Laszlo5

Laszlo Alexandru

SCRISORI DIN LITERATURA ROMÂNĂ

Există o ierarhie, poate neoficială, care poate fi contestată, în ceea ce priveşte modalităţile de expresie literară. Dacă ne gîndim la proză, observăm tendinţa de a se privilegia în judecată creaţia masivă, romanul sau romanul-fluviu şi a se deprecia o schiţă sau o nuvelă, pentru că e mai scurtă şi nu presupune un efort creator atît de consistent. Nu sînt primul care a observat această prejudecată. Iată, cel mai important prozator din literatura română n-a publicat nici un roman. Mă gîndesc la I.L. Caragiale, care a scris schiţe şi nuvele şi povestiri. Şi totuşi rămîne cel mai mare prozator român. Tot astfel, pe ansamblul mesajului literar, există ispita de-a se situa aşa-numitele scrieri non-fictive (iar aici lumea se gîndeşte la jurnal, la corespondenţă şi la memorialistică) pe o treaptă secundară. Se consideră că acest gen de scriitură îl însoţeşte pe autor, este activitatea sa paralelă, care îl sprijină la drum, dar e mai puţin semnificativă din punct de vedere literar. Poate fi importantă documentar, ne ajută să înţelegem anumite momente de culise din existenţa biografică a artistului, din traseul lui spiritual, din frămîntările sale sufleteşti, din lecturile şi obsesiile sale creatoare. Însă ar fi mai puţin relevantă pentru literatură, în general. Este o opinie curentă. Eu nu o împărtăşesc. Nu cred că se poate face, la fel ca în proză, o ierarhie, zicîndu-se că romanul e mai important decît schiţa sau decît nuvela. Nu se poate spune, am impresia, că epistolarul unui autor şi jurnalul său ar fi mai puţin valoroase decît restul creaţiei sale, numai pentru apartenenţa lor la o activitate secundară.

Dacă ne gîndim la semnificaţia epistolelor, în general, în literatura noastră, trebuie să observăm că prima dintre ele a inaugurat chiar limba română. Este Scrisoarea lui Neacşu, de la 1521. Noi toţi de-aici ne tragem activitatea, din mantaua unei scrisori! Sigur că mesajul lui Neacşu era important din punct de vedere lingvistic, şi nu strict literar, fiind primul document al limbii în care comunicăm. E memorabil pentru lexicul folosit, pentru sintaxă, constituie o dată semnificativă pentru însăşi exprimarea în română.

Pentru a mă concentra asupra subiectul în dezbatere, aş vrea să mai elimin o eventuală direcţie de discuţie. S-a amintit, pe bună dreptate, romanul lui Camil Petrescu, Patul lui Procust. Avem aşadar şi scrisori fictive, găsim adeseori personaje literare care îşi scriu mesaje. Pînă la urmă, nu cred totuşi că Patul lui Procust poate fi încadrat în genul epistolar, despre care vorbim azi. Avem mai degrabă scrisoarea ridicată la rang de ficţiune. Este vorba, pînă la urmă, de o construcţie, de un artefact al romancierului. Cred că sîntem cu toţii de acord că Patul lui Procust nu e un volum de corespondenţă, ci e roman în toată legea, care uzează de convenţia, sau de cortina scrisorii, pentru a transmite anumite sugestii artistice. Este o pseudoliteratură epistolară. Trebuie să ţinem seama că există şi o asemenea categorie.

De ce unii scriitori uzează oare de punerea în scenă a epistolarului? Mă gîndesc eu, ca o ipoteză, că scrisoarea poate să confere sugestia acută de autenticitate, de sinceritate, de onestitate. Romanul care este un edificiu artistic deliberat, realizat de cele mai multe ori cu toată recuzita meşteşugarului recurge, în numeroase rînduri, la o asemenea nevoie de autolegitimare, prin strategia de spontaneitate indusă. N-aş include, va să zică, Patul lui Procust sau romanele epistolare fictive în categoria la care ne referim noi.

Nu voi insista acum nici pe cantitatea uriaşă de literatură epistolară efectivă, care există pe plan mondial. În intervenţia mea aş vrea să mă refer la cîteva puncte de vîrf din literatura română şi anume în aceea din perioada recentă, a ultimelor decenii. Nu aş stărui aşadar pe un antecesor de răsunet, din istoria noastră literară mai îndepărtată, cum este Ion Ghica, cel care prin scrisorile sale către Vasile Alecsandri a stabilit nişte reguli, poate, în exprimarea artistică autohtonă de profil şi a pus nişte baze. De altminteri epoca aceea romantică, paşoptistă, a fost extrem de fecundă pentru relaţiile de corespondenţă, întrucît era nevoie de o comunicare mai dinamică, în contextul revoluţionar care se crease. Dar trec şi peste contribuţia lui Ion Ghica, pentru a veni la etapa postbelică.

După al doilea război mondial, avem o realitate în mişcare, incomplet analizată. Insectarul care să aşeze scriitorii pe o treaptă fixă de ierarhie nu s-a constituit încă. Există mari posibilităţi de desfăşurare analitică. Primul volum la care aş vrea să-mi opresc atenţia cuprinde corespondenţa dintre I. Negoiţescu şi Radu Stanca: Un roman epistolar. Acoperă perioada începînd cu 1945, îndată după încheierea războiului, şi vine intens, concentrat, cale de vreo zece ani, pînă prin 1955, iar apoi cu mari goluri, datorate răstunărilor de situaţie din biografia celor doi, continuă pînă la moartea lui Radu Stanca, în 1962. Dar repet, primul deceniu, 1945-1955, este cel mai consistent acoperit. Avem aici, în primul rînd, un Bildungsroman, ni se dă imaginea formării intelectuale a tinerilor scriitori. Ambii sînt reprezentanţi de frunte ai Cercului literar de la Sibiu, care a inclus cîteva nume cunoscute ale literaturii române: Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, I. Negoiţescu, Cornel Regman, Eta Boeriu, Ion D. Sîrbu, Nicolae Balotă şi alţii. Ce au avut în comun toţi aceştia? Grupîndu-se la Sibiu, în respectiva şcoală literară, au avut curajul, în contextul zbuciumat al războiului, să-şi proclame dorinţa unei sincronizări cu marea cultură occidentală. Pentru ei, lumina nu venea de la Răsărit. Voiau să fie sintonizaţi la literatura Occidentului. Şi-au exprimat adeziunea în cunoscutul Manifest al Cercului literar de la Sibiu, pe care i l-au adresat, în mod semnificativ, lui E. Lovinescu la Bucureşti. Va să zică nu Lucian Blaga a fost modelul inspirator, deşi ca personalitate era zeul lor tutelar şi respectat. Dar, ideologic vorbind, tinerii autori ai Cercului literar de la Sibiu înţelegeau să adere la dezvoltarea şi deschiderea culturii occidentale. Devine extrem de interesant de citit Un roman epistolar, dintr-un asemenea punct de vedere. Vă reamintesc că sîntem în perioada 1945-1955. Ce se întîmplă cu aceşti intelectuali, atît de absorbiţi de spiritualitatea vestică, imediat după ocuparea ţării de către trupele sovietice, atunci cînd a admira spiritul occidental, a te declara astfel constituia o culpă, un păcat de neiertat, cînd oamenii puteau fi arestaţi pe stradă numai pentru că purtau pălărie, sau pentru că aveau o vestimentaţie mai îndrăzneaţă, mic-burgheză (cum se spunea atunci). Este cartea unei tragedii, acest Roman epistolar. Cei doi autori încearcă să-şi uite situaţia, să evadeze din realitatea oprimantă. Ei îşi consemnează, cu amărăciune, tribulaţiile prin care sînt obligaţi să treacă, şomajul, mizeria, felul în care rămîn efectiv nemîncaţi şi nu e o figură de stil zile în şir. De multe ori le lipsesc banii să se viziteze. Unul, Radu Stanca, a rămas la Sibiu. Celălalt, I. Negoiţescu, a venit la Cluj, în iluzia că îşi va găsi aici destinul, sau o carieră literară. Nu au nici măcar bani de tren, pentru a se deplasa de la unul la celălalt, de la Sibiu la Cluj sau invers. Ulterior Negoiţescu se mută la Bucureşti. Acolo, aceleaşi probleme, găseşte accidental mici debuşeuri, amăgeli, încropeli de activitate culturală, pentru a-şi cumpăra de mîncare. După nu ştiu cîţi ani, consemnează satisfăcut că are, în sfîrşit, ceva mărunţiş pentru a-şi primeni garderoba.

Pe de altă parte, pentru cititorul zilelor noastre, este surprinzătoare prudenţa celor doi scriitori, care nu abordează deloc fenomenul politic. Poate fi înţeles acest lucru, dacă ne gîndim că, pe vremea aceea, scrisorile se cenzurau, se deschideau. Îndrăzneala scrisului se plătea cu puşcăria. I. Negoiţescu a şi fost închis la un moment dat. La fel au păţit alţi membri ai Cercului literar: Ştefan Aug. Doinaş (mai scurt, vreun an de zile), Ion D. Sîrbu (condamnat la şapte ani de închisoare, din care a executat vreo cinci şi jumătate). Blaga a trăit permanent cu frica în sîn, sub iminenţa arestării. Această prudenţă a lor, în (ne)abordarea evenimentelor politice ale momentului, este oarecum de înţeles, dar acum, citind cu ochii de azi, ne lasă cu o anumită frustrare. Este cartea destinului unor intelectuali români, simpatizanţi ai culturii occidentale, peste care se suprapune şenila tancurilor sovietice şi a culturii răsăritene. Modificarea se realizează aproape pe neobservate. Trebuie să citim printre rînduri şi să punem totul în oglindă cu ceea ce ştim noi, despre realitatea istorică, pentru a înţelege mai bine lucrurile. În anii 1945, 1946, 1947, ei schimbă scrisori ale căror preocupări reflectă oarecum modelul întîlnit şi în Jurnalul lui Mihail Sebastian, unde autorul consemna minunatele audiţii radiofonice de la Opera din Viena, de la Opera din Berlin şi aşa mai departe. La fel procedau şi Radu Stanca la Sibiu, sau I. Negoiţescu la Cluj, care ascultau cutare concert al Operei din Viena, cutare simfonie a Operei din Berlin, radiodifuzate. Apoi îşi transmiteau, prin scrisori, impresiile legate de audiţiile muzicale, în speranţa că au fost amîndoi pe aceeaşi lungime de undă.

După primii cîţiva ani, uşor-uşor, preocupările lor se schimbă. Radu Stanca devine regizor la teatrul din Sibiu şi, la început, se mîndreşte cu punerea în scenă a Hangiţei lui Carlo Goldoni. Se plînge de greutăţile artistice, de necazurile pe care le-a avut de depăşit. Treptat însă ajunge să se plîngă de dificultăţile pe care a trebuit să le înfrunte punîndu-l în scenă pe Cehov, cu Trei surori. De cealaltă parte, I. Negoiţescu îşi notează febril lecturile din Hegel, din Heidegger pentru ca apoi să consemneze cum trebuie să corecteze, deja, şpalturi cu noile traduceri din Tolstoi, sau din Gorki. Direcţia culturală luase o cotitură semnificativă. Pe care ei însă nu o deplîng, în mod deschis, în epistolele lor, dar noi o putem recompune azi. Cu atît mai mult cu cît, ni se spune de pildă în Dicţionarul scriitorilor români realizat de trio-ul Zaciu-Papahagi-Sasu, în dreptul articolului redactat de Ion Vartic, această carte, Roman epistolar, a apărut cu mari lacune. Şi atunci ne putem întreba cît a tăiat cenzura din scrisorile celor doi. În plus, volumul a fost publicat în 1978, adică în anul imediat următor gestului de disidenţă făcut de I. Negoiţescu, prin adeziunea la Mişcarea Goma. Negoiţescu a fost atunci din nou arestat, a avut o nouă tentativă de sinucidere, apoi a abjurat, a dat în România literară un text de conivenţă cu regimul politic totalitar. Putem vedea această publicare a volumului de corespondenţă, scuturat însă de aspectele incomode pentru regim, ca pe o tentativă de recuperare a lui Negoiţescu şi o formă de consolare a lui, pentru tribulaţiile care i s-au impus. E una din cărţile care ne dovedesc, iată, că genul epistolar nu constituie o anexă, ci poate oferi chiar imaginea centrală asupra devenirii, a dezvoltării intelectuale a doi scriitori de prim rang din literatura română.

Următorul caz la care aş vrea să mă opresc, poate dintre cele mai importante care ni s-au revelat după 1989, este al lui Ion D. Sîrbu. Cartea lui, absolut impresionantă, Traversarea cortinei, a apărut în îngrijirea lui Virgil Nemoianu şi conţine corespondenţa autorului cu I. Negoiţescu, Virgil Nemoianu şi Mariana Şora. De data aceasta avem un reprezentant de rangul doi, totuşi, al Cercului literar de la Sibiu. El nu mai era perceput ca un protagonist, era un tolerat acolo. Dar acest martor marginal, cu o origine socială modestă, provenit dintr-o familie muncitorească, minerească, reuşeşte să-şi ia o strălucită revanşă, cu trecerea timpului, prin suferinţele sale inimaginabile în infernul concentraţionar, iar înainte chiar pe front, luptînd pînă la Stalingrad, rănit, căzut prizonier, evadat, venit pe jos pînă în ţară pentru a-şi continua studiile, pentru a-şi scrie mai departe proza şi teatrul. Este o figură de răsunet a literaturii române şi care, din păcate, doar după 1989 ni s-a făcut cunoscută. Stilul lui muşcător, exploziv pe alocuri, fundamentat pe mari ciocniri semantice, pe surprize de nebănuit în expresia literară, este inconfundabil. V-aş cita, din corespondenţa sa, o autocaracterizare a lui Ion D. Sîrbu, care spune multe despre talentul său literar.

Nu am făcut nimic să scap de Craiova, să mă mut la Bucureşti. Dar mă simt prea bătrîn pentru o carieră nouă (de cinci ori mi-am început viaţa de la un zero absolut) şi apoi, bănuiesc că nu voi mai avea de trăit decît vreo 4-5 ani; în aceştia trebuie să termin cele ultimele cărţi de proză pe care le am gata sub formă de pietre la ficatul meu. Opera mea există; cu trei volume de Teatru literar (drame, comedii), cu un volum mare de nuvele, cu trei romane (ce sînt aproape gata), simt că mă apropii de ceea ce voi, criticii, numiţi «o formulă». Altă şansă de ne-murire nu am; sînt incapabil să îmi scriu memoriile (sînt prin excelenţă un povestitor, un oral), ele ar fi fost cel mai frumos roman din cele ce nu le-am scris. Azi îmi dau seama că eram un «tip aparte» cînd ne-am întîlnit la Sibiu. (Precizez că scrisoarea i se adresează lui I. Negoiţescu şi rememorează perioada cerchistă.) Eram campion de fugă, călăream, aveam brevetul de zbor fără motor, înotam ca un delfin; eram mult mai mîndru de Fizicul meu decît eraţi voi de Spiritul vostru bibliofil, citadin, literaturizant. Mărturisesc, tu m-ai atras spre Litere, deşi eu nu dădeam o oră de călărie cu un cal de rasă prin Dumbravă pe toată poezia Cercului vostru. Acesta e adevărul, chiar şi proza la care m-ai îndemnat, am abordat-o aşa cum un săritor în lungime (ce eram!) încearcă să vadă dacă poate sări şi în înălţime. Eu nu am avut talent, a trebuit să suplinesc acest dar al Zeilor, printr-o imensă, teribilă, niciodată terminată suferinţă fizică şi morală. În acest sens am făcut norma pentru voi toţi, ăsta a fost şi rolul meu în Cerc, acela de a tot pleca în războaie şi de a le tot pierde fără glorie, fără decoraţii, doar cu răni şi păduchi... În sensul acesta mi-ar plăcea să înţelegi că Patria este pentru mine o imensă suferinţă; unica mea investiţie constînd în această suferinţă; eu iubesc Limba Română, fiindcă nu am avut o limbă maternă (Blaga zicea: «Gari, tu eşti orfan de limba maternă!»); eu am învăţat româneşte în şcoli şi citind.

Acest complex al autodidactului, care răzbate din literatura lui Ion D. Sîrbu, şi obsesia lui că este un tolerat, plasat la marginea mesei, că trebuie să arate mereu că poate mai mult, că el este mai mult, îl conduce spre un pariu cultural admirabil, îl împinge spre mari sfidări. E adevărat că doar în planul cărţii, al literei scrise. I.D. Sîrbu n-a fost un disident pe faţă, împotriva regimului comunist. El şi-a plătit obolul de curaj pe front şi în închisoare. A făcut efectiv puşcărie, peste cinci ani de zile. După care a considerat că este necesar să-şi ia această perioadă de respiro pentru a-şi scrie opera, pentru a pune pe hîrtie ceea ce a suferit. Şi opera lui e scînteietoare mai ales în acest domeniu, al expresiei epistolare. Traversarea cortinei nu e singurul volum de corespondenţă, chiar dacă e cel mai semnificativ, al lui Ion D Sîrbu. Mai există o serie întreagă de misive, descoperite pe zi ce trece, prin diverse arhive uitate şi care apar, explodează ba într-o revistă, ba în alta. Tot volume epistolare sînt şi Iarna bolnavă de cancer, cuprinzînd mesaje către Deliu Petroiu, Mina şi Ion Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş, sau Scrisori către Bunul Dumnezeu şi alte texte. Pilonul fundamental al operei lui I.D. Sîrbu, pînă la urmă, nu este romanul pe care el a mizat enorm, Adio, Europa! (deşi e şi aceea o carte remarcabilă). Cu siguranţă nu e teatrul. Poate în anumite aspecte e simpatică nuvelistica sa, şi am în vedere volumul Şoarecele B. şi alte povestiri. Nu e de neglijat Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Dar, în primul rînd, I.D. Sîrbu trebuie căutat şi trebuie găsit aici, în epistolarul său.

Aş vrea să ilustrez stilul inimitabil şi extraordinar de spumos al lui Ion D. Sîrbu, printr-un pasaj pe care i-l dedică portretizării lui Eugen Barbu, într-o scrisoare expediată lui Virgil Nemoianu:Îmi ceri Săptămîna Nebunilor, nu am găsit-o, şi eu aş vrea s-o citesc; am o teorie în legătură cu complexul incurabil al autodidactului, o altă teorie că cine a pornit-o ca jandarm, jandarm rămîne şi în Parnas, şi o ultimă teorie că «există inteligenţe ce consumă doar mărgăritare; produc totuşi numai căcăreze» (Blaga). (Sigur că şi citatele pe care ni le oferă el sînt de multe ori închipuite, există un joc bufonesc la I.D. Sîrbu, care pune pe seama unor mari personalităţi ale culturii tot felul de fraze ireverenţioase, pentru a le face mai uşor acceptate de opinia publică.) Toate aceste teorii se pot verifica citind o singură pagină din E. Barbu. Are de toate, dacă parcurgi Caietele Principelui rămîi siderat de «henormitatea» culturii sale; a tot citit, în toate direcţiile, et quibusdam aliis... Istorie, filosofie, mistică, arte, tot, tot, tot... Borges, plus Brockhaus şi Marea Enciclopedie Britanică. Pune un punct aici, un bobîrnac acolo; sare din Goethe (pe care îl desfiinţează), la Meister Eckhart, dar emite păreri şi despre Zen, lăsîndu-ne să credem că are în buzunar toată literatura veche şi nouă a lumii.

Este fantastic, rămîn uluit în faţa unui asemenea tupeu bibliofil. Am văzut mulţi escroci în viaţa mea, dar ca cineva să se autopăcălească de-a lungul unei vieţi şi a unei opere mi se pare fantastic. Am citit Principele se simte efortul de a acoperi, cu plus de lexic, minusul de logos; efortul spre «stil» (cu orice preţ) e atît de vizibil încît rezultatul doare. Parturiunt montes, nascitur... Simpla transcriere a acelor nume pe care le citează fără să-i fi citit, ar trebui să-i dea insomnii, sau să-l interneze cu schizofrenie galopantă. Umbli la sfinţi şi miroşi a vagin nespălat; citezi la fiecare pagină cartea (la care numai el are acces) Istoria Plagiatului... Ciocoii vechi şi noi plus Pirgu, după ce a citit Corydon şi l-a ronţăit balcanic pe Faulkner... dacă dau de un exemplar din Săptămîna Nebunilor îl citesc şi ţi-l trimit; tipul mă umple de scîrbă şi simplul gînd că aşa ceva este posibil îmi dă sentimentul că, prin el, Limba şi literele române ne arată cît de perfidă şi necruţătoare este răzbunarea Spiritului, faţă de cei care s-au pîrţîit în biserică.

Ion D. Sîrbu este unul dintre marii noştri autori, iar arta corespondenţei constituie epicentrul operei lui.

Aş vrea să trec la al treilea caz important, de o cu totul altă factură, şi anume la Epistolarul editat de Gabriel Liiceanu. Acest volum a creat o modă, un curent în literatura română de azi: se scrie mereu despre Gabriel Liiceanu, se comentează la nesfîrşit Jurnalul de la Păltiniş, se citeşte neobosit Epistolarul. Cum se poate explica fenomenul? Cu ce anume avem de-a face? Este vorba despre un consistent schimb de scrisori, din perioada 1982-1985. Dar care e scînteia care a stîrnit dezbaterea? Care e contextul apariţiei sale? Tocmai fusese tipărit Jurnalul de la Păltiniş, al lui Gabriel Liiceanu, care inaugura, pe neaşteptate, o nouă cale în spaţiul meditaţiei culturale autohtone. Acest ambient, o ştim, i-am fost contemporani, în anii 80 era extrem de îmbîcsit, era cu totul blocat. Cenzura era deja omnipotentă. Dezbateri de idei nu mai existau. Literatura se făcea doar cu voie de sus, iar cărţile deveneau tot mai indigeste, în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Şi brusc, ca printr-un miracol, a apărut Jurnalul de la Păltiniş, care deschidea uşa către o altă direcţie de activitate intelectuală. Se vorbea despre şcoala lui Constantin Noica, filosoful care, la Păltiniş, şi-a deschis braţele şi a primit în jurul său o pleiadă de tineri care, ulterior, au devenit străluciţi. El le-a transmis un nou suflu, o dorinţă irezistibilă de-a creşte, de-a citi, de-a se forma. Jurnalul de la Păltiniş este, pe undeva, o replică de Bildungsroman (dar la alţi parametri, fireşte) la ceea ce avusesem în schimbul de scrisori dintre I. Negoiţescu şi Radu Stanca. De data asta profesorul, Noica, este filosof în toată legea. Aşadar formarea trebuie să treacă neapărat prin învăţarea limbii germane, prin studierea limbii greceşti, prin traducerea lui Platon, prin examinarea lui Heidegger. Această opţiune uluieşte, pentru că intelectualii români ai anilor 80 gemeau deja sub jugul comunismului. Ăsta este adevărul. Exista o tensiune acută, datorată lipsei de libertate a cuvîntului, dublată de nemulţumirile privind sărăcia, nivelul de trai care se degrada an după an, se prăbuşea. Alimentele de bază începuseră să fie distribuite doar pe cartelă, se întrerupea în fiecare seară curentul electric şi aşa mai departe. Şi, în mijlocul acestei frustrări generalizate, în care intelectualitatea română scria anevoios, cît mai putea, dar nu prea mai publica, apărea pe nepusă masă Jurnalul de la Păltiniş, care venea cu un mesaj absolut surprinzător. Se spunea acolo că nu contează dacă răbdăm de foame oricum nu e sănătos să mîncăm pe săturate. Iată, în Occident există Germania untului, unde s-ar face totuşi o cultură mediocră. Pe cînd la noi se construieşte cu adevărat marea cultură, românii îl traduc pe Platon şi-l studiază pe Heidegger, la lumina opaiţului. Brusc apărea o alternativă, la întunericul care exista şi se întindea primprejur. Fenomenul a fost extrem de complex şi a putut fi îmbrăţişat cu frenezie. Oferea o supapă compensatoare extraordinară. Dar a stîrnit şi reticenţe, fiindcă a fost recepţionat şi în latura sa perfidă, în evazionismul său ipocrit din faţa mizeriei. Aceştia doi sînt parapeţii care structurează discuţia întregii probleme.

Epistolarul editat de G. Liiceanu e susţinut de contribuţia unor intelectuali de vîrf, să ne înţelegem. Le amintesc numele, în ordine alfabetică: Radu Bogdan, Emil Cioran, Petru Creţia, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Ianoşi, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Andrei Pippidi, Andrei Pleşu, Mariana Şora, Marin Tarangul şi Sorin Vieru. Însăşi poziţionarea lor geografică este foarte diversă. După apariţia Jurnalului de la Păltiniş, Liiceanu şi Pleşu pleacă la Heidelberg, cu o bursă de studii. De acolo, ei supraveghează ecourile extrem de zgomotoase, stîrnite de publicarea volumului diaristic păltinişan. Vor fi scrisori de la Heidelberg către Bucureşti, sau invers, de la Bucureşti la Heidelberg, sau de la Cioran, din Paris, către Heidelberg, sau de la Păltiniş în Germania, sau de la Mariana Şora, din München, către Heidelberg şi aşa mai departe. Un întreg perimetru european este acoperit. Iată, avem o globalizare dacă vreţi a discursului cultural românesc, la nivel continental, înainte de 1989. Este prima situaţie din perioada comunistă, în care dezbaterea culturala autentică nu mai ţine seama de limite strîmte, de graniţe statale.

Aş îndrăzni să identific, cum spuneam, două piloane tensionale, în Epistolar. Pe de o parte găsim un elogiu, un imn pe care Liiceanu îl intonează pe seama lui Noica, maestrul lor, cel care le aprinde, în faţa ochilor, lumina culturii. Şi atunci toată gratitudinea discipolilor se îndreaptă spre Noica. La fel ca orice învăţăcel zelos, Liiceanu tinde să facă un gol în jurul profesorului, pentru a-l capitaliza, a-l reţine pentru sine. Problema este însă că C. Noica a mai încercat să construiască o astfel de şcoală informală, spirituală, la Cîmpulung, în domiciliul obligatoriu, şi a avut alţi învăţăcei, de asemeni de prim rang, în persoana lui Alexandru Paleologu sau, pînă la un punct, a lui Nicu Steinhardt. Primii discipoli, care au făcut şi puşcărie pentru Noica (din cauze directe, alţii spun că indirecte, dar tot la puşcărie au ajuns), s-au simţit lezaţi de acest zel sanctificator al lui Gabriel Liiceanu şi i-au răspuns. O primă polarizare a apărut din partea vechilor discipoli, cum a fost Al. Paleologu, care a reacţionat în scrisori extrem de muşcătoare împotriva lui Liiceanu, dar a fost şi Nicu Steinhardt, cu memorabila sa intervenţie Catharii de la Păltiniş, în revista Familia de la Oradea, de asemeni foarte critică. Oamenii s-au simţit lezaţi în propria lor biografie, văzînd cum cineva încearcă să-i dea la o parte şi să-i împingă în uitare, căci prezenţa lor devenise stingheritoare, aducea o pată de frumuseţe pe chipul maestrului venerat. Toate eforturile lui Liiceanu de-a cosmetiza, de-a relativiza intuiţia corectă a victimelor sale, de a-şi reconfirma admiraţia şi deferenţa pentru aceşti intelectuali de frunte, iar alteori de-a contraataca, într-acolo se îndreaptă. Există un întreg ceremonial al discursului inteligent, curtenitor, pe alocuri duplicitar, însă care în subtext ascunde tensiuni şi frustrări pronunţate.

Scrisorile în sine se constituie într-un fel de ritual colectiv. La un moment dat, Radu Bogdan îi scrie lui Andrei Pleşu, la Heidelberg, şi i se plînge, atît în nume propriu, cît şi invocîndu-l pe Alecu Paleologu, de ingratitudinea lui Gabriel Liiceanu şi de anumite gesturi echivoce ale acestuia. A. Pleşu îi transmite epistola, fireşte, celui vizat. Ambii oferă apoi răspunsuri nuanţate şi bine cumpănite. Mesajul primit din Germania, pe de altă parte, îi este citit la telefon, cu voce tare, de către R. Bogdan lui Al. Paleologu, care se simte direct lezat, înhaţă creionul şi se încinge în horă. Sfera dezbaterii se extinde, cei doi bucureşteni se pronunţă, fiecare în parte, cu intenţii aparent clarificatoare, dar subtextual belicoase, la adresa bursierilor din Germania. Iată cum, treptat, se instituie aproape un seminar cu dezbateri aprige, în spaţiul scris al mesajelor internaţionalizate.

A doua direcţie tensională, care se desprinde din paginile Epistolarului, este aceea care le reproşează noilor intelectuali, afiliaţi la gîndirea lui Constantin Noica, faptul că evitau să recunoască şi să corecteze mizeria socială şi tarele comunismului, care se constatau cu ochiul liber; faptul că ei se constituiau doar într-o falsă alternativă la promiscuitatea comunismului cotidian, într-o amăgire evazionistă; faptul că ei dovedeau, în repetate rînduri, o suspectă aroganţă exclusivistă, o greu acceptabilă trufie a spiritului, privind cu dispreţ nu doar realităţile cotidiene, ci chiar şi alte sfere de activitate intelectuală (critica literară, beletristica etc.). În această direcţie se pronunţă cu mare fermitate, bunăoară, Mariana Şora. O dublează şi o confirmă sarcastic Ion D. Sîrbu, într-o altă epistolă, cenzurată iniţial din volumul Traversarea cortinei şi recuperată ulterior de presa literară. Aş vrea să citez aici, pe linia cunoscută a mordacităţii sale, un şir de argumente: pe vremea cînd am citit Jurnalul de la Păltiniş am fost vînăt de mînie şi revoltă: nu pentru motive literare (cartea este un act de nobilă literatură), ci pentru că ea este, ca model de viaţă şi de filosofare, o formă de fals şi teatru, o formă de ameţit proştii şi un ciocoism levantin la nivelul de sus, la cel mai de sus nivel de trăncăneală trăiristă. () Are loc o impostură bizantină, e vorba totuşi de cultură, de cultura noastră, teatrul continuă, sunt lăsaţi în pace, cine se teme de nişte fricoşi care se joacă de-a baloanele nemţeşti şi greceşti, ei nu se ating de popor şi de drama lui nici cu o floare, ei sunt sus, au şi creat o limbă atît de subtilă că mă simt, citindu-i, ca un chinez care nu are acces la ideogramele marţiale. / Iartă-mă, voi citi sine ira Jurnalul, voi încerca să fiu cuminte în banca mea, voi parcurge Epistolarul, ca să învăţ arta acestei distanţări de istorie, popor şi tragic (prin beţia de cuvinte), prin citate şi citiri, atît de subtile şi de culte încît îmi vine să iau lupta de clasă de la început. () Noica nu s-a dus la Păltiniş ca să scape de frică, să se căiască de anii de laşitate şi trădare: s-a dus ca să transforme în stil acest mod de a ignora esenţialul: scrie o carte despre defectele spiritului, foloseşte atîtea cuvinte greceşti, se înlabirintează în aşa fel că nimeni nu mai înţelege nimic: aşteptam de la Papa din Păltiniş o epistolă către mitici, o analiză a lichelismului, laşităţii, bizantiniei şi semidocţiei noastre thraco-getice. El, nimic: «să facem o şcoală ca o echipă de fotbal: doar 12 genii, plus rezerve: şi să îi creştem ca pe nişte genii de viitor, gata să îi ia locul la Păltiniş». Arde ţara, arde Europa, Noica se desparte de Goethe; piere limba română, el pledează pentru deschiderea care se închide, limita care nu se limitează, unicul care se divide fără să se împartă. Şi în jurul lui aceşti foarte talentaţi tineri, care în loc să scrie filosofie, literaturizează ca într-un fel de onanie cu concepte şi se invertesc stilistic, ca să ajungă atît de subtili şi de culţi că nu mai ştii dacă au sex şi dacă mai mănîncă.

Se cuvine menţionat că Epistolarul publicat de Gabriel Liiceanu a configurat o axă esenţială a dezbaterii culturale româneşti, în ultimele decenii. Alţi nenumăraţi ziarişti, scriitori, gînditori s-au referit la el, în mod polemic ori elogios, au urcat de-o parte sau de cealaltă a baricadei. Chiar şi în prezent se pot identifica anumite reticenţe, legate de vestigiile şcolii lui Noica. Sau se manifestă, de asemeni, partizanii fanatici ai lui Constantin Noica. Nu mai departe de acum cîteva săptămîni, am purtat dezbateri încinse, prin intermediul presei, cu Sorin Lavric de la Bucureşti, adjunct de ultimă oră al lui Gabriel Liiceanu şi admirator necondiţionat al lui C. Noica (inclusiv al tinereţii lui legionare).

E evident că Epistolarul sintetizează una din tensiunile pregnante, fundamentale, ale culturii române de azi: pendularea între lumea fenomenală şi ispita izolării în turnul de fildeş. Ruptura dintre cele două universuri, limbajul abstractizat, conceptualizat şi autosuficient, a cărui manevrare e împinsă uneori pînă la limita ipocriziei, inadecvarea frapantă la realităţile zilei sînt ilustrate, toate, într-un pasaj memorabil al cărţii: Zilele trecute s-a petrecut îţi aminteşti? ceva tare hazliu. M-ai sunat de la Biblioteca Academiei. M-ai întrebat ce fac şi ţi-am răspuns: «M-am hotărît să nu mai fac nimic». În clipa aceea legătura s-a întrerupt. Ai revenit după două minute şi mi-ai povestit că, sunînd de îndată din nou, telefonul a făcut o atingere, a răspuns un glas de bărbat, tu ai crezut că sînt eu şi, provocat de replica pe care ţi-o dădusem, ai început pe dată să vorbeşti, nu fără o urmă de patos în glas: «Propoziţia ta nu e corect formulată. Ai vrut de fapt să spui cu totul altceva: că te-ai hotărît să nu mai faci nimic cîtă vreme nu vei simţi că ceea ce faci te reprezintă cu adevărat. Şi, pe urmă, să ştii că starea ta actuală nu face decît să reflecte criza filozofiei contemporane». În clipa aceea, la celălalt capăt al firului s-a auzit: «Tu cu cine p mă-tii te cerţi, mă?».

Chiar aşa: cu cine se certau oare filosofii şi scriitorii din anii finali ai comunismului ceauşist, în timp ce corabia se scufunda?

Aş dori să mai subliniez un aspect, comparînd cărţile prezentate pînă acum. Ele sînt alcătuite în mod diferit. Corespondenţa I. Negoiţescu-Radu Stanca are o structură ping-pong, dezbaterea se poartă numai între cei doi parteneri. Corespondenţa lui I.D. Sîrbu are o structură de tip evantai. În centru se află Gari, cel care îşi comunică durerile, suferinţa, ironiile şi frustrările către un şir de colocutori, care asistă asemeni unui public select la această oficiere a protagonistului. În ultima situaţie, a Epistolarului editat de Gabriel Liiceanu, avem sub ochi un fel de brainstorming, la care toată lumea e părtaşă, toţi dialoghează cu toţi. Găsim aici situaţia cea mai complexă a comunicării epistolare, configurată pe mai multe centre de de reflecţie, numeroase preocupări tematice şi diversitate stilistică de expresie şi argumentaţie.

Al patrulea exemplu, diferit de precedentele, pe care aş vrea să-l amintesc, este cel oferit de Paul Goma şi de Scrisori întredeschise (volum a cărui editare întîmplător eu însumi am îngrijit-o). A apărut în 1995, în cadrul revistei şi al editurii Familia de la Oradea. Este o carte-document, care include luările de poziţie ale lui Paul Goma, din anii 70, ai disidenţei sale făţişe. Găsim aici scrisorile deschise adresate lui Nicolae Ceauşescu, în timp ce Goma era chiar la Bucureşti şi era arestat, era bătut, era drogat de Securitate şi viaţa lui era într-un real pericol. Sau îi scria misive lui D. Ţepeneag, în care îşi mărturisea adeziunea şi prietenia pentru romancierul aflat într-un exil forţat. Aceste mesaje se continuă şi merg pînă după 1989. Avem epistola adresată preşedintelui S.U.A., Ronald Reagan, în care sînt denunţate acţiunile de esenţă teroristă ale Securităţii, comandate de Ceauşescu (atentatele cu exploziv, coletele-capcană etc.), sau lui Danielle Mitterrand, soţia preşedintelui Franţei (căreia i se solicită sprijinul în favoarea lui Gh. Calciu-Dumitreasa, din nou arestat în ţară de regimul comunist). Găsim scrisoarea deschisă adresată lui Ion Iliescu, preşedintele postdecembrist al României, căruia i se reaminteşte trecutul criminal al comunismului românesc. Dar avem şi mesajele întredeschise ale lui Paul Goma, care se îndreaptă către un şir întreg de personalităţi ale vremii: Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Dorin Tudoran, Ion Vianu, Vlad Georgescu, Noël Bernard, Ion Negoiţescu, Cornel Dumitrescu, Nestor Rateş etc., în încercarea de-a se închega o coaliţie militantă a exilului cultural. Perioada finală, de după 1989, cuprinde mai ales scrisorile deschise adresate Gabrielei Adameşteanu. Cu această ocazie, Paul Goma intră în conflict, după cum ştim, cu cvasi-totalitatea scriitorilor români, cărora le reproşează aş zice: pe bună dreptate trecutul prudent, gravat de complicităţi, al rezistenţei prin cultură, din vremea comunistă. De la înălţimea staturii sale de oponent activ, care şi-a pus viaţa în pericol, el le aduce un şir de reproşuri, care apoi degenerează în insulte şi recriminări. În acest context, Paul Goma deschide şi o discuţie foarte delicată împotriva lui Gabriel Liiceanu, editorul care, abuzînd de încrederea autorului, i-a trimis la topit cartea Culorile curcubeului, fără a i-o mai distribui. Dar agresîndu-l pe Liiceanu, el stîrneşte un întreg front cultural, situat în preajma intelectualului bucureştean, de care acesta e legat prin fire de prietenie, de afecţiune, de interese conjuncturale etc. Goma sfîrşeşte astfel prin a fi împins într-un al doilea sau al treilea exil, inclusiv în plan literar.

Volumul acesta are o valoare documentară extraordinară şi este cu atît mai regretabil că a fost trecut sub tăcere, din pricină că persoana lui Goma era antipatizată şi detestată, de numeroşi scriitori ce resimţeau, poate, faţă de el o gamă întreagă de complexe de vinovăţie.

Nu-mi rămîne decît să deplîng faptul că, într-o etapă ulterioară, mai ales din 2000 încoace, în contextul de ostilitate permanentă cu care Paul Goma s-a confruntat, din prima sa tinereţe şi pînă în zilele noastre, percepţia lui democratică asupra realităţii s-a alterat. O nouă obsesie i-a cucerit atenţia şi interesul, şi anume reflecţia de natură violent antisemită. M-am considerat obligat să mă despart de acest Paul Goma, de după anul 2000, să-i contest judecăţile şi intervenţiile şi n-am fost singurul care a făcut-o. Dar poate că, dintre toţi cei care l-au contrazis, pe mine m-a durut cel mai mult. Însă acesta este deja un alt episod. Doresc să creditez şi să subliniez, cu tot entuziasmul, valoarea de document impresionant a volumului Scrisori întredeschise, de Paul Goma. Cu această ocazie, corespondenţa autorului iese în arenă, devine o armă de luptă politică, intelectualul îşi ridică vocea în încercarea de-a schimba realităţile. Nu mai e preocupat doar de ograda sa literară, de crezul său estetic, de universul său filosofic, cum se întîmpla cu antecedenţii enumeraţi. Avem aici a patra caracteristică posibilă a epistolarului.

Sîntem obligaţi să ne întrebăm, în încheierea acestei scurte treceri în revistă: ce va mai fi în continuare? Trăim azi în epoca vitezei, scrisori se scriu tot mai puţine. Avem la îndemînă radioul, televiziunea, internetul, sms-ul, chat-ul, formele alternative de comunicare. Probabil că ne vom întoarce la situaţia din care a plecat I.L. Caragiale: la telegrame. Sub presiunea timpului, care parcă nu mai are răbdare cu noi, vom ajunge să ne comunicăm succint: Mănăstire maici chef, Cuţitul os, Pupat toţi piaţa endepedenţi. Sigur că lansez o simplă ipoteză ironică şi nu ar fi de dorit să eşuăm în asemenea onomatopei comunicative.

Scrisoarea este un instrument foarte bogat, extrem de generos, prin care artistul poate să-şi exprime opţiunile personale, frămîntările, şcoala formaţiei sale, autorii de la care a avut de învăţat şi cărora le este recunoscător, cărora le rămîne îndatorat. Nu ştiu dacă genul epistolar se va retrage în munţi, ca partizanii, să mai lupte alături de puţinii nostalgici. Dar ştiu că este un aliat de nădejde la care noi, scriitorii, n-ar trebui să renunţăm cu prea mare uşurinţă.

(Intervenţie în cadrul Colocviilor de la Beclean, pe tema

Genul epistolar în literatura română, joi, 17 iulie 2008)