Laszlo Alexandru

 

NOICA LA A DOUA TINEREŢE

            Un observator independent de azi are tot dreptul să rămînă mirat, văzînd reflexele antidemocratice ale intelectualilor noştri de prim rang. Acum, cînd problema stringentă a societăţii româneşti constă în edificarea şi consolidarea mecanismelor de judecată democratică, e surprinzătoare graba unor personalităţi ale vieţii publice de a distorsiona trecutul, de a-i recupera pe propagandiştii fascismului sau ai comunismului, de a-i gratifica moral pe actorii dictaturilor.

            La precedenta sesiune de comunicări ştiinţifice internaţionale, organizată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, am avut prilejul să atrag atenţia asupra cazului Vintilă Horia. Frenetic elogiator, în presa extremistă de la sfîrşitul anilor ‘30, al lui Benito Mussolini, prozatorul fusese recompensat pe-atunci cu un post la Ambasada României de la Roma. Devenit un deşănţat admirator, în presa extremistă de la începutul anilor ‘40, al lui Adolf Hitler, romancierul fusese răsplătit mai apoi cu un post la Consulatul României din Viena. Şi totuşi, trecîndu-se sub tăcere ditirambicele adeziuni ale lui Vintilă Horia la cauza mussoliniană şi la cea hitleristă, o pleiadă de scriitori, artişti şi figuri publice şi-a ridicat vocea, în anul de graţie 2007. Paul Goma, Monica Lovinescu, Doina Cornea, Camilian Demetrescu, Octavian Paler, Sorin Ilieşiu, Dinu Zamfirescu, Dorin Tudoran, Dan Hăulică, Matei Cazacu, Gheorghe Carageani, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Mihai Cantuniari, Micaela Ghiţescu, Andrei Ionescu, Marina Constantinescu, Liviu Antonesei, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Florescu, Ileana Corbea, Doina Jela, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Nicolae Stroescu-Stînişoară, Alexandru Husar, Constantin Ciopraga, Răzvan Codrescu, Cristian Bădiliţă, Ion Caramitru, Vartan Arachelian şi alţii, la indicaţiile scenice ale Marilenei Rotaru, negau public evidenţa activismelor fasciste ale lui Vintilă Horia şi solicitau încoronarea triumfală a memoriei fiului rătăcit[1]. Ei nu ezitau să adreseze vibrante apeluri către instituţiile statului (Preşedinţie, Guvern, Academie etc.), în sensul reabilitării ideologului totalitar.

Tentativa de recuperare a lui Vintilă Horia, deşi printre cele mai explozive, nu constituie totuşi o excepţie în spaţiul nostru cotidian. După decembrie 1989, direcţia principală a discursului, în legătură cu scriitori ca Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Constantin Noica etc. a insistat pe valoarea literar-filosofică a operei lor, pe necesitatea elogierii acestora, cu scopul consolidării patrimoniului cultural românesc. S-au făcut auzite prea puţine voci – rapid descurajate –, care atrăgeau atenţia asupra activităţii politice extremiste a respectivelor personalităţi. Strategia de reducere la tăcere a dezbaterilor oneste despre scheletele din dulap a fost pe cît de insistentă, pe atît de repetitivă. De la clasicul “nu e momentul”, trecîndu-se prin previzibilul “de ce să condamnăm extremismul de dreapta, acum, cînd trebuie să ne concentrăm asupra celui de stînga?” (de parcă analiza comparată le-ar fi fost interzisă lampadoforilor...), mergîndu-se pînă la atacul dezlănţuit, în grupuri de presiune, împotriva cărţilor incomode, sau refuzul de publicare a acestora, nici o variantă n-a fost neglijată.

            Dacă analiza onestă a petelor din trecut a avut de înfruntat o adevărată cursă cu obstacole improvizate, în schimb discursurile falsificatoare, mitizatoare, au fost găzduite generos în prim-planul vitrinei culturale. Printre exemplele din această ultimă categorie, pot fi menţionate monografia lui Sorin Lavric (Noica şi mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007) şi intervenţiile adiacente.

            Personalitatea lui C. Noica, de la care se revendică azi influenta grupare culturală pilotată de Gabriel Liiceanu şi catalizată în jurul Editurii Humanitas din Bucureşti, trimite însă la realităţi politico-istorice dintre cele mai decepţionante. Chiar înainte de adeziunea pătimaşă la Mişcarea legionară, Constantin Noica nu a fost un adept al democraţiei. În diverse articole din anii 1933 şi 1934, îşi exprimase deja rezervele faţă de cultura şi civilizaţia occidentală, proclamase valorile autohtonismului idilizat şi transfigurat mitic[2]. Plecat cu o bursă de studii la Paris, în anii 1937-1938, el intra sub influenţa nocivă a lui Cioran, după cum o consemna sarcastic Eugen Ionescu[3]. Aşa că înscrierea zgomotoasă a lui Noica în Mişcarea legionară, printr-o telegramă trimisă de la Paris, în semn de protest împotriva uciderii lui Corneliu Zelea Codreanu, venea ca o continuare şi o împlinire firească a unei direcţii reacţionare de gîndire, nicidecum ca o decizie pripită, teribilistă. Germenii naţionalismului şi ai xenofobiei erau deja adînc implantaţi în convingerile sale.

La 8 august 1940, C. Noica publică, în număr unic, pe patru pagini scrise de el însuşi, revista Adsum (“Sînt de faţă”). Obsesiile demagogiei legionare, de creare a omului nou şi a lumii perfecte, cu preţul jertfei individului, precum şi condamnarea ideilor democratice, sînt uşor descifrabile, în ciuda prolixităţii şcolăreşti a vorbitorului: “idealul oricărei elite conştiente nu este să facă altă lume; e să fie altă lume. Cine nu înţelege aceasta nu e contemporan nici cu ce se întîmplă aici, nici cu ce s-a întîmplat în altă parte. De făcut o altă lume izbuteşte şi cel străin de ea; de clădit o lume mai bună o poate, cine ştie?, şi diavolul. Numai cîţiva pot fi, numai ei pot încorpora fiinţa lumii noi, în aşa fel încît ea mai ales s-o reprezinte, chiar atunci cînd nu mai sînt. Căci moartea e uneori un fel de a fi preotul. Obsesia lui e să fie. Fireşte că şi el făptuieşte; dar o face aşa cum, la limită, ar face sfinţii”[4]. “Democraţia e semnul reacţionarismului în planul spiritului”[5].

O lună mai tîrziu, la 8 septembrie 1940, în preajma decretării statului naţional-legionar sub conducerea lui Ion Antonescu şi a lui Horia Sima, Constantin Noica devine prim-redactor (adică redactor-şef) al cotidianului Buna Vestire, oficios al Mişcării legionare. După cum subliniază cercetătorii de azi, “o lungă suită de articole ale sale din ziarul Buna Vestire transformă legiunea în obiectul unui extaz mistic. Tînărul filosof a devenit un predicator creştin care dezvăluie, în stil apostolic, semnificaţia transcendentală a morţii lui Codreanu, sanctifică Legiunea şi martirii săi, omagiază pe noul ei conducător, Horia Sima”[6]. Intervenţiile înfierbîntate ale gazetarului sînt destinate să consolideze noua mitologie politică, în încercarea de a-i conferi legitimitate, şi vin să exalte jertfa legionară, cultura legionară, femeia legionară, crezul legionar etc., în titluri semnificative: Sînteţi sub har, Cumplita lor călătorie, Şi viaţa fără de moarte, Ierusalime... Ierusalime..., 10001, Apelul Axei, Electra sau femeia legionară etc.

Activitatea militantului extremist vizează două direcţii ideatice: retrospectiv, prin practicarea cultului frenetic al “eroilor” legionari decedaţi, şi prospectiv, prin identificarea viitoarelor ţinte ale violenţei. De pildă, în articolul “Eşti necinstit sufleteşte...”, tipărit în nr. 3/11 septembrie 1940 al publicaţiei sale preferate, C. Noica repetă, încă din titlu, recriminarea azvîrlită de Corneliu Zelea Codreanu la adresa omului politic Nicolae Iorga. Se ştie că, datorită acelui încins pamflet, Codreanu fusese arestat şi condamnat, fiind ucis în urma unei înscenări, la ordinul lui Carol al II-lea. Doi ani mai tîrziu, intervenţia lui Constantin Noica în gazeta-fanion a organizaţiei extremiste venea să închidă bucla, să readucă atenţia publică asupra lui Nicolae Iorga. Şi într-adevăr, la cîteva săptămîni după acest articol, Iorga urma să piară la rîndul său, asasinat. Zelului publicistic noician îi ţinea isonul doar frenezia decerebrată a lui Emil Cioran care, în chiar seara asasinării lui Iorga, îşi rostea emfatic la Radio Bucureşti conferinţa despre Profilul interior al Căpitanului.

Frazele găunoase şi patetice ale unui Constantin Noica înfrăţit cu demagogia totalitară, încercînd să coloreze cu principii nobile realitatea socială a violenţelor zilnice şi a crimelor în plină stradă, vin să-i lase un gust amar cititorului de azi: “Legiunea n-a visat să facă o ţară mai bună, a năzuit să fie o ţară mai bună. De veţi avea fapte şi nu veţi crede şi fi – ce se va alege de strădania voastră? Legiunea a înţeles să facă o altă ţară prin desăvîrşirea tipului de om dinlăuntrul ei. Cine este bun face binele în chip firesc. Iar Legiunea a voit această minune românească, să ridice o generaţie care să facă binele în chip firesc. Înţelegeţi tot miracolul acesta al unui tip de român care, prin simpla sa prezenţă, să fie înfăptuitor şi binefăcător? Aşa l-a visat conducătorul dintotdeauna al mişcării legionare; aşa îl vrea conducătorul ei de azi; drept un tip de român atît de pur, încît actul lui de prezenţă să-l oblige. Să oblige materia să i se supună”[7].

Atunci cînd însuşi comanditarul articolelor sforăitoare sfîrşeşte amestecat printre sfinţii şi dumnezeii din programul cotidian, rezultă efecte dintre cele mai ilare: “Astăzi sîntem sub un anumit har. Horia Sima nu pune impozite pe lefuri: pune în mişcare sufletele. Ministrul şcolii nu vesteşte literă nouă pentru şcoală: caută suflet nou pentru ea. Peste comunitatea românească a coborît harul. În ce măsură, o vom vedea. O veţi vedea. Dar nu mai e legea, ci harul... Nu sîntem sub lege, sîntem sub har. Dacă n-ar fi cuvintele biblice, am tăcea. Atît de mare ne e nădejdea. Atît de mare ne e credinţa”[8].

De la frazeologia sacrificiului şi pînă la retorica ameninţărilor a rămas un singur pas, pe care gazetarul legionar C. Noica îl face fără să ezite: “Lumea veche, lumea aceea care ne-a prăbuşit pentru că n-a crezut în sufletul Cetăţii, să recitească cuvintele comandantului Horia Sima: «Nu mai puneţi la încercare răbdarea acestui neam pe care voi l-aţi răstignit; căci altfel nimeni nu va putea să oprească năprăznicia unei răbdări mult încercate!». Să se recitească şi să se înţeleagă. Să se plece sau să plece”[9].

Iar după lansarea ameninţărilor, trebuia identificat şi duşmanul care, ca din întîmplare, era nimeni altul decît Evreul – ţintă privilegiată a legionarilor: “Nu e de ajuns să spui «Jos jidanii şi înstrăinaţii», ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi. Trebuie altă educaţie decît cea obişnuită a politicii: una aspră, ostăşească, tinerească. Şi atunci, Codreanu se desparte de cuzişti şi întemeiază Legiunea sa”[10].

După cîteva săptămîni, redacţia publicaţiei Buna Vestire se reorganizează căci, prin fibrilaţia sa propagandistică, a intrat în coliziune cu interesele dictatorului Ion Antonescu. Publicistul C. Noica rămîne fără microfon. Îi trece ştafeta lui Horia Stamatu şi, în toamna anului 1940, pleacă la Berlin, în calitate de referent pe lîngă Ambasada României. Această împrejurare îl scuteşte de spectacolul rebeliunii legionare, care a pus în practică, pe străzile Bucureştiului, cu ajutorul pistolului automat, îndemnul filosofic de-a fi “înfricoşător de buni”.

După cum subliniază unii prestigioşi cercetători, printre care Z. Ornea, scriitorul Constantin Noica “niciodată nu a socotit necesar să se disocieze de legionarismul său din tinereţe (...), păstrînd despre acest episod, care l-a marcat, totuşi, profund, tăcere absolută”[11]. Motivul neasumării penitente a “greşelilor tinereţii” este explicitat credibil de către Adrian Marino: “Atitudinea faţă de «istorie» a lui Noica constituie, după noi, dovada supremă nu numai a unui irealism şi iluzionism integral, dar totodată şi explicaţia unui anume «amoralism», care oferă – credem – încă o cheie a multor atitudini. (...) Împreună cu întreaga sa generaţie, cu Nae Ionescu în frunte, Constantin Noica n-a crezut niciodată în democraţia de tip occidental, bazată pe pluralism şi drepturile omului, socotite pure abstracţiuni raţionaliste. (...) Că nu credea în democraţie este sigur. Teoretic, era dreptul său. Continuitatea ideilor de tinereţe este evidentă”[12].

Cu o nouă înfăţişare şi sub un nou drapel, camaradul Noica nu era trist, căci după război lumea antidemocratică mergea înainte sub partidul comunist.

 

*

 

            După decembrie 1989, ar fi fost normal ca opţiunile fasciste ale lui Constantin Noica să fie examinate cu dezinhibiţie, de către cercetătorii eliberaţi de sub apăsarea imperativelor totalitare, precum şi de presa (culturală) în sfîrşit liberă. Interzicerea efectivă a cuvîntului scris n-a mai fost posibilă, dar alte manevre, mai catifelate, vin să nuanţeze legile comunicării oficiale. Problemele ideologice delicate sînt acum camuflate în spatele unor termeni capitalişti mai soft, ca “marketing”, “imagine”, “brand”, “profit” etc. În construirea identităţii publice a unei personalităţi, devine preferabil jocul învăluitor de preîntîmpinare: în loc să răspunzi criticilor argumentate, e mai indicat să le-o iei înainte, prin vînzarea unei imagini prefabricate.

            Cam aşa ceva s-a întîmplat şi atunci cînd, în cadrul Editurii Humanitas, Sorin Lavric şi-a publicat “cercetarea” despre Noica şi mişcarea legionară. Autorul a pornit la drum cu ideea preconcepută de-a scuza şi a justifica tot ceea ce se putea. Copacii din pădure sînt văruiţi cu bidineaua, pînă cînd transmit impresia unui Crăciun înzăpezit, sărbătoresc. Adeziunea lui Constantin Noica la Mişcarea legionară nu e descifrată ca un semn de oportunism politic şi nici, Doamne, fereşte, ca un indiciu al gîndirii sale totalitare, ci ca o manifestare a... măreţiei sufleteşti: “Noica nu era omul ale cărui gesturi să fie lipsite de substanţă interioară: era un om integru, un intelectual de o netăgăduită onestitate, şi de aceea ar fi nefiresc să ni-l închipuim săvîrşind un gest atît de încărcat de consecinţe, fără o îndelungată deliberare lăuntrică” (p. 142-143). Cînd tînărul fascist contestă ideea de democraţie (“Să continuăm să fim democraţi? Foarte bine, dar pentru cîtă vreme? (…) Dacă o doctrină a reuşit să se compromită atît de repede, vom mai putea avea răbdare să aşteptăm, cuminţi, ani de zile, reabilitarea ei?”), comentatorul aruncă vina unor asemenea idei pe seama mentalităţilor interbelice corupte (p. 118). Cînd Noica îi atacă pe “jidani şi înstrăinaţi”, biograful său insistă pe “politeţea şi consideraţia faţă de numeroasele cunoştinţe pe care le avea în rîndul literaţilor evrei” jurnalistul extremist (p. 117).

            Nici o construcţie artificială, oricît de şubredă, nu e inutilă, cînd mai poate atenua ponderea compromisurilor lui Constantin Noica. Astfel, S. Lavric inventează patru etape în “traseul evoluţiei interioare a lui Noica”: 1930-1938: raţionalismul; 1939-1948: adeziunea legionară, coincizînd şi cu “trezirea interesului pentru religie, Dumnezeu şi teologie”; 1949-1968: ostracizarea; 1969-1987: apogeul, ieşirea pe scena publică. Lansînd o asemenea falsă taxonomie, Sorin Lavric se poate avînta dezinvolt pe poteca deculpabilizării idolului său, insistînd că “orbirea” fascistă a lui C. Noica a fost de scurtă durată şi e explicabilă prin circumstanţa crezului religios. Cercetătorul Editurii Humanitas nu e deranjat de neverosimilitatea ipotezelor sale – cîţi intelectuali raţionalişti au mai ajuns la performanţa de-a crede în Dumnezeu, la comandă, doar timp de nouă ani?! – şi nici de sofismul prin care înhamă religia la justificarea fascismului.

            Atitudinile net şi deliberat antidemocratice ale lui C. Noica se încearcă a fi dezvinovăţite prin... momentele sale de frenezie, datorate contextului istoric de excepţie: “Noica a trăit în acele luni precaritatea iremediabilă a propriei vieţi. I s-a părut că viaţa sa e periclitată în măsura în care, prin ceea ce se întîmpla în jurul său, a avut revelaţia că face parte dintr-un popor a cărui existenţă în întregul ei era periclitată printr-o proastă aşezare în istorie (…). Oamenii care aderaseră la Legiune erau cuplaţi la un regim de existenţă de tip convulsivo-paroxistic” (p. 252). În realitate, prin “paroxismele” lor “convulsionare”, legionarii şi, printre ei, Noica însuşi, nu se plasau în defensiva propriei existenţe, ci, dimpotrivă, agresau şi periclitau existenţa statului român.

            Pentru a-şi uşura misiunea de inocentare a complicităţilor de-atunci, autorul de-acum îşi hipertrofiază în mod nefericit cercetarea. El rescrie, în mod detaliat, istoria. Îşi imaginează că, deculpabilizînd Legiunea, îl spală de păcate şi pe gazetarul-apologet al acesteia. Sorin Lavric nu mai pune accentul, aşadar, pe violenţa extremă, lipsită de scrupule, a organizaţiei teroriste, care îşi camufla crimele politice în spatele vorbelor mari despre cruce, jertfă şi mîntuire. Dimpotrivă, el se arată convins de frazeologia lor găunoasă, pe care ne-o transmite nefiltrată, cu insistenţă, aproape la fiecare pagină, devenind astfel un purtător de cuvînt al atrocităţilor: “Legionarismul este trecerea de la ordinea interioară la ordinea exterioară, este închegarea treptată a unei frumuseţi externe pe baza unei iradieri spirituale ce vine din interior. Căci nu poţi schimba lumea dacă nu te schimbi mai întîi pe tine, dacă nu devii un altul, cu totul nou, un altul înfiorător de bun a cărui atitudine să transfigureze România şi a cărui prezenţă să-i oblige pe ceilalţi să-ţi imite comportamentul” (p. 192).

            Autorul contemporan preia dezinhibat şi popularizează – cu deliberare? din neîndemînare? – miturile indigeste ale Mişcării legionare. Printre ele, cu preponderenţă,  închină fervente elogii Căpitanului: “Zelea Codreanu nu putea fi imitat, iar de subordonat nici atît. Privirea lui se îndrepta spre un orizont la care nu ajung decît nebunii şi vizionarii mistici. El nu voia conturi în bancă şi vilegiaturi în străinătate, ci imateriala mîntuire a neamului românesc. Persecuţiile concertate la care aveau să fie supuşi legionarii, arestările prin care trecuse el şi  prin care avea să mai treacă, toate acestea nu erau în ochii lui decît semne că prin gura lui se rostea adevărul…” (p. 93). Patetismul nesăbuit şi entuziasmul partizan n-ar avea ce căuta într-o lucrare cu adevărat ştiinţifică, atunci cînd vine vorba despre un criminal notoriu.

            În numeroase pagini, Sorin Lavric desfăşoară sub ochii cititorilor, fără o minimă inflexiune critică, întregul galantar propagandistic al Mişcării legionare: cîntecele lor militariste, taberele lor de muncă voluntară, spiritul lor de solidaritate, monumentele lor comemorative, sediile lor construite – cum altfel? – prin semnificative jertfe, martirii lor veneraţi etc. Pînă şi figura nefastă, funestă, a lui Corneliu Zelea Codreanu are parte de tuşe groase de sensibilizare: “La vestea morţii lui Moţa, Codreanu a izbucnit în plîns. Îşi pierduse cumnatul (Moţa era căsătorit cu sora lui, Iridenta [sic! – L.A.] Codreanu) şi mai ales îşi pierduse mîna dreaptă, cu care-i condusese pînă atunci pe legionari. Se pare că pierderea l-a marcat profund pe Codreanu, schimbîndu-l: a devenit mai interiorizat, mai chibzuit, iar înfăţişarea lui a căpătat şlefuirea pe care suferinţa o dă de obicei oamenilor” (p. 136). Pare că autorul şi-a propus nu să expliciteze critic o realitate istorică sîngeroasă, ci să recruteze neofiţi fascişti, la începutul unui alt secol.

Acelaşi reflex deculpabilizator se constată şi în cazul figurilor “tutelare” ale nicadorilor şi decemvirilor. Indivizi patibulari, care i-au ucis în spaţiul public, cu sînge rece, pe anumiţi adversari ai Legiunii (un prim-ministru al României – împuşcat pe peronul gării din Sinaia; un fost coleg căzut în dizgraţie – ciuruit la spital şi hăcuit cu topoarele), ei se văd totuşi nominalizaţi postum cu detaşare, iar monstruozitatea faptelor e bagatelizată: “Era de fapt o afacere de la legionar la legionar, o spălare a rufelor în ograda proprie, după un conflict de aproape doi ani...” etc. (p. 132).

            Edificarea unor proiecţii şi statistici imaginare rămîne principala armă de dezinformare a lui Sorin Lavric. Iată cazul unor halucinante diferenţe stabilite între... crimele politice personalizate şi cele impersonale (?): “memoria colectivă reţine crima făcută cu propria mînă, iar nu crima făcută prin intermediari. Căci una e să omori dînd ordin jandarmilor sau militarilor s-o facă, şi alta e să omori apăsînd tu însuţi pe trăgaci. În realitate, ambele sînt crime, atît doar că una poate fi muşamalizată, iar cealaltă, nu. Deosebirea dintre legionari şi celelalte partide este că primii au omorît cu propriile mîini, în timp ce ultimele au omorît folosind ca intermediari slujbaşii instituţiilor statului [sic! – L.A.]. Chiar dacă legionarii au săvîrşit mai puţine crime decît adversarii lor [sic! – L.A.], memoria selectivă a posterităţii a reţinut faptul că numai legionarii au fost criminali şi, lucru mult mai grav, că tot ei au introdus violenţa pe scena politică interbelică” (p. 246). Iresponsabila aşezare a crimei pe cîntar, pentru a se inocenta Garda de Fier, continuă în trombă: “Şi astfel, în următorii ani, legionarii vor omorî 67 de oameni: Armand Călinescu, cei 64 de la Jilava, Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu”, în timp ce regele Carol al II-lea a scăpat cu fuga, deşi “omorîse – ce-i drept, nu cu mîna lui – mai mulţi oameni decît aveau să omoare legionarii în toată istoria lor” (p. 157). Manevra tendenţioasă, prin care Sorin Lavric face comparaţii, aşezînd pe acelaşi cîntar partide şi personalităţi istorice, ce şi-au asumat programe politico-economice de guvernare a României, pe de o parte, şi o mişcare anarhistă, antisemită, pe de altă parte, ne provoacă uluirea. Ipoteza lamentabilă a “istoricului” de la Humanitas, că o crimă asumată şi confesată poate fi mai glorioasă decît cea provocată indirect, pe căi politice, ne umple de stupoare. Viclenia cu care S. Lavric stabileşte “tipologii” ale asasinatului, pentru a-i încărca la socoteală pe unii şi a-i descărca pe alţii, ne stupefiază. El numără doar 67 de oameni ucişi de Garda de Fier, “uitînd” de la socoteala cadavrelor pe prefectul de poliţie Manciu, pe premierul I.G. Duca, pe fostul complice Stelescu  etc. (De ce? Fiindcă aceştia au pierit mai devreme?). El menţionează măcelul de la Jilava, dar tace chitic în legătură cu pogromul de la Bucureşti, unde au fost ucişi cel puţin 125 de evrei. (De ce? Evreii răpuşi de instigarea legionară nu erau tot fiinţe umane?) Nu prin manipularea cifrei morţilor se pot înfrumuseţa ororile trecutului!

            Atunci cînd proiecţia unor false tipologii nu-i pare suficientă, Sorin Lavric trece direct la rescrierea istoriei. El adoptă, cu toată convingerea, punctele de vedere ale memorialiştilor legionari şi contestă producerea Rebeliunii, punînd vina confruntărilor armate de-atunci pe seama lui Ion Antonescu: “Apogeul conflictului a fost marcat de ceea ce istoriografia noastră, în continuare deformată de clişeele propagandei comuniste, numeşte impropriu «rebeliune legionară». În realitate, a fost vorba de o lovitură de stat prin care Antonescu, sprijinit de Wehrmacht-ul german, i-a înlăturat pe legionari de la guvernare, lovitură urmată imediat, din partea legionarilor, de o reacţie de ripostă care, dacă nu ar fi fost oprită prin intervenţia fermă a armatei germane, ar fi provocat pierderi mult mai mari decît cele înregistrate” (p. 254). Şi, dacă tot a contestat producerea Rebeliunii, autorul neagă şi responsabilitatea legionară privind pogromul antisemit de la Bucureşti, afirmînd că: “Nici cei mai încrîncenaţi vînători de legionari nu mai pomenesc azi de episodul abatorului, şi asta fiindcă se ştie că a fost o înscenare a SSI-ului condus de Eugen Cristescu”[13].

            Este semnificativ de subliniat, în acest context, că Sorin Lavric nu doar cosmetizează crimele istorice ale legionarilor şi acreditează tardiv ideologia lor demagogică, dar încearcă să impună, sub ochii noştri, pînă şi perspectiva lor istoriografică.

            De altminteri, “cercetarea” recent publicată de Editura Humanitas îşi depăşeşte cu mult rolul de simplă monografie asupra tinereţii tumultuoase a lui Constantin Noica. Ea încearcă să mînjească retroactiv imaginea tuturor adversarilor istorici ai Mişcării legionare şi, în schimb, să proslăvească jertfele gardiste, de-a lungul deceniilor: Regele Carol al II-lea “omorîse – ce-i drept, nu cu mîna lui – mai mulţi oameni decît aveau să omoare legionarii în toată istoria lor” (p. 157). Mareşalul Antonescu era “un militar de carieră cu un temperament coleric, suferind de o surescitare psihică permanentă, o irascibilitate pusă de contemporani pe seama unui sifilis netratat la timp” (p. 253). După sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, prigoana comunistă ar fi fost îndreptată preponderent împotriva gardiştilor: “Statisticile arată că două treimi dintre deţinuţii politici din România au fost legionari” (p. 268). (În realitate, represiunea comunistă a acţionat împotriva unor întregi categorii politice, sociale sau profesionale, printre care s-au aflat şi legionarii, dar nu cu preponderenţă, autorul aruncînd în derizoriu detenţia politică a ţărăniştilor, a liberalilor şi a social-democraţilor, a boierilor, a chiaburilor şi a ţăranilor, a greco-catolicilor şi a protestanţilor, a intelectualilor etc. etc.). “Nici o altă categorie nu a fost mai urmărită, mai hărţuită şi mai persecutată în timpul lui Ceauşescu decît foştii legionari sau simpatizanţi legionari” (p. 291) îşi continuă Sorin Lavric neadevărurile. (De fapt, gardiştii bătrîni de frunte se aflau deja în exil, iar cei tineri încă erau pionieri sau utecişti, nu apucaseră să descopere farmecele demagogiei de extrema dreaptă.)

            Dacă lucrarea, pe care am trecut-o pînă aici în revistă, se dovedeşte atît de deficitară în planul conţinutului, era de dorit ca măcar în planul expresiei să ne convingă. Însă, din păcate, o vedem brăzdată de originalităţi morfologice, sintactice şi stilistice care ne lasă gînditori. Pînă la noi cercetări, în limba română predicatul se acordă cu subiectul, un detaliu asupra căruia autorul n-a insistat îndeajuns: “Moartea lui Ferdinand şi vîrsta prea mică a lui Mihai a făcut ca…” (p. 58). Între subiect şi predicat, virgula nu e binevenită: “…fără Dumnezeu orice popor, se stinge…” (p. 89). Identificarea genului gramatical corect reprezintă o aventură a cunoaşterii: Codreanu îşi lua în serios “rolul pe care imaginaţia colectivă i-o atribuise” (p. 50); “…cercurile politice de la Paris şi Londra, ale căror reprezentanţi…” (p. 91). Pleonasmul ne ţine frecvent de vorbă: “…un ritual mnemotehnic menit a întări în amintire legătura dintre…” (p. 102). Cacofonia îşi cere dreptul la existenţă: “Noica îşi publică cartea de debut” (p. 123). Repetiţiile sacadate ne împiedică să ne plictisim: “În fond, dacă atîţia tineri au ales filozofia în perioada interbelică, simţind că, orice ar fi făcut, nu aveau încotro şi tot la filozofie trebuiau să se întoarcă, dacă filozofia a devenit, aşadar, un modus vivendi pentru nişte tineri cărora, probabil, în altă situaţie, nici nu le-ar fi trecut prin cap să facă filozofia, dacă în plus aceiaşi tineri aveau să intre în aventura legionară cu preţul frîngerii destinelor lor, toate acestea s-au petrecut pentru că, prin mîna imprevizibilă a destinului, Nae Ionescu ţinea cursuri la Facultatea de Filozofie din Bucureşti” (p. 60).

Prin repunerea în circulaţie a propagandei şi a demagogiei legionare, prin mitizarea fruntaşilor acelei mişcări teroriste, prin denigrarea tuturor adversarilor lor istorici, prin contestarea unor evenimente de notorietate din istoria României, prin acreditarea perspectivei istoriografice legionare, cartea lui Sorin Lavric poate fi considerată o frapantă lucrare de omagii la adresa fascismului românesc.

 

*

 

            Dar poate că, mai mult decît analiza în sine a cărţii lui Sorin Lavric, e semnificativă trecerea în revistă a unor luări de poziţie pe care aceasta le-a declanşat. Intelectuali reputaţi ai momentului, în coloanele unor publicaţii prestigioase, n-au ezitat să-i elogieze punctele de vedere strîmbe şi cercetarea tendenţioasă. Ne limităm aici la trei cazuri mai cunoscute.

            În Evenimentul zilei, analistul Vladimir Tismăneanu se crede îndreptăţit să se pronunţe în legătură cu virtuţile literare ale cărţii recent apărute: “excelent scrisă”, “scrisă cu pasiune, eleganţă stilistică şi rigoare”[14] etc. Pe semne că dezacordurile, cacofoniile, repetiţiile şi pleonasmele agresive vin să configureze farmecul ascuns şi eleganţa riguroasă a contrafacerii. Este surprinzător să constatăm nonşalanţa cu care un specialist american în politologie elogiază virtuţile stilistice (inexistente) ale unei monografii româneşti ce omagiază legionarismul. Sofismul, clasic pentru o asemenea situaţie, se cheamă argumentum ad verecundiam şi poate fi ilustrat prin enunţul: “Lucian Blaga a publicat un studiu care arată că este necesar să te speli pe dinţi de trei ori pe zi”, care este neavenit, întrucît Lucian Blaga nu este expert în igiena bucală. Şi nici Vladimir Tismăneanu în studii de stilistică sau de literatură.

Comentatorul de peste ocean îşi asigură cititorii, fără a clipi, că, sprijinindu-se pe o “fină sensibilitate psihologică, Lavric detectează originea automutilării intelectuale a lui Noica în îmbrăţişarea dogmei legionare”. De-ar fi măcar adevărat! Însă tînărul autor îşi mărturisise în paginile volumului tocmai incapacitatea de-a găsi un răspuns la spinoasa problemă a… psihologiei automutilării intelectuale a lui Noica: “Rămîne una dintre marile necunoscute ale firii umane fenomenul acesta atît de incontrolabil şi atît de imprevizibil căruia i-a căzut pradă Noica: îndrăcirea pe care a suferit-o atunci cînd şi-a pus credinţa în slujba «binelui suprem»” (scria el la p. 251). Ce carte a citit oare Vladimir Tismăneanu?

Ipocrizia recenzentului atinge culmi de nebănuit, atunci cînd susţine despre cartea lui S. Lavric că “este o critică bine-venită a antilegionarismului manipulativ şi instrumental, în fond total ipocrit, al comuniştilor deopotrivă în perioada Dej şi poate chiar mai cinic în perioada Ceauşescu”. Pe de o parte, antilegionarismul (la fel ca şi antifascismul) n-a constituit monopolul exclusiv al comuniştilor, iar pe de altă parte interpretările tendenţioase ale lui Sorin Lavric contravin flagrant mai ales istoriografiei şi politologiei democrate – detalii uşor sesizabile pînă şi-n Maryland.

E regretabil că însuşi coordonatorul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România s-a simţit obligat să elogieze o carte situată în flagrantă contradicţie cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice exprimate în Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România. Poziţia lui Vladimir Tismăneanu poate fi în măsură să creeze o nejustificată animozitate, o nedorită concurenţă în reconstituirea documentară a celor două mari atrocităţi ale secolului XX: fascismul şi comunismul. Iar dacă adăugăm şi aspectul că Vladimir Tismăneanu n-a făcut niciodată un secret din originea sa evreiască, atunci intervenţia lui în favoarea litaniei prolegionare publicate de Sorin Lavric devine cu totul de neînţeles.

Dan C. Mihăilescu este un cunoscut comentator al cărţilor şi al fenomenelor culturale, la posturi comerciale de televiziune. În ultima vreme s-a afirmat în special ca obedient agent publicitar al Editurii Humanitas, ale cărei cele mai banale tipărituri nu întîrzie să le elogieze cu emfază, dar şi cu o aparenţă de colocvialitate şi familiaritate ce i-au atras reputaţia de bun strateg în zona comunicării. Gazetarul a intervenit cu suspectă înverşunare în apărarea lui S. Lavric şi a editurii sale preferate: “exact aşa, nuanţat, treptat, comprehensiv şi documentat, citeşte Sorin Lavric episodul aderării lui Noica la legionarism în cartea apărută în decembrie 2007 la Humanitas”[15].

În tentativa de a-l inocenta pe hagiograful fascismului, Dan C. Mihăilescu edifică o nouă imagine a istoriei interbelice româneşti, sfîşiate de rivalităţile dintre rege şi gardişti, cînd “segmentul paramilitar şi asasin al legionarismului” ar fi fost provocat şi potenţat de “instituţiile ordinii publice, instigate de setea dictatorială a lui Carol II”. Dar, acceptînd o asemenea perspectivă, ar însemna să stabilim o pernicioasă echivalenţă între batalioanele terorismului agresor şi instituţiile statului agresat. Dacă ambele tabere, în egală măsură, au comis excese şi au provocat victime, opţiunea noastră devine imposibilă, după cum ne asigură specialistul de la televizor: “Cînd cele două faţete ale răului se motivează şi se potenţează reciproc ani de-a rîndul, istoricul onest nu are cum să condamne monovalent”. În realitate, însă, nu ne este prea greu să demontăm sofismul transparent, care eludează realităţile cronologice – Corneliu Zelea Codreanu l-a ucis pe prefectul de poliţie Manciu deja în 1924, pe cînd Carol al II-lea era departe de tron; iată că agresiunile criminale ale Căpitanului, împotriva statului, au precedat cu ani de zile retorsiunile severe! – şi să respingem construcţia artificială, ce trasează semnul egalităţii între o mişcare teroristă (pe care o înalţă) şi organismul statal (pe care îl degradează).

O altă manevră logică a dinamicului gazetar ţine de evitarea judecăţii globale asupra legionarismului. Dacă luăm o broască rîioasă şi-i examinăm doar picioruşul stîng, ne poate părea chiar comestibilă, eventual delicioasă. Astfel procedează şi Dan C. Mihăilescu, atunci cînd stabileşte distincţii esenţiale între etapa codrenistă şi aceea simistă, între militantismul legionar “spiritualist”, de tip Eliade şi Noica, şi pogromul final (“Da, să acceptăm că nu totul e-o apă şi-un pămînt, că una era legionarismul studenţesc în anii debutului lui Mircea Eliade şi cu totul altceva rebeliunea din ianuarie 1941, că, orice s-ar zice, între codrenismul de primă oră şi simismul final există severe, uneori radicale, deosebiri…” etc.). De parcă n-ar fi vorba despre una şi aceeaşi mişcare teroristă, care a evoluat de la crimele individuale – pe cînd se afla în opoziţia politică – la crimele în masă – după ce-a ajuns la guvernare! De parcă legionarismul lui Mircea Eliade nu s-ar fi dezvoltat de la etapa teoretică, religios militantă, la cea practică, a campaniei electorale pe la sate, în iarna anului 1937! De parcă legionarismul lui Constantin Noica n-ar fi progresat de la ideile xenofobe iniţiale, la militantismul concret, ca prim-redactor al oficiosului fascist Buna Vestire!

O altă strategie retorică transparentă, pe care Dan C. Mihăilescu o aruncă de-a curmezişul dezbaterii oneste, ţine de tentativa de intimidare a colocutorilor, prin vehemenţa prefabricată a tonului şi stabilirea de false analogii istorice. Astfel, i se pare a zări, printre adversarii manevrelor sale sofiste, o “mostră de cecitate voluntară şi reducţionism vulgar”, “atîta venin, atîta ură, aşa o mostră înfiorătoare de – cum să-i spun mai fin? – exegeză torţionară şi gîndire contorsionistă”. E totuşi descalificant faptul că, în locul ideilor, gazetarul recurge la diabolizarea interlocutorilor, plasîndu-i în false contexte cum ar fi “anii în care Silviu Brucan cerea moartea lui Iuliu Maniu, sau cînd Radu Popescu, Oscar Lemnaru, Zaharia Stancu, N. Gogoneaţă et. comp. vituperau împotriva lui Cioran şi Eliade. Cu astfel de texte-ghilotină erau obişnuiţi doar francezii de la 1945-47, cînd, în ucigaşa tradiţie a terorii revoluţionar vendeene, se cerea executarea fără proces, decapitarea, dezonorarea, defenestrarea colaboraţioniştilor…”.

Probabil că ziaristul Dan C. Mihăilescu a învăţat să se răţoiască la cei din jur, încă de pe vremea cînd scria la revista protocronistă Luceafărul, în anii 1970-1980, fiind responsabil cu îndrumarea sectorului editorial, sub comanda politrucilor comunişti Nicolae Dragoş, Nicolae Dan Fruntelată şi Mihai Ungheanu. Pe vremea aceea executa dispoziţiile venite de la partid, astăzi pe cele sosite de la editură. Pe-atunci îşi mărturisea adeziunile comuniste[16], acum le etalează pe cele legionare. Pe semne o fi descoperit că extrema stîngă şi extrema dreaptă fac joncţiune, undeva, la capătul tunelului.

Publicistica lui Gheorghe Grigurcu s-a văzut contestată în ultima vreme din două direcţii, după ce colaboratorul României literare s-a avîntat în (re)comentarea însemnărilor de Jurnal ale lui Mihail Sebastian[17]. Într-adevăr, nu mică a fost surprinderea cititorilor săi fideli, constatînd că unele şi aceleaşi pasaje care, în 1997, îi smulgeau criticului Grigurcu elogii călduroase, îi inspirau totuşi, în 2007, rezerve scorţoase. Unele şi aceleaşi însemnări ale scriitorului de origine evreiască, iniţial, Gh. Grigurcu le slăvea, acum însă le detesta. Ce se întîmplase? N-am reuşit să aflăm un răspuns coerent, nici măcar din cele trei replici directe adresate comentatorilor săi, sau din nenumăratele aluzii indirecte, prin care criticul din Tîrgu Jiu se lamenta că i se reproşează calomnios antisemitismul (?).

Iată însă că, în paralel cu exerciţiile publice de autovictimizare, Gheorghe Grigurcu se lansează în recenzarea elogioasă a cărţii lui Sorin Lavric, în trei episoade succesive ale revistei România literară[18]. Părerea comentatorului e expusă limpede, încă de la prima frază: “Are dreptate din capul locului Sorin Lavric. A încerca să vorbeşti azi, în România, despre legionari la un mod pe cît cu putinţă obiectiv înseamnă a-ţi aprinde paie în cap”. După o asemenea premisă, destinată să le transmită cititorilor ideea că Sorin Lavric şi-a aprins paie în cap, întrucît şi-a propus să vorbească obiectiv despre legionari, nimic nu ne mai poate lua nepregătiţi.

Nu ne rămîne decît să citim opiniile... politologice ale lui Gheorghe Grigurcu şi să ne minunăm: “Spre deosebire de fascism şi de nazism, legionarismul nu a avut un punct de plecare preponderent politic, ci unul spiritual, declarîndu-şi ţeluri educative, pe un fundal regenerator în raport cu politicianismul oneros, cu afacerismul parazitar al interbelicului”. Potrivit accepţiei istoriografice răspîndite, perioada interbelică a reprezentat totuşi punctul culminant al dezvoltării democratice şi instituţionale româneşti – în schimb criticul literar îi vede “politicianismul oneros” şi “afacerismul parazitar”. Care o fi adevărul? În opinia istoricilor, legionarii n-au putut niciodată emite pretenţii de respectabilitate, fiind lipsiţi de un elementar program socio-economic (iar sfîrşitul li s-a tras tocmai în urma atragerii la guvernare, cînd şi-au dovedit pe deplin incompetenţa) – în schimb criticul literar le elogiază... exclusivismul spiritual. Cum stau lucrurile în realitate?

Dar ca pînă şi azi, la peste o jumătate de secol după pogromuri, să împingi în faţă demagogia spiritualistă a intenţiilor legionare, pentru a ascunde concretizarea criminală a “măreţelor idealuri”, denotă altceva decît naivitate în cazul lui Gheorghe Grigurcu.

“Prezenţa unei serii de intelectuali de elită precum Mircea Eliade, Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Aron Cotruş, Horia Stamatu, Mihail Polihroniade, Haig şi Arşavir Acterian, Sextil Puşcariu, Ion Barbu, P.P. Panaitescu, Dragoş Protopopescu, Ernest Bernea ca şi inspiratorul multora dintre aceştia, Nae Ionescu, nu face decît să indice complexitatea fenomenului. Să fi fost toţi aceştia nişte primejdioşi fanatici, nişte incurabili obsedaţi, nişte penibili rătăciţi? Empatia lor de dreapta să fi anulat meritele lor, să-i fi compromis pentru totdeauna?” – se întreabă inocent Gh. Grigurcu, recurgînd la feciorelnicul eufemism (“empatie de dreapta”), cînd vine vorba despre adeziunile fasciste. Şi totuşi, cîtă abilitate la gazetarul României literare, în recurgerea la sofismul numit “platforma vagonului” (“a spune publicului că toţi ceilalţi membri ai comunităţii au aderat deja şi că mai bine aderă în ultimul moment – sar pe platformă – decît să fie lăsaţi în urmă”)! Confuzia evidentă – şi programată – se produce, fireşte, între eventuala valoare personală/profesională a unui intelectual şi aberaţia convingerilor sale politice totalitare. Este de toată mirarea că acelaşi Gh. Grigurcu ştie să critice convingător simpatiile comuniste, de extrema stîngă, ale intelectualilor de frunte, fără a le confunda cu valoarea lor profesională, în schimb se pierde cu firea şi ne îndeamnă la prudenţă, îndată ce vine vorba despre simpatiile fasciste, de extrema dreaptă, ale altor intelectuali de frunte. De cînd se circulă oare, pe şoseaua crimei ideologice, în sens unic, doar spre stînga?!

Dar totdeauna e preferabil să pui întrebări, atunci cînd te lansezi în sofisme, decît să afirmi pe şleau, aşa încît Gh. Grigurcu perseverează cu întrebările tendenţioase: “Şi totuşi[,] nu există deosebire între legionarismul incipient, dominat de Corneliu Zelea Codreanu, şi cel degenerat în violenţe vindicative, din etapa Horia Sima, între membrii idealişti ai mişcării, de la preoţii şi învăţătorii din mediul rural, de la muncitorii oropsiţi, de la periferiile marilor oraşe, la intelectualii de vîrf ai ţării şi indivizii încrîncenaţi care s-au dedat la asasinate?”. Acelaşi ton îl aveau şi interogaţiile lui Dan C. Mihăilescu, cărora le-am răspuns deja: luînd în considerare efectele concrete, produse la faţa locului, deosebirea dintre legionarismul incipient şi legionarismul apoteotic a fost aceea dintre crima individuală (uciderea prefectului de poliţie Manciu, în 1924) şi crima colectivă (pogromul de la Bucureşti, din 1941).

“Plecînd de la principii nobile, cămăşile verzi au ajuns a fi o «întrupare a Răului», printr-o gravă dereglare de comportament, care a constat în tentativa de-a instaura viziunea etic-religioasă cu ajutorul pîrghiilor vieţii civile” – ne asigură senin Gheorghe Grigurcu, încercînd să mai salveze ce se poate. Din păcate, înaintea credinţelor măreţe şi chiar înaintea întemeierii Legiunii, a existat cel puţin o crimă, făptuită personal de Corneliu Zelea Codreanu, aşa încît orice impresie despre vreun “principiu nobil”, înfipt în punctul de pornire a tăvălugului, ţine de cel mai cras neadevăr, de cea mai frapantă demagogie.

Plasat în postura şchioapă a luptătorului anticomunist, însă care trage cu ochiul admirativ spre nobilele idealuri ale luptei legionare, Gheorghe Grigurcu nu va avea, probabil, nici măcar mustrări de conştiinţă pentru faptul că le-a recomandat cititorilor, cu gura plină, un grosolan fals istoric: “Minuţios documentată, învederînd o remar­cabilă vervă demonstrativă, scrierea lui Sorin Lavric e infuzată în marea majoritate a paginilor sale de un spirit de justiţie, care e, vorba lui Camus, «în acelaşi timp o idee şi o căldură sufletească». Această participare umorală, atent filtrată, dă viaţă argumentelor, le articulează într-o postură moral­mente asumată. Cartea pe care am comentat-o e una excelentă, de referinţă. Zăngănitul de săbii al polemicilor pe care le-a provocat nu face decît a-i sublinia semnificaţia”. În ceea ce mă priveşte, sînt convins că Albert Camus, atunci cînd şi-a scris fraza de la care se revendică azi Gheorghe Grigurcu, nu avea în vedere nici elogiul “ideii” fasciste (pe care a combătut-o cu arma în mînă), nici “căldura sufletească” a antisemitismului legionar. Pervertirea gîndurilor şi a frazelor autorului francez îi poate fi imputată doar nedemnului său epigon din Tîrgu Jiu.

În amintirile sale despre anii 1940, Eugen Ionescu notează la un moment dat: “Discutam cu S. Discutam liniştiţi. Apoi începem să vorbim politică. Evident este antinazist şi contra Gărzii de Fier. Spune totuşi: «Gărzile de Fier n-au dreptate. N-au dreptate în mai nici unul din puncte. Totuşi, trebuie să admitem, şi ştiţi că nu sînt antisemit, trebuie să admitem că şi evreii... etc... Ştiţi că sînt contra Gărzilor de Fier. Totuşi există la ei o exigenţă morală şi spirituală care...». Mă ridic îngrozit. Aşa încep toţi. Admit anumite lucruri cu toată obiectivitatea. Trebuie să discutăm rezonabil şi obiectiv. În realitate cedează fără să-şi dea seama, puţin în dreapta, puţin în stînga. Fac concesii. Nu-şi dau seama. În realitate, pun degetul în angrenaj. Vor fi în curînd înghiţiţi de Moloh. Dacă admiţi un singur postulat de-al lor, sfîrşeşti prin a le admite pe toate. Este inevitabil. Cunosc problema. Toţi prietenii mei antifascişti au devenit cu totul fascişti, fanatici, fiindcă au cedat mai întîi asupra unui mic amănunt. Am experienţa fenomenului: incubaţia a început; acestea sînt primele simptome”[19].

Examinarea celei de-a doua tinereţi a lui Constantin Noica, aceea reconstruită şi adaptată azi în laboratoarele de tricotaj ideologic de la Bucureşti, ne poate ajuta să deschidem iarăşi ochii. Să nu admitem nici un singur postulat de-al “lor”. Pînă cînd noua “incubaţie” mai poate fi oprită.

 

(Lucrare prezentată la  Sesiunea de Comunicări a Institutului Naţional

pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Bucureşti, 7 oct. 2008)