Pecican1

Ovidiu Pecican

PREFAŢA PREFEŢELOR

1. O viziune dialectică şi imaginativă

Abia apărută, cartea Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public (Iaşi, Ed. Polirom, 2007, 376 p.) a şi intrat – în grabă – în selecţia nominalizată de redacţia Cuvântul pentru premiile proprii la categoria istorie pe anul 2007. Ea se alătura acolo altor doi autori, Mihail Neamţu şi Sorin Lavric, tot cu titluri fără vreo legătură directă cu disciplina invocată. Era o selecţie extravagantă şi, mai ales, nemotivată, pentru un an în care cărţile istorice de vârf nu lipsiseră deloc de pe piaţa românească (probabil cea mai importantă dintre ele rămâne lucrarea colectivă coordonată de Tismăneanu, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, premiată de GDS). Ideea de a-l nominaliza pe Sorin Antohi la premiu după ce, numai cu aproximativ un an înainte, acesta apărea discreditat civic – ca turnător la Securitate – şi intelectual (pentru fraudă) contravenea, cu atât mai mult, ideii de premiu care, prin excelenţă, s-ar cuveni – dacă s-ar lua în serios – să se aplice corect domeniului unde are pretenţia că discerne între valoare şi nonvaloare, să privilegieze, pe cât posibil, exemplaritatea prestaţiei şi pe cea morală, constituind un imbold pentru toţi competitorii reali şi virtuali. Am semnalat acest lucru redacţiei şi mi-am retras colaborarea şi ambasadele, socotind că ideea pe care o slujisem, pledând pentru ceea ce afirm aici, contravine practicii redacţionale.

Dincolo de asemenea jocuri de echipă – de fapt, pase grăbite şi neglijente, ce trădează intenţia de a reface în pripă un prestigiu serios afectat de dezvăluiri –, volumul rămâne interesant, chiar dacă serios supralicitat. Analizele ocazionale întreprinse de autor nu dezvăluie caracteristicile unor studii de istorie propriu-zisă, fie aceasta chiar una a actualităţii imediate. Textul despre “Navetiştii în Castalia” – unul dintre cele care nu numai că acredita cu seriozitate perieghezele câtorva apropiaţi ai lui Noica la Păltiniş drept “şcoală filosofică” (să fi produs ce, această şcoală?), ci oferea şi modelul unui elitism desprins de contingent şi fără grija actualităţii imediate ca pe o opţiune dezirabilă – e, mai mult decât o analiză, o proiecţie ce rimează cu ideea de “civitas imaginalis”, ilustrată de Antohi în altă parte. Mitizarea conexă nu oferă deloc o mostră de scriitură istorico-critică, rămânând, oricâtă seducţie ar exercita asupra amatorilor genului, o punere în pagină admirabilă pentru alte ţinte decât cea istoriografică. De altfel, încă din cartea dedicată acelei Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Sorin Antohi se declara, împreună cu Dan Petrescu, un admirator al “marelui Jurnal de la Păltiniş” (vezi ed. a II-a revăzută, Iaşi, Polirom, 1999, p. 197), chiar dacă o epistolă a lui Noica însuşi, trimisă pe adresa celor doi după lectura textului lor, şi reprodusă în anexe cu probitate, desfiinţa fără drept de apel, din multiple unghiuri, cartea frumoasă, dar supralicitată, a lui G. Liiceanu. Spunea C. Noica acolo: “Cartea e valabilă prin raportul (aproape formal) pe care-l obţine, între presupusul magistru şi ucenic. Restul sunt vorbe în vânt, care puteau fi oricare altele” (op. cit, p. 233). Între timp însă s-a tradus la noi şi excelenta succesiune de prelegeri universitare a lui George Steiner despre Maeştri şi discipoli (Bucureşti, Ed. Compania, 2005), care pune în criză atât formula liiceniană de dezbatere a temei, cât şi pe cealaltă, configurată în eseistica şi romanele lui Nicolae Breban.

Celelalte texte, tratând despre “istoria intelectuală recentă a liberalismului, raporturile dintre istorie, memorie, ficţiune şi ideologie, comunitarismul ca utopie, atracţia intelectualilor faţă de tiranie şi criza spiritului american” pornesc, cum s-a spus deja, “de la cărţile şi ideile altora”, autorul analizându-le substanţa, dar nu întotdeauna şi “contextele de emergenţă şi receptare”. Ceea ce rezultă este o participare personală la dezbatere, oferindu-se cititorului o “perspectivă critica personală asupra unor «războaie culturale» din România şi din lumea de astăzi”. Sau cel puţin aşa visează Sorin Antohi că se petrec lucrurile. Fiindcă descoperirea, pretutindeni, nu numai la noi, a taberelor beligerante aflate în plin conflict – fapt ce dezvăluie o viziune dialectică (prinos lui Democrit, Hegel şi Marx) şi dinamică asupra fenomenului actualităţii, însă descoperă şi un sentiment de insecuritate, de fiară încolţită, ce se simte primejduită în fiecare mişcare a ei – ţine de ceea ce la Antohi vine dinspre o viziune personală a lumii. Iată cum arată, pentru eseist, cultura română, într-o intervenţie publicată la Chişinău, în revista Contrafort: “«Cultura română» este o ficţiune. Când spun asta, nu o fac din iconoclastie, teribilism sau stigmat (complexul etno-naţional-cultural de inferioritate, pe care l-am tematizat în cartea mea din 1994, Civitas imaginalis [...]). Mă asociez modest unor critici culturale radicale deja formulate de alţii (între care regretaţii I. Negoiţescu şi Ioan Petru Culianu), precum şi unor analize şi interpretări mai nuanţate, semnate de autori (şi prieteni) ca Adrian Marino, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, H.-R. Patapievici. Prin urmare, sugerez că, atunci când vorbim de «cultura română», ne referim în genere la o vastă ficţiune simbolică, generatoare de identitate colectivă, prea complexă pentru a fi uşor caracterizată, definită, analizată. Avem de-a face cu o mulţime de «culturi române» interactive, inegale, eterogene, adesea polare, angajate în conflicte ireductibile” (Contrafort, nr. 77-78).

Este vorba despre perspectiva unui ideolog – calitate asumată liber, la noi, până astăzi, numai de Adrian Marino – ori, dacă se doreşte, a unui analist al ideologiilor; nu necesarmente şi a unui istoric al ideilor, bandiera acestei specii arătând un pic altminteri, mai apropiat de exerciţiul laborios al unui Alain de Libera, de exemplu. Dar, la urma urmei, de vreme ce un autor este în primul rând ceea ce declară chiar el că ar fi, de ce nu am crede versiunea engleză a paginii dedicate lui Antohi de Wikipedia atunci când, inspirată, probabil, de vederile protagonistului însuşi, spune că “Opera lui istorică are în vedere istoria intelectuală, istoria ideilor, teoria istorică şi istoria istoriografiei şi studiile româneşti în context european”?

Să nu se înţeleagă de aici că din analizele lui Sorin Antohi ar lipsi dimensiunea contextuală, pe care, de altfel, o şi menţionează explicit ca avută în vedere. Adeseori însă, fapt simptomatic, ea se desfăşoară în întreaga ei splendoare mai cu seamă în notele de subsol, cum se petrece şi în n. 4 a textului despre liberalism, unde evoluţiile lui G. M. Tamás de la stânga revizionistă, prin liberalism şi liberalism-conservator către extrema stângă sunt privite cu îngăduinţă, întrucât, în toate aceste tribulaţii, omul a rămas consecvent sieşi. Nici în descifrarea iţelor codate în romanul lui Saul Bellow Ravelstein nu lipsesc trimiterile precise la ambianţa socială, de idei, de grup din campusul american. Ceea ce aş sublinia însă este că, în principal, efortul intelectual al lui Sorin Antohi nu-mi pare a fi unul de analiză, ci mai degrabă unul de reconstrucţie. Rezultatul este mereu o sinteză proprie, în care opiniile apriorice, intuitive ale autorului îşi găsesc, într-un fel sau altul, suportul în ample demonstraţii, nu văduvite de minuţie şi mereu excelent informate.

2. Un stil eclectic superior

Tipologic, Sorin Antohi se numără printre autorii cu suflu scurt şi încredinţarea că miniatura este la fel de valoroasă ca panoramările vaste. De la Cioran la Grigurcu, toată cultura noastră este plină de asemenea autori, mulţi dintre ei substanţiali şi de mare valoare. În volumul Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public al lui S. Antohi însă, se mai adaugă o caracteristică, absentă în cazul altora: aparatul critic, notele de subsol, ca şi textele-escortă sunt la fel de interesante, dacă nu chiar mai incitante, ca şi sau decât textul însuşi. Avem, deci, de a face cu un autor care îşi concepe textul în două registre, pe două planuri, cam cum proceda Camil Petrescu în Patul lui Procust, cu diferenţele de rigoare însă, datorate genurilor (eseu într-un caz şi roman în celălalt). Această caracteristică dă notă de complexitatea unui demers încrucişat, care nu îşi epuizează resursele numai în pagină, ci etalează noi contexte şi semnificaţii în infrapagină. E ca şi cum cineva care ar ţine un discurs s-ar opri, după câte o frază, pentru a dezvolta în aparteu tot felul de detalii picante ori savuroase.

Din acest punct de vedere, Antohi este un causeur. Un întreg studiu, cel despre romanul lui Saul Bellow, Ravelstein, este construit pe o premisă nesustenabilă, dar dezvoltă apoi delte spectaculoase, încadrabile la informaţia de tip gossip (pe româneşte: bârfă), la fel cum se configurau pagini întregi în jurnalul opulent şi cârcotaş al lui Mircea Zaciu. Premisa la care mă refer este că romanul respectiv ar trebui citit ca un roman cu cheie, în care transfigurarea artistică este vagă, palidă, uşor decriptabilă. Se pune astfel în paranteză caracterul de ficţiune artistică declarată al lucrării, iar ceea ce urmează nu este decât goana după identificări. Nu cred în legitimitatea procedurii, dar sunt de acord că, folosit ca pretext, romanul a putut prilejui o incursiune de excepţie – nu ferită de erori, din câte rezultă din nota introductivă onestă, ce precedă notele propriu-zise ale studiului, şi care arată cine ce îndreptări a făcut în faţa primei versiuni, cea publicată în serial, în revista 22 – în mediile universitare, american, evreiesc şi românesc, din Chicago. Acelaşi fel de utilizare a informaţiei orale, „de proximitate”, se întâlnea şi în prospectările lui Vladimir Tismăneanu referitoare la nomenklatura comunistă din România, şi el ţine, fără îndoială, de metodologia istoriei orale, validându-se sub raport ştiinţific prin obţinerea unei fotografii relativ acurate a mediului cercetat. Iată deci că Sorin Antohi recurge, uneori, la abordări specifice istoriografiei recente, şi bine face. Dar, iarăşi zic, interesul său prioritar nu este unul istoric, ci mai degrabă sociologic, în miezul problemei stând natura şi ponderea relaţiilor de solidaritate, putere, influenţă dintre protagoniştii câmpului elitar al unui centru notoriu al creativităţii academice americane contemporane; o sociologie a elitelor, care va să zică, de nu chiar o antropologie a cercurilor influente din Chicago-ul intelectual.

O altă caracteristică a scrisului eseistic al lui Sorin Antohi este apelul la autorităţi şi ornamentica poliglotă. Eseistul preferă Weltanschauung în loc de viziune asupra lumii şi vieţii şi, pentru a face distincţia între societate şi comunitate porneşte de la Tönnies. El preferă douceur de vivre în loc de bucuria vieţii / traiului şi semnează împăcat o propoziţie de tipul: „... Lilla se deosebeşte net de discipolii lui Leo Strauss şi Allan Bloom care susţin (când nu inspiră) Administraţia Bush” (p. 292), deşi este sigur că pe ultima nu o vor înţelege decât cei care ştiu deja tot atât cât Sorin Antohi însuşi, în raport cu care ea funcţionează mai curând ca un reper, un semnal complice, şi nu ca o comunicare lămuritoare cu privire la ceva.

Asemenea amprente stilistice particularizează scrisul autorului discutat, făcându-l greu confundabil cu al altcuiva, deşi în anii 80, pe când grupul de tineri autori de la Opinia studenţească şi Dialog, cele două reviste ieşene de ţinută academic juvenilă, dar de substanţă, în cadrul căruia se remarca şi autorul, impusese un stil cu trăsături oarecum comune. Astăzi însă vedem mai bine ce anume îi desparte pe Antohi de Liviu Antonesei, pe amândoi de Luca Piţu şi pe toţi trei de Dan Petrescu. (O antologie de grup, astăzi, la un număr de decenii şi în condiţiile în care, deja, fiecare dintre foştii redactori şi colaboratori are în spate un număr de cărţi, ar fi binevenită.) Pasiunea autentică pentru gossip („contextualismul”, eufemistic spus), o bine dozată erudiţie expusă în faţa cititorilor prin recursul la nume şi expresii străine, abordarea preferenţială a unor autori şi subiecte recrutate din Occident, mişcarea îndemânatecă şi bine exersată printre referinţe – concepte, idei, împrejurări – din mai multe culturi occidentale; într-un cuvânt, o tentă europenistă elevată, salutară în reuşitele ei şi redundantă în locurile mai puţin convingătoare.

Toate acestea sunt puse, cu bune şi cu rele, în slujba unei pledoarii a cărei idee de bază pare să fie rămânerea în urmă a dezbaterii publice româneşti în raport cu cea occidentală, socotită normativă, obligatorie, de neevitat. De aici, o privire critică, binevenită în principiu, dar căreia pare să i se fi atrofiat treptat sprijinul pe o suficient de bună cunoaştere a vieţii româneşti cu toate complicaţiile, dar şi cu decantările ei. Acest fapt devine vizibil din compararea verdictelor pe care le dă Antohi unor evoluţii de la Carpaţi şi Dunăre în raport cu etalonul euroatlantic, uitând să le măsoare şi în perspectiva raportării la premisele locale proprii acestor procese. De aceea, trecerea în revistă a ultimelor două decenii de realităţi româneşti are ceva simplist şi un pic schematic în racursiul antohian din introducerea cărţii, oricât de precaut şi-ar formula autorul judecăţile sau oricât de precise ar fi unele formulări punctuale.

În fapt, prin introducerea sa care pare desprinsă din acelaşi program ca şi dialogurile dintre Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş – diagnoza asupra actualităţii –, Sorin Antohi anunţă o carte mereu amânată, cu prea puţine atingeri faţă de cartea pe care o alcătuieşte din eseurile sale mai vechi. Cum însă mă număr printre cititorii săi atenţi, nu obosesc să aştept şi textul propriu-zis pe care textul-escortă îl anunţă, ştiind de pe acum că nu îi vor lipsi nici bogăţia ideatică, nici stilul personalizat.