Dar cred că Alex. Cistelecan se află momentan în preambulul naşterii sale ca voce distinctă, de eseist sau filosof. Pentru a face saltul, zău că ar merita să pună surdină la joculeţele şi jucărelele concepute ca marginalii la opera sonoră a modernităţii, să îşi găsească nu doar timbrul, ci şi profunzimea adecvată – ce-o fi aia? poate o altă simplă prejudecată de-a mea, nu exclud nici asta! – înzestrării şi culturii pe care le vădeşte, devenind ceea ce deja probabil că e, deşi s-ar putea să ignore.